Încă o zi care a trecut anonimă, pe lângă multe altele. Și totuși… pe 26 mai 2015 s-au împlinit 31 de ani de la inaugurarea oficială a Canalului Dunăre – Marea Neagră, canal ce conduce apele dulci și sfinte (în perioada geto-dacă) ale fluviului, pe o cale mult mai scurtă cu 400 de kilometri, spre apele sărate ale Mării Getice (numele antic al Mării Negre). Această amplă lucrare hidrotehnică este considerată a fi cea de a treia cale navigabilă din lume creată de către om, după cunoscutele canale navigabile Suez și Panama.
Dat uitării, asemenea multor alte obiective create de generația „comunistă”, din promovarea unei politici clare a dezrădăcinării tinerei generații de neam și de țară, acest „drum fără de praf” s-a dorit a fi creat cu mult timp înainte, de-a lungul istoriei noastre zbuciumate. Pe vechea Vale Carasu (posibil un fost braț al fluviului Dunărea colmatat de-a lungul mileniilor) chiar și turcii încercau un mod de transport pe ape cu vase remorcate de pe mal, ce se dovedea a fi mai ieftin și la îndemână.
Planuri de a construi acest canal existau încă din secolul al XIX, după alipirea Dobrogei la România, în 1878, când a început a fi vehiculată ideea creării unui al patrulea braț al Dunării, de data aceasta artificial, care să scurteze drumul spre Marea Neagră. Condițiile tehnice ale epocii făceau ca o astfel de realizare să fie extrem de dificilă și costisitoare, așa încât regele Carol I a refuzat implicarea într-un asemenea proiect. În anul 1928 inginerul și profesorul universitar Aurel Bărglăzan avea să facă un studiu în care a indicat ca variantă posibilă pentru măreața lucrare chiar traseul actual al canalului. Ulterior, regele Carol al II-lea a inclus în planurile sale de viitor și ideea săpării acestui canal, dar criza economică mondială ce a venit și apoi începutul celui de-al Doilea Război Modial au făcut ca începutul lucrărilor să tot fie amânat. În anul 1949 a început efectiv construcția canalului, mulți dintre cei implicați în proiect fiind deținuți politici din închisorile comuniste. Aceste lucrări au fost sistate în perioada 1953 – 1955 din lipsă de fonduri și de interes din partea conducerii sovietice. S-a realizat doar „Complexul de irigații Carasu”, departe de ceea ce reprezenta propunerea inițială, respectiv un canal navigabil.
În anul 1973 lucrările au fost reluate, dar după un nou proiect. După 11 ani de eforturi susținute, canalul a fost inaugurat într-o zi de sâmbătă, pe 26 mai 1984, de către tovarășul Nicolae Ceaușescu. Lucrarea în sine este una „faraonică”. Astfel, în cadrul acestor complexe activități hidrotehnice efectuate, s-au excavat 294 milioane m3 de rocă la canalul principal și alte 87 milioane m3 la ramura nordică, numită și Canalul Poarta Albă-Midia Năvodari. Cantitatea de materie escavată a fost mai mare cu 25 milioane m3 decât la Canalul Suez și cu 140 milioane m3 decât la Canalul Panama, iar în cadrul acestor lucrări s-au turnat cinci milioane m3 de betoane. Canalului principal are o lungime de 64,4 km, o adâncime de 7 m, o lățime la bază de 70 m și la suprafață de 90-120 m, și are o capacitate anuală maximă de transport de 80-100 de milioane tone, iar pentru ramura nordică de 15-25 de milioane tone de marfă. Pescajul maxim admis este de 5,5 m, permițând astfel accesul navelor fluviale și a navelor maritime mici. La fiecare capăt al canalului există un sistem format din câte două ecluze care permite traficul în ambele sensuri. Construirea canalului a necesitat o investiție de circa două miliarde de dolari, la momentul respectiv. Estimările inițiale prevedeau recuperarea investiției în 50 de ani. Astăzi, datorită trecerii lui în uitare și din imposibilitatea exploatării pentru propria industrie existentă atunci în zonă, ce dovedea și reale potențialități, exploatarea canalului aduce venituri anuale de circa 3 milioane de euro, ceea ce presupune o durată de recuperare a investiției de peste 600 de ani.
Canalul Dunăre-Marea Neagră este parte componentă a importantei căi navigabile europene dintre Marea Neagră și Marea Nordului, prin „relația” Canalului Rin – Main – Dunăre. Dacă s-ar folosi această rută, mărfurile din Australia și Orientul Îndepărtat, destinate Europei Centrale, și-ar scurta drumul cu 400 kilometri. Rolul canalului pentru România este unul militar, strategic și economic.
Prin reluarea lucrărilor la canalul „frate” București – Dunăre (construit deja în proporție de 70%), s-ar realiza întregirea unui traseu de ape foarte important, atât pentru transportul mărfurilor, cât și pentru turism. Locuitorii capitalei vor putea călătorii pe ape din București, până pe litoral, iar mărfurile ce vin din portul Constanța vor putea ajunge în condiții mult mai avantajoase în capitală. Prin cele patru microhidrocentrale ce se vor construi pe traseul canalului, acesta ne va da și 50 MW de energie electrică, iar apa din canal va putea fi și o sursă de irigații pentru circa 150.000 de hectare teren arabil, care vor devenii adevărate grădini și oaze de verdeață pe malurile canalului.
Așa cum Veneția sau Amsterdam sunt orașe ce își folosesc sistemul de canale pentru un transport ieftin și la îndemână, vom putea și noi să exploatăm acest avantaj pe care ni-l oferă gratis Dunărea și Marea Neagră, iar Bucureştiul ar putea deveni port la Dunăre, fiind legat astfel cu Marea Neagră și Marea Mediterană, dar și cu marile orașe ale Europei, precum Belgradul, Budapesta, Bratislava, Viena, Frankfurt și Roterdam. Astfel vom putea circula pe ape chiar prin însăși inima Europei. Ne dorim de mult să fim „europeni” cu adevărat, iar mai „europeni” de atât nici că se poate.
Lasă un răspuns