Arhiva zilnică: 27 aprilie 2015

Al doilea „război rece” (acum și mondial) sau întâiul nuclear?…

Pentru că, nu, nici măcar o ultimă noapte de dragoste de pace nu va mai fi… Ieri părea încă la nivelul unui „nu prea curând”… Dar azi, este tot mai aproape de acel nicicând… Căci nimeni, dintre cei ce ar mai avea un cuvânt de spus, nu vrea să ducă solii păcii… Ci doar zăngănit de arme… Tot mai aproape… Tot mai intens… Iar în clipa în care chiar șeful Nato susține dreptul Ucrainei de a ataca țintele inamice de dincolo de granițele sale, deja, nu se mai umblă cu bricheta scăpărând dintr-o pucioasă umedă pe lângă tot mai multele butoaie cu pulberi, ci se toarnă benzină direct pe dinamita „nucleară”… Pentru că declarația șefului Nato nu este doar o instigare la extinderea războiului, ci și o încălcare a drepturilor țărilor membre la propriile decizii… Căci, dacă nebunii s-au strâns să de-a foc lumii, prin toți acei bolnavi ce ne conduc, statele mai aveau măcar un ultim mijloc de a evita inimaginabilul… Dar Nato, prin această declarație a șefului alianței „dând” Ucrainei dreptul, chipurile, în numele unor presupuse repere de moralitate și drept internațional (dar la ce mai este bună moralitatea într-o lume a cadavrelor?!), încalecă tocmai suveranitățile naționale ale statelor membre ale alianței… O declarație care doar acum poate fi privită ca demagogie militaro-politică… Dar în momentul în care Ucraina va deveni, în orice fel și sub orice formă, membru al alianței, această declarație, nesancționată de instituțiile juridice internaționale, va deveni, în sine, o doctrină militară… Și nu una de probare a bocancilor și de lustruire a bonteurilor și paturilor de armă, ci de tropăire pe liniile de front…

În fapt, acestă declarație nu semnifică doar momentul în care Nato anunță practic următoarea etapă de înarmare a Kievului, cu muniție capabilă să ajungă dincolo de granițele ei, dar este și forțarea, în numele unui presupus drept internațional (!), a liniilor de front, ca o inevitabilă extindere a acestora… Și nu, Nato a nu venit să puncteze această încurajare a Kievului de a acționa, într-un uz al nerațiunii în numele unui presupus drept de țară agresată, doar ca lovirea unor ținte strict de pe teritoriul rus… Pentru că nici un strateg militar occidental nu vizează războaiele duse acolo… Ci mult mai aproape… Iar ținte ruse pot fi oricând declarate, unilateral de către Kiev, inclusiv ambasadele și consulatele Moscovei aflate mult mai aproape… O strivire a drepturilor statelor membre de către alianță ce se va produce și prin anularea rostului feluritelor acorduri de securitate pe care acestea le semnau, ca o garanție a continuării sprijinului militar, cu Ucraina… Pentru că, dacă nu de acum, cel puțin din prima clipă a agreării Ucrainei într-o formulă de membru Nato, decizia războiului va fi doar în mâinile Alianței… Alături de care va defila UE din perspectiva asigurării contribuțiilor financiar-economice necesare înzestrării și susținerii unui tot mai nerațional efort de război european, deja, nu îndreptat strict împotriva Rusiei, ci a Europei însăși.

Și poate că acum ne permitem încă să stăm deoparte, prea liniștiți, prea indiferenți, prea tăcuți… Pentru că știm că pacea este undeva „pe acolo”, nu?!… Și ni se pare că nu va avea nimeni curajul să o ucidă… Căci nu vrem a crede că poate cineva ar ucide chiar ultimul ei mesager… Și chiar dacă pacea este încă posibilă, acum, când încă nu au fost alungați toți negociatorii rațiuni, când încă nu doar vestoanele militare sau carele de foc mișună pe fronturile și liniile deja de nepace, totuși, nu cerem protejarea celui mai important bun al nostru… Nu, nu pacea, pentru că ea este doar corolarul speranțelor (e drept, aproape devenite iluzii), ci a însăși vieților noastre… Dacă nu ale unor pioni pe care nu-i mai „mișcă” nici răgetul nebunilor, măcar ale acelora încă nenăscuți…


Îmbârligături: „Ucraina vă va susține întotdeauna”…

Acum cam o săptămână, Ucraina, Zelensky mulțumea României, prin gura Centrului pentru Comunicare Strategică, o „organizație” sau organ pentru combaterea dezinformării. Prima întrebare care se pune aici este ce anume a vrut să combată Centrul kievian? Cine ce susținuse și de ce s-a ridicat acest „organ” brusc și bârzoiat? Ce anume voia să combată? Mister, nimeni nu știe, nimeni nu a explicat. Cert este că domnii de la Kiev s-au trezit într-o dimineață cu ochii pe România și s-au gândit să le mulțumească „românilor” pentru 15 „pachete de armament, tehnică și muniție” trimise pe șest, căci la noi nimeni nu spusese nimic. A doua întrebare care se pune este de ce s-au trezit domnii de la centru să ne mulțumească nouă, numai nouă și nu S.U.A., Germaniei, Franței, Angliei, U.E., care nu mai prididesc cu hei-rup-urile și strigătele de ajutor pentru cerealele din Ucraina și migranții ucrainieni veniți din zone care nu au nicio legătură cu conflictul. A treia întrebare ar fi „qui prodest?” adicătălea cui folosește sau cu ce scop a venit acest „Kiu veri muci Rumenia”?

Apoi vine și întrebarea ce a zis și de ce nu a zis România nimic despre acest nobil gest și sacrificiile făcute împotriva intereselor românilor? Să le luăm pe rând: – La prima întrebare răspunsul este simplu. Nu a avut nimic de combătut. Iar centrul ăla pentru combaterea dezinformării este de fapt, ca și la noi, un centru pentru livrarea dezinformării și combaterea combaterii dezinformării, sau mai pe scurt un centru de propagandă. Care este mesajul livrat, vedem imediat; – La a doua întrebare, răspunsul este la fel de simplu: pentru că S.U.A., Angliei, Franței, U.E., și altora, Ucraina „le-a mulțumit”, sau i-a mulțumit deja, cu firmele, terenurile, „investițiile”, laboratoarele, centrele de studiu, depozitele, fabricile de armament pe care le-au „concesionat” și le vor mai mulțumi dacă reușesc să scape cu fața curată din conflict. Alte țări care au mai ajutat Ucraina, dintre cele vecine cu ea, speră să primească și ele câte ceva, indiferent cine câștigă, că doar au de unde, și în definitiv ele speră să primească măcar ce le-a aparținut. Singura țară care nu a primit și nu va primi nimic, e România. Așa am fost noi mereu, indiferent la ce căruță am tras, noi am fost mereu buni de plată, noi am plătit daune, pagube după ce am pus osul și ne-am dat sângele pentru alții. Nici acuma nu vom face excepție. Așa că măcar mulțumiri să primim ca popor. Guvernanții să fie mulțumiți că încă stau pe scaune, pentru asta au fost puși acolo, ca să dea tot din țară și să primească mulțumiri. Au ei grijă să își scoată singuri un ce profit; – La a treia întrebare e și mai simplu poate cel mai simplu de răspuns, ca și în cazul North Stream, urmărește cine are de câștigat.

Înainte însă de a afla cine profită să vedem pe cine enervează aceste mulțumiri.

Primii nemulțumiți sunt… rușii. Nu că am avea noi cine știe ce tehnică cu care acuma ucrainienii îi zdrobesc pe ruși, nici că nu ar fi știut ei că le-am livrat (gratis) aproape toată tehnica și muniția necesare pentru tehnica rusească cu care erau dotați ucrainienii. Nuuuuu! Ei știau asta, știu cam tot ce și de la cine au primit ucrainienii și pe față și pe dos dar nu e acuma momentul să se răfuiască pentru asta. Sunt supărați rușii, pentru că deși neoficial știau, acuma au fost înștiințați oficial și trebuie să facă sau măcar să zică ceva, iar ei numai de asta nu au chef. Dar, dacă zic ceva la adresa românilor, toată planeta va spune că „Rusia vrea să atace, amenință, a pus ochii pe România și apoi va ataca Europa”, ca și cum Rusia, țara aia „înapoiată” cu soldați „neinstruiți”, cu „tehnică învechită”, despre care ne spuneau „sursele oficiale” că va fi zdrobită în câteva săptămâni, în loc să slăbească s-a îngrășat în doi ani de război și sancțiuni, iar Europa, viteaza și prospera Europă, sub conducerea înțeleaptă a strategicului, a slăbit în loc să se îngrașe. De necrezut.

Deci Rusia e în dubiu acuma. Dacă face scandal, e învinuită că se leagă de bieții români, iar dacă nu zice nimic, o să zică alții că e o proastă, că face fiecare ce vrea, iar ea, ditamai Rusia tace și înghite. Acest lucru o să dea nas oponenților lui Ivan. Oricum, Rusia a răspuns. A doua zi după mulțumirile strategice ale Ucrainei, Ambasada Moscovei la București a vorbit despre ajutorul dat de occident Ucrainei și despre victimile civile cauzate de bombardamente în orașele rusești. Valeri Kuzmin, în cadrul unui briefing de presă, a vorbit, despre „isteria militară” din România, spunând că Rusia nu este o ameninţare la adresa României, dar a atras atenţia Bucureştiului în privinţa ajutorului militar pentru Ucraina, și că „nişte consecinţe trebuie prevăzute”.

Dar cei mai supărați sunt cei care au trimis cele 15 pachete. Sunt supărați pe ucrainieni, dar nu o pot spune, că i-au băgat în rahat, dezvăluind „subiecte sensibile” cum se exprima un mut în viață. Zicea mutul că va fi (vedeți ce subtil este, zice că va fi, nu ca a fost) „un sprijin militar important” dar că nu este „nici logic, nici util” să dai prea multe informaţii publice despre subiect, deoarece în timp de război nu este bine să oferi „toate detaliile opozantului sau adversarului”.

Și mai vorbeam de Vlăduț, că a vorbit gura fără el, dar Vlad măcar avea o scuză, era „the new kid în town” era normal să se frigă, dar el, Marele Mut, cu pretenții de a ocupa o funcție de frunte în U.E., cum să spună domnule că „nu e bine să oferi detalii opozantului sau adversarului”? Care adversar, măi frate? România e în conflict cu cineva și noi nu știm? Domnule președinte, ați declarat cumva război pe persoană fizică Rusiei? Eu cam asta înțeleg din răspunsul dumneavoastră. Păi nu e bine domnule președinte, nu e bine deloc. Nu știu ce or înțelege alții, dar dacă e așa, atunci o să îl rog pe Vlăduț să mai propună câteva legi ca să putem să ne batem cu opozanții, că uite vreau și eu, da’ nu îmi dă voie legea.

De ce sunt supărați ai noștri? De aia, că uite află gugulanii că ai lor domnitori, în loc să își ajute proprii agricultori, îi ajută pe cei din Ucraina și că prețul motorinei crește în loc să scadă ca în alte țări europene, pentru că guvernul României este primul furnizor de motorină al Ucrainei pe care o dă moca și trebuie să scoată de undeva bani să compenseze actele de binefacere nu? Transportoarele și tehnica dată e cadorisită cu plinurile făcute, cum se vindeau pe vremuri daciile în afară. Dar măcar atunci luam bani pe „dacii”, acuma nu primim decât mulțumiri în gura mare. Iaca de aia sunt supărați guvernanții români și se uită chiorâș la Centrul ăla ucrainian de combatere a combaterii dezinformării. Și mai sunt supărați ai noștri, că dacă vine Putin în România, se fac de râs. Drumurile arată ca dracu’, dacă își strică ăla tancurile pe drum trebuie să i le reparăm și firmele de asigurări dau banii după doi ani. Icre negre nu mai avem că ne-au luat ucrainienii toți sturionii pe Bîstroe, de votcă nu mai vorbim, avem doar poloneză și polonezii nu ne dau dacă e vorba de Putin. Deci, cu ce să ne lăudăm? Doamne ferește, la ce cheltuială ne bagă mulțumirile astea. De aia spunea și Iohannis că nu poate vorbi decât după război, când poate ne-om reveni și noi cumva și o învăța și el să vorbească fără căști.

Și acuma să vedem cui îi folosesc acele mulțumiri, că am văzut că Iohannis nici nu a zis măcar „nu aveți pentru ce” de bucuros ce a fost. Păi cui puteau folosi, decât celui care le-a transmis. Au mai fost câteva gesturi de acest gen, două prin Polonia, când niște rachete, proiectile „rusești” pline cu mulțumiri din Ucraina au arat la granița polono-ucrainiană dar pe teren polon. Au mai fost ceva „mulțumiri” trimise prin Dobrogea care s-au lovit de un MiG (apropo, știe cineva care a fost cauza prăbușirii, s-a mai spus ceva? Parcă a promis un ministru că ne spune ce și cum și nu după mult timp a fost schimbat) au mai venit și mulțumiri tot pe calea aerului tot prin Deltă, că doar de aia avem canale adâncite. Apropo, pentru adâncirea canalului, cu ajutorul tacit al guvernului României de ce nu ne-a mulțumit Zele? Aaaaaa, nu, că mă supăr. Păi cum să uite așa ceva?

Spuneam deci că toate aceste „mulțumiri” au fost trimise cu un scop: atragerea unui stat NATO în conflict deschis cu Rusia, apoi altul care să îl apere și uite așa hopa și 3RM Asta este părerea mea, nu e o informație, dacă cineva are altă părere, sau are o informație,(in)credibilă, îl rog din toată inima să o expună, abia aștept să aflu adevărul. Până atunci însă, sau în lipsa oricărei alte explicații oficiale sau neoficiale, nu văd altă variantă. Mie mi se pare un băț băgat prin gard, doar-doar și-o înfige colții vreun dulău în el. Ucraina pierde oraș după oraș, Avdiivka după Bahmut cum s-ar spune, și e nevoie ca de aer de deschiderea unui alt front, de forțe proaspete, de muniție veche și de carne de tun străină. Nu îi poți blama că au încercat. De vină sunt cei care îi ațâță, care le-au tăiat negocierile la Islanbul, promitându-le că vor fi alături de ei până la ultimul ucrainean… sau român?

Ia să vedem totuși, dacă domnul Iohannis nu spune ce spun alte surse despre ajutorul militar dat de România. Nu de alta, dar așa poate află și specialiștii noștri militari sau civili care ne povestesc seară de seară cum e cu resbelu’, cu strategiile și ce trebuie să facem noi românii ca să le fie altora bine. Un portal olandez, citat apoi și de media din România, prezintă o listă cu tehnică militară, muniții și alte „bunuri” trimise de România în Ucraina. Eu nu îi întreb pe ai noștri dacă e adevărat, că nu or să spună nici după război. Eu i-aș întreba doar dacă toate aceste „bunuri de larg consum” au fost sau vor fi plătite cumva și cam la ce valoare se ridică. Iată lista: – Lansatoare de rachete multiple, 122 mm APR-40s(derivat din modelul BM-21 Grad); – Tunuri de 152 mm model M1981 (derivat din modelul sovietic D-20); – Transportoare blindate de personal TAB-71M; – Mitraliere grele DShKM cu muniție aferentă; – Un transport de muniție în februarie 2022, calibru neprecizat; – Muniție de 12,7 mm pentru mitraliere grele; – Grenade propulsate tip PG-7 (V) M; – Grenade propulsate tip PG-9V; – Obuze PG-9 de 73 mm; – Obuze HE 346-E de 73 mm; – Obuze pentru mortiere O-832-MC de 82mm; – Rachete 9M22U-S de 122 mm; – Echipament militar: 2.000 de căști militare, 2.000 de veste antiglonț; – Turele telecomandate ANUBIS Pro Optica – cu mitraliere 12,7 mm sau 7,62 mm pentru BMC Kirpi; – Combustibili: Cantități uriașe de motorină și benzină, livrate începând cu februarie 2022. România este unul dintre cei mai mari furnizori de combustibili în Ucraina”.

Lista aceasta a apărut în Olanda. De unde laleaua mea, știu ăștia ce a dăruit România Ucrainei, iar noi nu trebuie să știm decât după război? Înțeleg că sunt unele firme private și ar cam fi treaba lor ce și cui dau, dar având în vedere că activitățile lor implică volens-nolens statul român – după cum a fost deja dovedit -, se pune întrebarea dacă acestea au aprovizionat teatrul de război cu voia sau fără știrea conducerii României? Eu îndrăznesc să afirm că oricât am fi noi de vlăduți, nu se poate transporta atâta tehnică prin țară, fără să vadă nimeni. Și la „Europa Liberă”, taraba aia care i-a luat interviu lui Vlăduț, au apărut niște info cu privire la donațiile României și topul firmelor din România care au trimis pachețele Kievului. Nu vreau să vorbesc cu păcat, dar oare cine le conduce?


Protocroniștii…

Imaginați-vă că Brâncuși primește un bloc de marmură în atelierul lui de la Paris. Îl pipăie, îl miroase, îl privește din toate părțile, Cipică, lăutarul lui, pe care l-a ținut pe lângă el până la moarte, să-i cânte de dor la acordeon, îl întreba, bre, dar cât ai să mai privești măgăoaie aia de piatră, când ai să dai în ea cu barda, că a trecut o săptămână, a trecut o lună, două… ca deodată, într-o zi fără soare, să-l vadă pe maestru cum izbește în blocul de marmură. Dă jos o bucată, ce-i asta?, prima geneză, îi zice maestrul, elimină altă bucată, ce-ai făcut?, am aruncat partea africană, iar lovește, dar acum?, partea indiană, păi ce faci, arunci tot?, ce-ai să lași?, ce-o să rămână? Cipică era din Lumea I, nu înțelegea că Branc, care era urmaș de taraboste dac, era din Lumea II, ca într-o zi cu soare să vadă în locul blocului de piatră o pasăre, ce-i asta? E Măiastra, mă!, da, a dat la o parte balastul și a apărut Pasărea Măiastră, așa cum o văzuse în copilărie în Trovanții de la Costești.

Ca Brâncuși să fie fondatorul pragului de trecere al proto-cronismului românesc, a trebuit să renunțe la tot, ca să-și impună unicitatea. Și ca să i se spună că este fondatorul artei moderne, a renunțat până și la credința de împrumut, care îi era predicată la școală. Dacă ar fi rămas în țară, ce ar fi sculptat? Poate sfinți și îngeri, poate ar fi continuat să facă statui la morminte, ca Rugăciune, dar el a simțit că ceva există dincolo de păpuriș, o altă lume, Lumea II, și, ca să ajungă acolo, a plecat pe jos, cu o traistă, în care maica lui i-a pus niște brânză cu ceapă, fiindcă nu avea un leu să-i dea să meargă cu trenul. Iată imaginea artistului care a reușit să nu fie protocronist, ci fondator direct al artei moderne. Așa trebuie să facem cu toții ca să ne împlinim chemarea, să plecăm cu traista oriunde vedem cu ochii? Când se va trezi țara, să-și apere marii călători? Când vom avea un guvern sau un președinte, care să stea demn în fața lumii, care să spună Nu tancurilor sovietice sau americane, fiindcă Nu avem nevoie de ele, conducători aleși care să nu se mai umilească la străini precum cerșetorii? Când o să se termine cu politica de groapă, despre care am scris anterior, cu groparii ei semianalfabeți, care au dus țara la o corupție generalizată? România pute de talente. Oare cum pute talentul? Ca o floare? Ca un parfum? Ca o „miasmă de parfume”, cum spunea Arghezi? Mereu suntem protocroniști.

Artiștii și filosofii francezi, germani, americani, se bucură că au de unde să-și alimenteze inspirația. Ei nu au poeți, filosofi sau istorici ca Eminescu, Hașdeu, Pârvan, Iorga, Eliade, Blaga sau Cioran. Sau au cumva vreo operă ca Istoria ieroglifică? Dar orice pitic de la ei se dă mare, fiindcă țara lui îl susține. La noi, geniile mor de foame. Și sunt genii peste tot, la fiece pas. Am demonstrat într-o carte că locul lui Eminescu este lângă Shakespeare, ba aici am scris că are profunzimi mai mari (vezi Utopia lui Eminescu), dar nu sunt cunoscute, fiindcă politica de groapă a ucis România culturală, iar marii ei creatori nu i-au citit teatrul neterminat – președntele Uniunii Scriitorilor îl consideră „nul ca dramaturg”, iar gașca Patapleșanu l-a băgat în „debara”.

Nu ne citim, nu ne cunoaștem și dăm cu barda! Recunoaștem valorile străine și în al 12-lea ceas spunem că avem și noi așa ceva. Trebuia să o spunem la timp, dar nu a avut cine, fiindcă politica de groapă i-a îngropat pe protocroniști. Oare trebuie să facem cultură și românism cu tancul, cum au făcut sovieticii, când l-au impus pe Miciurin, să arate că făcea mărul cât dovleacul de Halloween, sau pe Mendeleev, care a descoperit ce descoperise deja un elev la noi în laboratorul școlii?! Hai s-o facem, fiindcă acum suntem înarmați, ne-au ocupat americanii și NATO cu tancuri și ghiulele. Când va afla și planeta că avem și noi un Shakespeare, pe Eminescu? Când va afla și hulpavul de Orban că valorile României, în toate domeniile, mai ales culturale și științifice, sunt demne să sta în patrimoniul mondial al descoperirilor? Trebuie să ne debarasăm de complexe, să spunem adevărul, să avem mândria valorilor originale, pe care trebuie să le susținem cu o politică înțeleaptă, altfel vom continua ca și până acum, vom cânta la mandolina imitației. O cultură de imitație, îi imităm în draci pe străini. M-am uitat pe repertoriul Teatrului Național, e un repertoriu gigant, cred că unic în lume, care arată forța acestui teatru, dar nici o noutate, defilează cu un munte de piese străine, multe reluări, proaste, fără nici un succes notabil! E un repertoriu de compromis, impus de veleitari. Autorul român e „rara avis”. România are o istorie, o vechime, cum nu are nimeni. România este o țară protocronistă de la natură, ea este plină de protocroniști ai artei, ai culturii, ai religiei, ai filosofiei, ai științei, cum nu mai are nici o altă țară. Cu cine poate fi comparată Predania ei? Cu nimeni și cu nimic. România este o țară ideală, ea poate schimba lumea, ea poate să lumineze viitorul cu valorile ei sacre.


Nu-l duce mintea, nici să-l pici cu ceară!

Un lucru este lămurit şi trebuie să rămînă clar pentru toată lumea, mai ales pentru celebrul excursionist de la Cotroceni şi adulatorii actorului creator de drame, Zelenski. Vladimir Putin a explicat în dialogul cu Tucker Carlson că realitatea istorică dovedeşte faptul că Ucraina este un stat artificial, format în mare parte din teritorii istorice ale Rusiei, Ungariei, Poloniei şi României, făcute cadou Kievului de către Stalin şi Hruşciov. Ideea principală este că Putin s-a prezentat ca un preşedinte normal, calm, cu o logică aşezată, situat la ani lumină de pacientul Biden, de Occident şi de impostura acestora. Bun, să ne întoarcem la ai noştri „bravi” şi la România pitorească, ţara de sub scara UE, unde, spun statisticile, peste patru milioane de oameni nu au voie să se îmbolnăvească. Pentru că jumătate dintre satele şi comunele ţării nu au medic de familie permanent şi nici farmacii. Doar cei care au posibilitatea să se deplaseze în oraşele din apropiere cu maşina îşi mai lungesc zilele. Care, nu, încearcă leacuri băbeşti sau se sting pur şi simplu din lipsa unui ajutor medical. Un alt fapt extrem de jignitor pentru eroii neamului românesc este cazul mercenarului Horaţiu Potra, mort în războiul din Congo, care nu are de-a face cu România, individ cercetat cu ani în urmă într-un dosar de cultivare de canabis şi alte infracţiuni, adus în ţară învelit cu drapelul naţional. Ştefan, Mircea, Mihai, Ion, Nicolae… se răsucesc în morminte, aşteptînd ca ţepele lui Vlad să facă dreptate.

Dacă tot a venit vorba de „ţepe”, ce face Iohannis în acest timp? Pe ultima sută de metri ascute alte ţepe pentru români şi coace planuri europene de tras spuza pe turta sa. Planuri care nu i-ar veni în minte nici ăluia cu coarne. Semn că i s-au dat toate setările peste cap şi trebuie restartat, fiindcă nu-l duce mintea, nici să-l pici cu ceară, la problemele reale ale cetăţenilor cărora le-a jurat credinţă. Cu tupeu şi nonşalanţă Iohannis a cerşit de la microfonul P.E., bătînd şeaua să priceapă iepele UE, că ar avea nevoie de o funcţie în bordelul de lux al Înaltei Curţi Europene, după expirarea mandatului. În mod sigur, tovarăşii europeni de pahar şi furculiţă nu-l vor abandona pe Iohannis. La fel cum s-a procedat cu Koveşi. Parchetul General i-a clasat dosarele prin care era pusă sub acuzare, ca mai apoi să fie extrasă cu penseta din ţară şi aşezată la loc de cinste, în slujba ocultei mondiale. Cît le va fi util, se vor folosi de el, apoi va avea soarta lui Petrov, securistul: „la gunoi” sau la răcoare. Nimeni, chiar nimeni, nu vrea să dezgroape cazul „Grupului Etnic German” (Deutsche Volksgruppe in Rumänien) – ispravă iohannistă care a încălcat prevederile tratatelor internaţionale şi a deposedat statul român de bunuri de patrimoniu naţional?

Jurnaliştii străini n-au trecut cu vederea discursul lui Iohannis din Parlamentul European, mai multe publicaţii, printre care ziarul britanic „Emerging Europe” scrie în mod ironic, sub semnătura lui Craig Turp-Balazs, că dacă preşedintele României, Klaus Iohannis, nu reuşeşte să-şi găsească un loc de muncă decent, nu-i vina Europei, şi nu are de-a face cu discriminarea, aşa cum Iohannis a acuzat. „Preşedintele României, Klaus Iohannis face de mai mulţi ani apeluri de genul „vino şi ia-mă”, ca în fotbal. Ales în 2019 pentru un al doilea mandat, el nu poate candida pentru un al treilea şi, la 64 de ani, caută în mod activ un alt loc de muncă de ceva timp”, scrie Craig Turp-Balazs .

Revenind la cele patru tipuri de alegeri din acest an, parlamentare, europarlamentare, locale şi prezidenţiale, cel mai inteligent în ghilimele ministru de Finanţe al României, Marcel Boloş a declarat că alegerile vor costa aproape patru miliarde de lei. Aşadar, patru miliarde, pachetul de voturi, 6,6 miliarde USD (30 de miliarde lei româneşti, rebotezaţi RON de BNR-istul veşnic, securistul Mugurel cu nume de cod „Manole”) cerute statului român de Compania canadiană „Gabriel Resources”, drept despăgubiri pentru că i-ar fi blocat proiectul minier de la Roşia Montană, suma reprezntînd aproximativ 2% din PIB-ul pe 2023, este de 10 ori mai mare decît estimează statul că ar datora. România e ţara perfectă care îi îmbogăţeşte pe americani, pe canadieni şi le mai dă şi despăgubiri. Pensiile speciale, înghit şi ele sume uriaşe, dacă ne gîndim la torţionarul Augustin Lazăr, fostul procuror general al României, cu cea mai mare pensie specială de 50.359 de lei (10.000 de euro), apoi, magistraţii, procurorii, judecătorii şi consilierii financiari ai Curţii de Conturi. Ăştia sînt cei mai avuţi pensionari din sistemul public de pensii românesc şi, în ordine descrescătoare, parlamentarii, membrii corpului diplomatic şi consular, o serie de angajaţi ai M.I., ai M.A.N., ai serviciilor de informaţii.

Judecătorii CCR, numiţi politic, care au parafat aberanta decizie a păstrării pensiilor speciale, trebuie revocaţi şi judecaţi pentru abuz în serviciu. Pensiile speciale nu sînt un drept cîştigat prin contributivitate, ci un privilegiu însuşit prin funcţia de putere în stat. Ca să ajungă parlamentari, deputaţi, senatori, mulţi impostori, plagiatori, fără calificări în vreun domeniu, dar cu diplome achiziţionate la 50 de ani, şi-au cumpărat fotoliile, plătind o anumită sumă partidului, care i-a pus pe listă. Ca să mai jumulească ceva şi să reducă gaura din buget, lui don Ciolacu i-a căşunat pe pensionarii cu decenii de muncă prestate, crescînd impozitele şi reintrducînd CAS… că de, doar de la amărîţi trebuie luat, nu?, în loc să-l tragă la răspundere pe drogatul Cîţu, cum şi unde a palmat sacii de bani împrumutaţi cu dobîndă record.

În concluzie, toţi cei care dau buluc să ocupe fotoliile statului sînt avertizaţi că nu le vor suficiente nişte programe de măsuri pe hîrtie, ci le trebuie minte din belşug să priceapă că dusul cu zăhărelu’ s-a perimat, iar marile aşteptări ale poporului nu mai pot fi înşelate la nesfîrşit. Mandatele viitoare trebuie să coaguleze capete luminate, capabile să se dedice interesului naţional, nu pe aceiaşi măscărici, slugi ale UE şi SUA, arondaţi la putere. Avem nevoie de o minimă seriozitate politică, nu de alte alianţe de interese şi jocuri de putere, care să zguduie din temelii harta socială internă. Rămîneţi atenţi la scena politică internă, a început cel mai dur război pentru butoanele puterii.


De la Thomas Malthus la șoarecii norvegieni…

Thomas Malthus a fost un economist și demograf englez care a formulat teoria cunoscută sub numele de „teoria populației lui Malthus”. Conform acestei teorii, Malthus a susținut că creșterea populației umane este într-un ritm geometric (1, 2, 4, 8, etc.), în timp ce creșterea resurselor disponibile crește într-un ritm aritmetic (1, 2, 3, 4, etc.). Concluzia sa a fost că, în lipsa intervenției sau a altor factori care să reglementeze creșterea populației, resursele limitate vor duce inevitabil la foamete, sărăcie și alte dificultăți sociale. Deși teoria lui Malthus a fost criticată de-a lungul timpului, inclusiv pentru pesimismul său, ea a influențat semnificativ gândirea economică și demografică. Teoria lui Malthus a adus în discuție importanța planificării familiale și a controlului natalității pentru a preveni astfel de probleme socio-economice. Teoria populației lui Malthus a fost criticată de-a lungul timpului de către diverși teoreticieni, economiști, sociologi și oameni de știință.

Printre criticii teoriei lui Malthus s-au numărat: David Ricardo – economistul britanic. David Ricardo a criticat teoria lui Malthus, susținând că salariile reale ale muncitorilor nu vor scădea inevitabil din cauza creșterii populației, cum susținea Malthus. Karl Marx – filosoful și economistul. Karl Marx a criticat teoria lui Malthus, argumentând că problemele sociale precum foametea și sărăcia nu sunt rezultatul creșterii populației, ci al organizării sociale și a modului în care resursele sunt distribuite. Ester Boserup – antropolog danez. Ester Boserup a criticat teoria lui Malthus, susținând în cartea sa „Dezvoltare agricolă preistorică” că creșterea populației poate stimula inovația și schimbările sociale, conducând la o creștere a producției de alimente. Corneliu Constantinescu a susținut într-un studiu din 1967 că teoria lui Malthus este depășită și că avem resursele și tehnologia necesară pentru a susține o populație globală mai mare.

Titlul unei cărți mi-a rămas întipărit în minte, avea dreptate Radu Cinamar când a numit o carte „Viitor cu cap de mort”. Acesta să fie viitorul…? Acum ajung la șoarecii norvegieni cu ajutorul cărora a fost făcută o experiență care s-a numit Univers 25 sau Utopia șobolanilor. Universul 25 este numele unui experiment realizat de către etnologul american John B. Calhoun în anii 1960, care a implicat crearea unui mediu artificial pentru șoareci de laborator cu scopul de a studia comportamentul social și efectele supraaglomerării asupra populației respective. În cadrul experimentului, un număr mare de șoareci au fost plasați într-un spațiu închis și controlat, cunoscut sub denumirea de „Universul 25″. De-a lungul timpului, populația de șoareci a crescut rapid, dar s-a constatat că supraaglomerarea în spațiul limitat a dus la schimbări semnificative în comportamentul și sănătatea șoarecilor. Consecințele observate au inclus comportamente agresive, comportamente sexuale deviante, abandonul puiilor și o rată crescută a mortalității în rândul șoarecilor. Acest experiment a fost considerat un studiu important în domeniul comportamentului social și al consecințelor supraaglomerării asupra populațiilor. Conform observațiilor, s-a constatat că, pe măsură ce supraaglomerarea a devenit mai accentuată, anumite grupuri de șoareci au devenit agresivi și chiar canibali. Comportamentele agresive și canibalismul au fost observate după ce populația de șoareci a atins un anumit nivel de supra-aglomerare, când resursele erau limitate și spațiul era restrâns.

Aceste comportamente deviante au fost asociate cu stresul generat de supra-aglomerare, lipsa resurselor esențiale și deteriorarea condițiilor de mediu. Ele au dus la schimbări dramatice în dinamica populației și la declinul general al stării de sănătate și bunăstare a șoarecilor implicați în experiment. Experimentul a fost reluat de 25 de ori, iar de fiecare dată rezultatele au fost identice. În anul 1962 John Calhun publică acest experiment. Se pare că acest experiment a dat idei, iar în multe cazuri omul a fost asimilat cu șoarecele.

Mă duce gândul la o carte scrisă de Agatha Cristie, este vorba de „Cursa de șoareci” unde în acel conac al Angliei rurale, regina crimei, înghesuie mai mulți călători excentrici ce rămân înzăpeziți. Scriitorul David Icke, poate, are dreptate când afirmă: „Ceea ce veți vedea aici sunt povești inimaginabile de groază. Permiteți-mi să vă avertizez de la început. Dar dacă vrei să cunoști cu adevărat mentalitatea care conduce lumea, atunci iată-o. Am cercetat și expus acest lucru de la mijlocul anilor 1990 și am numit multe dintre numele celebre implicate. Aceștia sunt oamenii care controlează instituțiile globale, inițiază farsele „Covid” și „climei”, vaccinul fals și conduc lumea la distopie AI. Privește asta, oricât de greu ar fi, și nu vei avea nicio problemă să înțelegi cum zeci de mii de palestinieni – atât de mulți dintre ei copii – pot fi bombardați până la distrugere. Sau cum războaiele mondiale au putut fi manipulate atât de rece și crud. Pentru acești nebuni, războaiele și măcelul celor nevinovați nu sunt decât ritualuri de sacrificiu uman în masă. Vei da din cap și la ideea că multimiliardarii pot fi „independenți” pentru că sunt atât de bogați. Cine crezi că le permite să fie atât de bogați?”…

Cineva le permite să fie atât de bogați, dar ei nu ne mai permit ca noi să trăim. Să fim toți prinși într-o cursă de șoareci…?


„Bisericuța călătoare” (1731) devenită Paraclis Regal iar apoi biserică de mănăstire la Jercălăi-Urlați (jud. Prahova)

Așa cum românii au tot călătorit peste Munții Carpați, pentru a scăpa de asuprirea celor ce se credeau stăpâni, tot astfel au trecut și bisericile noastre ortodoxe munții, căutându-și locul și norocul. Românii nu au avut voie să își ridice biserici din piatră (ce „veșniceau” credința) ci doar din lemn (vremelnice), câteodată și acestea pe ascuns. Noaptea, în poienile pădurilor, tâmplarii ridicau biserici, iar când erau gata, apoi le „trăgeau” cu sforile, pe chituci (bile de brad), cu tot satul, dar ajutându-se și cu perechile de boi înjugați. Astfel biserica „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” pe care o prezentăm în acest articol a fost construită departe de aceste locuri unde o găsim astăzi. În anul 1731, biserica este ridicată de sătenii din Lueriu – județul Mureş, la cinci kilometri de oraşul Reghin, aproape de valea Mureşului. După două secole, pentru a fi salvată de la dispariție, a trebuit să fie strămutată în două rânduri, călătorind mai bine de 300 de km din Transilvania spre Muntenia și supraviețuind vicisitudinilor vremurilor aproape 300 de ani. De aceea se mai numește „Bisericuța Călătoare”. Povestea ei tumultoasă o veți auzi astăzi. Așa cum vă spuneam, istoria ei începe în anul 1731, în Transilvania. În anul 1929, vizitând-o și aflându-i istoria, Regina Maria a României decide mutarea ei la Castelul Bran, ca paraclis regal. Mărturie au rămas imaginile istorice cu familia regală ce surprind și mica biserică de lemn. Începând cu anul 1948, schimbându-se regimul, biserica intră într-un con de umbră, rămânând într-o relativă părăsire.

În anul 1956, Patriarhul Justinian hotărăște ca biserica să fie mutată pe actualul amplasament din Urlați, Prahova. Remarcăm cum dintr-o biserică țărănească a fost transformată într-una regală și după aceea a devenit biserică de mănăstire. Fiecare din aceste etape și-a lăsat amprenta pe zidurile ei, iar restaurarea edificiului a păstrat toate aceste semne ale istoriei. Având o vechime de trei secole, Biserica de lemn din Jercălăi supraviețuiește datorită oamenilor care au pus valoare pe relația lor cu divinitatea și au contribuit la crearea și păstrarea acestui lăcaș de cult. Astăzi, în același spirit, biserica cunoaște o nouă etapă a existenței sale, datorită lucrărilor de restaurare recent finalizate. Biserica „Sfinții Arhengheli Mihail și Gavriil” de la Jercălăi este, la o primă vedere, o biserică simplă de lemn, însă aici fiecare detaliu are povestea și istoria lui. Acest lăcaș de cult a fost construit după canoanele dogmei creștin-ortodoxe, o realizare măreață având în vedere mijloacele tehnice rudimentare ale meșterilor țărani din acele vremuri.

Biserica „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” Jercălăi este astăzi monument istoric de interes național – clasa A, cel mai înalt nivel de protecție acordat pe teritoriul României obiectelor de patrimoniu, cu o valoare inestimabilă din punct de vedere istoric, cultural și arhitectural. Proiectul de investiție intitulat „Restaurare, consolidare și punere în valoare a Bisericii de lemn „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, a schitului Jercălăi – Urlați”, cod SMIS: 118904, a fost finanțat prin Programul Operațional Regional 2014-2020, Axa prioritară 5 – Îmbunătățirea mediului urban și conservarea, protecția și valorificarea durabilă a patrimoniului cultural, Prioritatea de investiții 5.1 – Conservarea, protejarea, promovarea și dezvoltarea patrimoniului natural și cultural, Apelul de proiecte POR/2016/5/5.1/1. Locul de implementare al proiectului este localitatea Jercălăi, orașul Urlați, județul Prahova. Valoarea totală a proiectului este de 5.554.269,75 lei, iar valoarea nerambursabilă este de 5.443.184,35 lei din care: 4.626.706,70 lei reprezintă valoarea eligibilă nerambursabilă din Fondul European de Dezvoltare Regională, iar 816.477,65 lei reprezintă valoarea eligibilă nerambursabilă din bugetul național. Obiectivul general al proiectului constă în creșterea atractivității turistice a bisericii de lemn „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriilˮ a schitului Jercălăi, ca urmare a consolidării și restaurării acestuia, în vederea creșterii atractivității turistice a zonei, ca factor care stimulează creșterea economică în zona de implementare a proiectului.

Obiectivele specifice ale proiectului sunt: consolidarea și restaurarea monumentului istoric – Biserica de lemn „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriilˮ a schitului Jercălăi – în vederea desfășurării unor funcțiuni adecvate, compatibile cu statutul de monument istoric și în deplină concordanță cu viața comunitară și religioasă și creșterea atractivității (valorificarea ansamblului – monument istoric) prin utilizarea unor tehnici/activități de informare, publicitate și promovare cât mai variate în scopul creșterii vizibilității acestuia. Activitatea de digitizare a obiectivului de patrimoniu cultural – Biserica de lemn „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriilˮ a schitului Jercălăi (PH-II-m-A-16521) a fost realizată prin Programul Operațional Regional 2014 – 2020 – Axa prioritară 5 – Îmbunătățirea mediului urban și conservarea, protecția și valorificarea durabilă a patrimoniului cultural; Prioritatea de investiții 5.1 – Conservarea, protejarea, promovarea și dezvoltarea patrimoniului natural și cultural.

Jercălăi este o localitate componentă a orașului Urlați din județul Prahova, Muntenia, România. Biserica „Sf. Arhangheli Mihail si Gavriil“ ridicată încă din anul 1731, în apropierea orașului ardelean Reghin, a fost transferată de Regina Maria la Bran, ca paraclis regal. Ulterior, a fost adusă pe actualul amplasament. Arhitectură deosebit de interesantă cuprinde turn clopotniță și pridvor deschis. Hram: Sfânta Maria, Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil (biserica veche), Sfântul Ilie, Sfântul Nicolae, Nașterea Sfântului loan Botezătorul (biserica nouă). Accesul spre biserică se poate face din Bucuresti pe DN 1/E 60 până la Ploiești (centura de est), 65 km; apoi spre E, pe DN 1B până la Albești-Paleologu, 14 km; DJ 102C, DJ 102E spre N încă 9 km până la mănăstire. Stareț este arhim. Cleopa Florescu. Adresa: str. Jercalai, nr. 1, Urlati, 106304, jud. Prahova. „Bisericuța călătoare” vă așteaptă să îi admirați arhitectura și interiorul pictat ce a căpătat altă culoare după acest proces laborios de restaurare și conservare. (G.V.G.)


De la mina de aur la vaci…

Bătrânii de astăzi de la Fundu Moldovei, de la Pojorâta sau Botuș găseau de lucru ușor pe când erau tineri. Erau tâmplari iscusiți, munceau la cariera de calcar, la mina de aur de la Manaila, la fabrica de mobilă din Suceava sau chiar mai departe, la mina de uraniu de la Crucea, iar femeile lor se angajau pe la Fabrica de lactate Rarăul. Tulburările de după 1990 i-au determinat pe toți să revină la dragostea lor dintâi și dintotdeauna: vacile de lapte. Mici și iuți, de toate culorile, rezistente la viața grea de pe munte, aceste animale au în genetica lor fantomele străvechi ale Surei de Stepă și ale Mocăniței. Politica incoerentă a guvernelor de la București nu i-a ajutat pe acești oameni să construiască ferme puternice de familie pentru ca Obcina Ursului să nu se pustiască. Dacă întâlnești pe cineva care a accesat fonduri europene, trebuie să te închini. Haideți să vedem cum se reflectă politica agrară de la București într-o fermă de familie de la Obcina Ursului. Costan (Constantin) Flocea are 10 vaci din rasele Bălțată Românească și Brună. Lucrează cu bătrânica lui pe vârful dealului, adună fân pentru animale, iar Bălănuț, care latră frumos a urs, îi păzește pe toți… Au o fată și un fecior, Dorinel, la Botuș, care adună laptele cu mașina pentru fabrică și îi ajută la vaci. Lui Dorinel îi plac animalele și el va fi norocul joienelor. Badea Costan a botezat toate vacile: Suzana, Păuna, Garoafa, Dana, Florica, Brezaia, Crețușca… Primește 2.000 de lei pentru fiecare vacă – ajutorul național tranzitoriu plus sprijinul cuplat zootehnic. Mai mult nu se poate pentru acești oameni fiindcă noi am preferat să le dăm subvenții an de an celor care nu mai au nici picior de vacă și care au vândut grajdurile de peste un deceniu. Dacă vaca are zece ani, nu mai primește banii. Așa că bădia Costan ia subvenție numai pentru șase vaci.

Toată vara până toamna târziu, animalele lui pasc pe pășune. Iarna le dă fân și, foarte rar, porumb de siloz. „Îl cumpărăm de la Cacica, dar e prea scump. Care utilaje pe fonduri europene, de unde? Șuguiești? Eu am coasă și greblă de când m-am născut… merg singure. Altădată, făceam câte o clacă de la unul la altul și găseam șapte-opt cosași. Acum, mâncare avem, rachiu s-ar mai găsi, dar nu mai avem de unde cosași”, spune Costan Flocea. O vacă ținută pe pășune dă 10-12 litri de lapte pe zi. Un lapte dulce și gras, cum numai în copilăria mea de pe la Crăiești am mai băut. Moș Costan vinde laptele cu 95 de bani la fabrica Rarăul. În 2022, fabrica îi dădea 1,50 – 2 lei pe litru. Compania Lactalis, venită aici din cele patru zări, a cumpărat fabrica și a strâns baierile pungii, așa că un asemenea preț pentru un astfel de lapte echivalează cu înșelăciunea și umilința. Cine să vadă?… Asociația își spune cuvântul printre crescători: „Nu ai voie să ții tauri aici. Facem însămânțare. Vine medicul veterinar din Botuș”. L-am întrebat ce ar trebui să facă Marcel Ciolacu pentru crescătorii din zonele montane și badea Costan mi-a răspuns senin, fără să ceară bani de subvenții: „Drumurile sunt foarte rele, trebuie reparate și oamenii vin aici, care-s mai tineri. Mie nu-mi mai trebuie nici apă rece, că nici caldă nu beu. Să poată face și ei un adăpost pentru 30 de vaci, de-o ploaie, de-un omăt. Colibele s-au năruit și nu putem căra materiale pe drumuri stricate. Au vrut să dea, dar s-au gătat banii…” El crede că, dacă ai 30 de vaci, scoți un venit echivalent cu un salariu minim pe economie (3.000 de lei pe lună). „Dacă vrei să dezvolți ferma, îți cere bani pentru co-finanțare. De unde să luăm noi? Făcuse unul o moară de vânt, aprindea un bec și un televizor. Și a venit o furtună și a zburat copacul cu tot cu instalație”.

Viața lor a fost și este grea, cu puține bucurii simple, pe care știu să le prețuiască mai bine ca orășenii. Pe Obcina Ursului, crugul vremii are alte înțelesuri, mai arhaice: „Lucram la stână, cioban, slugă la tata, aveam mâncare, dar nu aveam cu ce ne încălța, cu ce ne îmbrăca. Tata era stăpân. Nu erau cizme, pelerine, ca acum. Când vedeam o pâine, parcă vedeam miere. Acum le dă 3.000 de lei, mâncare, tabac, rachiu și tăt fug de animale. Câte-o lună nu ieșea soarele și nici ceas nu aveam. Trebuia să mă orientez. Prindeam o oaie și mă uitam la ochi: dacă pupila oii era cu vârful în sus, însemna că era ora 12 și trebuiau mulse oile. Suna trâmbița (bucuiumul) după tine să aduci oile la muls. Buciumul era din lemn de brad, învelit cu scoarță de mesteacăn,” povestește badea Costan. Vin urșii să-i mănânce merele și perjele. Au rupt pomii. Erau șapte câini la stână, oamenii au răcnit și ursul nu s-a sinchisit, „a luat un bou negru de 800 de kilograme, s-a suit pe greabănul lui cu ghearele și a supt sângele din trei borte. Și boul a căzut la pământ. Apoi, noi cu foc și cu câini, abia l-am gonit pe urs. Oile se mulg după vaci. A venit o haită de 14 lupi. Și s-au rotit în jurul stânii tătă noaptea. A doua zi, oile nu au mai dat lapte pentru că nu au mai rumegat. Un stres mare. Cel mai bun lapte de oaie îl dau florile de munte cu apă bună, dar să nu vină lupii. Pe munte avem aici gotci, găini sălbatice. Cucoșii de munte îs nebuni când umblă la împreunări, îs nebuni… dau peste tine. Stau primăvara la muguri de mesteacăn. Cântă frumos tare.”

Costan Flocea s-a încuscrit cu Ion Țăran, nepotul uncheșului Ion Țăran, despre care am mai scris…. Mergem să vedem casa lui Costan Țăran, tatăl lui Ion Țăran și fratele uncheșului Ion. Gospodărie uitată între dealurile Runcu și Chini. O minune de arhitectură țărănească. Costan Țăran era dulgher și se vede. Urmașii nu mai au grijă de casa bunicilor. O sobă enormă cu firide mari atestă că aici dormeau copiii și bătrânii, după sobă, unde era cald și bine în nopțile de iarnă cu troiene mari prin ogradă. Sidor Androncescu era meșter mare: făcea viori, cobze, contrabas la comandă. Era frate cu nevasta lui Costan Țăran și cumnat cu Ilie Cazac, fluierarul cel vestit de la televizor. A rămas uitată cofa de făcut lapte acru într-un colț. Aurel era fratele mai mic al lui Costan Țăran și a rămas în casa care se risipește acum. Miros de casă veche de pe alt tărâm.

Plecăm spre mina de aur. „Bunul Dumnezeu ne-a dat de tăte pe dealurile astea, dar nu știm ce să facem cu ele”… Mina de aur a fost săpată în spirală pe vârful dealului Manaila și camioanele cară minereul pe drumul săpat în spirală. Compania britanică Vast Resources a fost fondată la sfârșitul anului 2005, având ca obiect de activitate explorarea zăcămintelor minerale din Zimbabwe și Africa de Sud. În completarea activității din Africa, în mai 2013, Vast Resources și-a îndreptat atenția către România și așa a preluat minele Manaila de aici și Băița Plai din Apuseni. Până la urmă, care mai este diferența între România și… Zimbabwe sau Burkina Faso?… Au cărat minereul la Iacobeni unde l-au spălat și au plecat. În urmă, a rămas un lac otrăvit, care a umplut toată groapa, cu o baracă pe mal. Și mulți șomeri au rămas în urmă. Oamenii vin să vadă lacul cel otrăvit, care nu este protejat măcar de un gard. Unde avem aur, este și uraniu… Au pus o tablă pe care scrie „pericol general” și atât. Pericol general… „Nu a nimerit nimeni din presă pe-aici. Mai vine câte un neamț și mai pușcă câte un cerb frumos…”, oftează badea Costan. Apoi iar râde și cântă din fluier. „Fluierul cu vrană este trișcă, nu-i fluier. Și mâțele cântă la trișcă…”

Ne întoarcem din drumeție și ne oprim la cuscrul Ion Țăran. Costan Flocea este renumit în zonă pentru rețeta balmușului. Costeluș pregătește ceaunul. „Pui apă rece ca să fiarbă fărina mai bine. Peste apă rece, pui laptele, apoi felii de caș făcut de mama Geta, și sare după gust. La sfârșit, adaugi unt de oaie. Pentru că este gras, balmușul se mănâncă și cu lapte acru. La stână mai făceam balmuș cu ovrească, se mânca cu zăr acru și cu urdă. Urda o puneam în zăr acru și acel amestec era ovrească. A făcut tata un balmuș bun la stână. Și a venit unul flămând tare, muncise din greu, era asudat. A mâncat fără măsură și i s-a făcut rău. L-am băgat în halău ca să nu moară”… E zi mare cu prieteni și badea Ion Țăran scoate farfuriile cu chipurile regelui Mihai și al reginei Maria, rămase moștenire de la uncheșul Ion Țăran. Era așa de bun balmușul, dar am mâncat cu mare prudență pentru că și badea Ion a făcut mai la vale un halău cu apă limpede ca ghioara, unde ghilea sumanii mătușa Ioana. Nu face nimeni balmuș ca badea Costan… Este meșter mare și la brânză. „Pregăteam două bidoane de zer când plecam de-acasă la stână sus. Zerul trebuie să iasă verde crud, cum e iarba de primăvară. Adaugi puțin oțet ca să-l acrești și îl ții la căldură în bărbânță (putină). Și plecăm cu ea la munte. Dai cheag la lapte, bați cașul și îl frămânți. Jintuiești zerul în cazan pe foc iute până iese spumă. Atunci torni o găleată de lapte de vacă în cazan. Umbli cu derbedeul (făcălețul) în cazan. Apoi torni puțin zer acru din bărbânță, pe care l-am pregătit din primăvară. Iese urda grasă, bună, de-o palmă. O lași să fiarbă vreo doi bulbuci, nu mai mult, să nu se întărească urda. Zerul obținut se pune din nou în bărbânță. Trebuie să dai cu tauzerul (tăujer, tămânjer – lopățică de amestecat zerul), ca să nu se prindă urda de cazan. Se frământă cașul mărunt, ca bobul de orez. La zece oi, primeai un kilogram de unt de la stână. Dacă dădeai vaca la stână și dacă vaca avea 10 litri de lapte pe zi, primeai toamna o sută kilogramede brânză și zece kilograme de unt”. Badea Costan a avut toată viața gură bogată. Și acum, are mereu răspunsul potrivit în orice situație și nu rămâne niciodată dator. Umbla cu „opchinci pe care le rodeau mâțele noaptea și iar nu aveam ce încălța”. „Dacă nu râd o țâră, apăi plâng o săptămână”. Mergea pe jos la stână până la Munții Cârlibaba. Erau 8 frați și aveau 100 de hectare de pădure, pe care le-au împărțit. „Era un director la fabrica de lactate Rarăul și ne-a adunat pe tăți țăranii să ne spună că a scăzut laptele. Păi a scăzut, i-am zîs io, că-i apa rece.” „Cum să scadă că-i apa rece?” „Apăi da, domnule, și matale, dacă îți dă unul cu apă rece în pantaloni, să vezi cum te moi, oircât de sculat ai fi”… Numele Flocea este foarte frecvent pe obcine. E altă dinastie. Cu peste 20 de ani în urmă, am venit la Pojorâta pentru prima dată ca să-l cunosc pe „țăranul care și-a făcut televiziune în șură”, cum apăruse în presa clocită de măiestrul din Găgești. Îl chema tot Flocea și era din același clan cu badea Costan, avea umor nebun, dar televiziune – ioc! „Au fost patru nume mai des întâlnite pe la noi: Flocea, Holoștiuc, Pizdelea și Polianschi. Erau porecle devenite nume. Alde Pizdelea și-au schimbat numele și-i cheamă Averescu acu. Nume de mareșal”… Badea Costan Flocea, la fel ca toți bătrânii lui, va pleca într-o zi cu fluierul după oi spre Cârlibaba, „acolo unde a fost cârligată baba”. Pentru ei, statul român nu a făcut nimic sau aproape nimic, dar măcar să nu-i uităm pe urmașii lor, altfel se pustiește și Obcina Ursului…


Între „vameş” şi „fariseu”, între „fratele mai mic” şi „fratele mai mare”…

Primele două duminici ale perioadei, bisericeşti, a Triodului, ne pun în faţa noastră, a minţii şi (a) conştiinţei noastre, două pilde/parabole deosebit de semnificative şi de elocvente pentru viaţa noastră spirituală şi (pentru) urcuşul nostru duhovnicesc: Pilda Vameşului şi a Fariseului (Ev. Luca, 18, 10 – 14) şi Pilda Fiului Risipitor (Ev. Luca, 15, 11 – 32)!… Aceste două pilde sau pericope evanghelice ne postulează în nişte ipostaze ori situaţii cât se poate de concrete şi de reale, în adevărată şi grăitoare asociere ori conexiune cu propria noastră viaţă şi (cu) diferite ori variate aspecte şi situaţii, punctuale, ale ei!… Căci, noi, fiecare dintre noi, ne aşezăm/ ne poziţionăm, fie între vameşul păcătos, dar plin de regret sincer, corect şi onest, plin de căinţă şi pocăinţă, fără îndrăzneală şi cu multă umilinţă şi smerenie, când recunoaştem şi ne cerem iertare, plini de asumare şi (de) responsabilitate, pentru toate faptele, greşelile, păcatele ori patimile săvârşite de-a lungul vieţii noastre, cerând, cu multă zbatere a inimii şi zdrobire a cugetului ca, Dumnezeu, Preabunului şi Preamilostivul, să fie „milostiv mie, păcătosului”, fie între cea a fariseului, orgolios şi mândru, plin „de realizări şi fapte măreţe”, care vine, plin de el, la Templu pentru a se arăta, grav şi „plin de importanţă” înaintea lui Dumnezeu care, aproape că ar trebui să-l primească cu surle, trâmbiţe şi, bine înţeles, cu covor roşu, de-a dreptul regal şi imperial!”…

Pasul sau paşii noştri realizaţi de către noi, în acord şi armonie cu vameşul, sunt plini de credinţă şi nădejde că am ajuns ori că ne aflăm, deja, pe drumul cel bun, ce duce spre mântuirea trupului şi a sufletului nostru, mai ales atunci când, ne aflăm în scaunul Sfintei Spovedanii, a Sfintei Taine a Pocăinţei, unde şi când ne plângem toată viaţa noastră cea rea, de până atunci, precum odinioară vameşul care stătea în Templu, în spate, neîndrăznind să-şi ridice nici măcar capul ori privirea şi numai se bătea cu pumnul în piept rugându-se, precum odinioară Psalmistul David, în Psalmul de pocăinţă 50!… În acest context, în aceeaşi ecuaţie ori cheie a (po)căinţei îi urmează vameşului, fiul cel pierdut, rătăcitor ori risipitor din cea de-a două pildă şi duminică a Triodului, care vine înaintea Tatălui său, plângându-şi faptele cu amar iar, Acesta – Dumnezeu Tatăl îl primeşte cu multă compasiune, îl reabilitează cu toată dragostea Sa părintească, şi îl tratează cu multă bucurie, voioşie şi ospitalitate pe acest fiu care, „mort a fost şi a înviat, pierdut a fost şi s-a aflat!”…

În altă ordine de idei, cum spuneam şi, deci, în altă ipostază a vieţii noastre ne aflăm, atunci când, îl urmăm sau imităm pe fariseul triumfalist, plin de mândrie şi (de) emfază care, după cum se vede chiar şi cu ochiul liber, nu urcă la Templu, spre a se căi şi pocăi ci, mai degrabă, spre a-şi „etala” calităţile, faptele, realizările şi meritele sale, cu alte cuvinte, se „socoti” cu Dumnezeu şi cu „acest vameş” care, în optica şi viziunea lui arogantă şi plină de preţiozitate, nu este altcineva decât „un păcătos”, în comparaţie cu el şi cu personalitatea lui plină „de dreptate şi de adevăr”, căruia şi căreia îi lipseşte, însă, mila, îngăduinţa, compasiunea, iertarea şi, îndeosebi, smerenia ori modestia!…

Cum, de altfel, în chip oarecum, asemănător, se întâmplă şi cu fratele mai mare din cea de-a doua parabolă, care, nici măcar nu vroia să mai intre în casă, atunci când aude şi vede ce se întâmplă, ci, de departe, afară stând, îi reproşează, Tatălui său, cu o atitudine plină de rigoare justiţiară şi (de) corectitudine legalistă, tratamentul, în viziunea lui, preferenţial şi, deci, discriminatoriu, faţă „de acest fiu, (nu frate) care ţi-a mâncat averea cu păcătoşii şi cu desfrânaţii”, timp în care „eu îţi slujeam Ţie, cu credincioşie, fidelitate şi loialitate iar mie nu mi-ai dat nici măcar un ied să petrec şi eu cu prietenii mei” uitând, sărmanul, că, în fond şi la urma urmei, „toate ale Mele ale tale sunt şi că, practic, tu eşti împreună cu Mine, tot timpul, permanent şi neîncetat ori neîntrerupt!”… De foarte multe ori dacă nu, de cele mai multe ori, fiind autosuficienţi, pretenţioşi şi emfatici, îl judecăm pe semenul, fratele şi aproapele nostru, mai mult decât atât: îl doborâm şi desfiinţăm, prin atitudinile, gesturile şi cuvintele noastre, ajungând, uneori, să-l facem din om neom, noi având certitudinea că „deţinem” chiar adevărul suprem şi corectitudinea veritabilă sau onestitatea autentică, uitând să „nu judecăm ca să nu fim judecaţi!” sau, „cu ce măsură veţi măsura cu aceea vi se va măsura!”, totodată şi cuvântul Părintelui Teofil Părăian conform căruia „ce faci te face şi, ţi se va face!”… Astfel stând lucrurile, al nostru este doar a (ne) plânge faptele, greşelile şi păcatele noastre, a avea, deci, atitudinea, umilă, sinceră şi smerită, a vameşului şi a fiului risipitor, căci, şi noi suntem, pur şi simplu, nimic altceva, decât nişte lacomi şi hrăpăreţi precum vameşul de odinioară sau nişte fii cheltuitori, risipitori, trădători şi prădători, egoişti şi desfrânaţi precum fiul (fratele) cel mic din Sfânta Evanghelie!… Viaţa noastră, în diferitele ei momente şi stări, pendulează între fariseism, ipocrizie, aroganţă, superioritate, preţiozitate, suficienţă de sine, mândrie şi autoritate, pretinzându-ne a fi, nimic mai mult sau mai puţin, decât, „buricul pământului ori centrul universului” în jurul căruia trebuie să graviteze toată creaţia şi toată suflarea, dacă ar fi cu putinţă iar, alteori, atunci când ne trezim, ne revenim, poate şi, datorită, intervenţiei/contribuţiei, pedagogice, plină de mesaj, sevă şi substanţă a lui Dumnezeu – cel Preabun dar şi Preadrept ori Preaînţelept, ajungem, în situaţia şi starea vameşului şi a fiului celui mic, realizând/conştientizând, micimea, eroziunea, corupţia şi păcătoşenia noastră, devenind, astfel, nişte oameni, normali, fireşti, plini de căinţă, pocăinţă şi umilinţă, înţelegere, dragoste, milă şi îngăduinţă faţă de aproapele, semenul şi fratele nostru, bine ştiind, în sfârşit, că nimic nu este al nostru, nimic nu ni se cuvine ci, pe toate le-am dobândit, drept dar, de la „Dătătorul/Dăruitorul a toate” de la „Cel plin de milostivire, dragoste, bunătate şi adevăr”, de la „Stăpânul şi Creatorul a toată făptura!”…

Prin urmare, aceste două parabole, care nu fac altceva decât să (ne) scaneze, ca un RMN spiritual – duhovnicesc, în cele mai dinlăuntru ale noastre, în toată adâncimea şi profunzimea sufletului, a vieţii şi vieţuirii noastre, au calitatea ori capacitatea de a ne aduce acolo, unde suntem, de fapt, de a ne arăta adevărata noastră faţă şi purtare şi de a ne ajuta, în cele din urmă, să punem început bun vieţii/trăirii noastre celei întru Hristos, care a concluzionat că” mai îndreptat a coborât la casa lui vameşul, în comparaţie cu fariseul!” iar fiul (fratele) mai mic „mort a fost şi a înviat, pierdut a fost şi s-a aflat!”, pe sine, întru sine, adică întru ale sale, ajutându-ne în acest mod, să ne (re)găsim şi noi, întru noi, întru ale noastre, adică, întru adevărata, purificata şi convertita fiinţă!…


Trei brățări celtice vechi de 3000 de ani aduse înapoi în România

Din cele 25 sau mai multe brățări dacice de aur sustrase din cetatea strămoșilor noștri daci, în muzeu putem vedea 13. Am tot așteptat ca acest număr să se schimbe, urcând către 25. Dar nu s-a mai întâmplat nimic. Așteptăm încă și scuturile de fier din Cetatea Piatra Roșie. Sentimentul de neputință mă învăluia încet, până când iată, un anunț avea să îmi dea noi speranțe: „România a reintrat în mod oficial în posesia a trei brățări celtice, extrem de valoroase.” Sunt bijuterii, vechi de trei mii de ani, care au fost descoperite la o licitație de autoritățile judiciare belgiene și care au decis că locul lor este aici, în țara noastră! Cele trei brățări zise „celtice”, ce datează din anul 1000 î.Hr. sunt deja pe teritoriul României. Au ajuns în țară cu un transport special, după ce au fost predate de autoritățile belgiene, în cadrul unei festivități la Muzeul din Amber. După aproape cinci ani de discuții, aceste obiecte de podoabă extrem de valoroase sunt din nou în proprietatea statului român. Vor fi date în custodie Muzeului Național de Istorie a României, acolo unde vor fi refăcute și expertizele. Iată, așadar, se pune capăt unei povești extrem de spectaculoase. O poveste ce a debutat în anul 2020, atunci când două dintre cele trei brățări au apărut pe coperta unei case de licitații din Monaco. Fuseseră oferite la vânzare pentru prețul de pornire de 80.000 euro, până la 100.000 euro, iar la vremea respectivă, arheologii belgieni credeau că au dat lovitura, crezând că aceste obiecte de patrimoniu, aceste podoabe, ar proveni din situri locale. Până la urmă, adevărul a ieșit la iveală. Și-au dat seama și belgienii de originea lor românească, după ce au făcut investigațiile necesare. Cercetările s-au soldat la un moment dat inclusiv cu arestarea unui belgian de origine franceză și au ajuns la concluzia că locul acestor obiecte de valoare, care cântăresc fiecare peste 200g de aur masiv, este în România. De acum, ancheta Parchetului General va continua. Se încearcă identificarea persoanei care a excavat aceste brățări celtice și mai ales a celor care le-au dus peste graniță pentru a fi traficate, acuzații pentru care în România sunt pedepse cu închisoare.

Cât de rare sunt brățările „celtice” din posesia României? Un expert a răspuns: „Există doar 20 în întreaga lume. România a recuperat în mod oficial trei brățări celtice, foarte valoroase, descoperite la noi, pe care traficanții încercau să le valorifice.  Autoritățile din Belgia le-au confiscat chiar înainte de a fi vândute la o licitație, însă a fost nevoie de patru ani de negocieri și multe dovezi pentru a le convinge că provin de la noi. Arheologii spun că în lume există doar 20 de astfel de brățări și aproape toate provin din România. Cele trei brățări celtice din aur masiv care datează din anul 1000 înainte de Hristos au fost predate oficial, de ministrul belgian al Culturii ambasadorului României la Bruxelles. A fost momentul care a încheiat aproape cinci ani de dispute între România și Belgia. Ambele țări au revendicat acest tezaur valoros nu doar din punct de vedere archeologic.”

„Brățările din aur se deschid în semicercuri și au fiecare la capăt o pereche de suluri plate așezate simetric. Fața exterioară a fiecărei brățări poartă un decor în stil primitiv”, spun experții unei case de licitații. Eugene Warmenbol, arhelog la Universitatea din Bruxelles a ținut să menționeze: „Piesele acelea sunt într-adevăr tipic balcanice. Nu te poți înșela”.(…) Printre altele, acea decorare în spirală este foarte tipică Balcanilor. Dacă vreți mai multe detalii, se știe că există vreo 20 de brățări ca acestea, dacă îmi amintesc bine. Dintre cele 20, 19 au fost găsite în România.”

Lucas Verhaegen, ofițer de poliție: „El (suspectul) a dat drept origine Flandra și au fost găsite accidental în timpul curățării șanțurilor. Au fost prezentate apoi că brățări celtice de aur.” Cea de a treia brățară a fost găsită la percheziții, acasă la un localnic care a fost arestat preventiv și între timp a murit. Bărbatul susținea că le are din 2000 și că ele provin din Flandra. De atunci, brățările cu diametre interioare de până la 6 centimetri și care cântăresc peste 200 de grame de aur masiv au fost păstrate în siguranță. Acum se întorc în patrimoniul național. Cel mai probabil brățările vor fi predate Muzeului Național de Istorie a României. Între timp, procurorii Parchetului General care instrumentează ancheta din România încearcă să afle cine și când le-a scos din adâncuri și din țară. La noi, traficul de bijuterii de patrimoniu extrase neautorizat se pedepsește cu închisoare.

Trei brățări dacice din aur din Tezaurul de la Sacoșu Mare (secolul al XIII-lea î.Hh., din perioada de încheiere a epocii bronzului şi de trecere spre epoca fierului), alte brățări din Tezaurul geto-dacic din aur de la Hodiș și Tezaurul de la Firiteaz aflate în diferite muzee de istorie sunt asemănătoare până la identificare cu brățările „celtice” aduse din Belgia. Toate brățările din aur cu capete volute sunt un simbol al celor două sensuri pe care le poate avea Forța Vieții (cele două coarne: Cornul abundenței și Cornul războinic). De la orice cap am lua timpul – viața, la un moment dat el – ea, se va „înmelcii” șerpește în două direcții (timpul beției, al amețelii când vei vedea dublu, când timpul cel nou îl va „dubla” pe cel vechi). Aici se va afla nodul sofisticat al lui Hercule („Gordian-ul”). Același simbol al „înmelcirii” îl aflăm în piesele Tezaurului de la Sarasău (aflat în muzeele din București și de la Budapesta). Și brățările dacice de aur „șerpești” descoperite în capitala regatului dacic „vorbesc” tot de o spiralare „la două capete”. Mă bucur de această superbă recuperare și de abia aștept expunerea lor în cadrul Muzeului Național de Istorie din București, spre a le vedea „pe viu”. Cred totuși că cele trei brățări de aur aduse din Belgia sunt „neaoșe”, adică dacice… (G.V.G.)


Idel Ianchelevici – sculptorul român care are trei muzee dincolo de frontiere

În oraşul La Louvière (un oraș francofon din regiunea Valonia din Belgia), nu departe de Bruxelles, se află „Muzeul Ianchelevici”. Poate vă întrebați ce legătură are cu România acest muzeu. El este dedicat operei sculptorului român născut la Leova (oraș în sud-vestul Republicii Moldova, reședința raionului Leova), în Basarabia, în anul 1909, Idel Ianchevici. Idel Ianchelevici (1909-1994) şi-a construit un personaj prin intermediul operei sale, dar de fapt cunoaştem foarte puţin personalitatea sa reală. Gândiți-vă totuși ce lucru extraordinar: un muzeu întreg aflat în străinătate, într-o clădire a unui fost Palat de Justiţie, poartă numele unui artist român şi asta de peste 30 de ani. Născut în Basarabia, pe atunci aflată în Rusia, într-o familie înstărită și cultivată de evrei așkenazi, a devenit român, ca și țara natală, în 1918, la sfârșitul Primului Război Mondial De aceea devine și trilingv, studiind în idiș, rusă și română. Prin urmare, în gimnaziu și liceu, a învățat cu ușurință și germana și franceza. La vârsta de 19 ani știa deja că nu era făcut pentru medicina sau ingineria pe care părinții săi intenționau să le facă. Pentru a-și putea trăi pasiunile – sculptura și desenul – a existat o singură soluție: imediat ce serviciul militar s-a încheiat, a părăsit România pentru Occident.

Cu ajutorul unuia dintre frații săi și-a părăsit țara pentru a se cufunda în cercurile artistice din Europa de Vest. Astfel, Ianchelevici a ajuns la Liège, Belgia, în 1928, unde s-a înscris la Academia de Arte Frumoase din oraș și unde a câștigat premiul întâi pentru statui în 1933. Se căsătorește în același an 1933 cu Elisabeth Frénay, apoi, având deja o oarecare notorietate, participă în 1935 la realizarea pavilionului românesc al expoziţiei universale de la Bruxelles. Expozițiile sale „solo” au urmat apoi la Bruxelles, Paris, Amsterdam și Tel Aviv. Deşi provine dintr-o familie cu o existenţă confortabilă, burgheză, Ianchelevici manifestă o simpatie reală faţă de luptele sociale şi ideile de stânga care traversează Europa occidentală a anilor ’30. Transpunerea acestor idei o regăsim în opera sa într-o formă de expresivitate profundă, ca acelea ale unor personaje populare, puternice („Piet riant”, „L’Harmonica”, „Les Révoltés”) sau opere monumentale, cum ar fi „Monument naţional au prisonnier politique” (ridicat la Breendonk în 1954) şi „L’Appel”. Încă din 1939, sculptorul și-a încercat mâna la compozițiile de grup și a lucrat în format mare, acesta a fost momentul „Apelului”.

Din 1945, a început să sculpteze cu precădere în marmură şi piatră, materiale dificil de lucrat și care necesitau o simplificare a formelor. Totodată, „una din principalele caracteristici ale sculpturii lui Ianchelevici începând cu această perioadă, este că anumite personaje dau impresia că se desprind din blocul de piatră, ca şi cum ar fi existat déjà, aşteptând mâna maestrului să le dea viaţă. Muzeul nostru deţine 200 de sculpturi şi peste 2.000 de desene ale artistului, ceea ce reprezintă de departe cea mai importantă parte a operei sale”, ne spunea doamna Valérie Formery, directoarea muzeului Ianchelevici de La Louvière. În operele sale sculpturale nu există vid, nu există goluri: masa și volumul direcționează compoziția (paternă). În același timp, temele se schimbă și sunt inspirate de siluetele tinerești ale modelelor cu forme emergente (Eva). Cariera artistului a marcat un punct de cotitură important. Ianchelevici nu a încetat niciodată să simplifice și să schematizeze trăsăturile faciale. Membrele se întind, devin mai lungi și mai flexibile. Această nevoie de purificare a corpului uman își găsește cea mai bună împlinire în figurile de bronz (Tânără femeie și copil). În plus față de munca sa de sculptor, Ianchelevici nu a abandonat niciodată creionul, deși a considerat sculptura și desenul ca fiind două discipline independente. Desenele sale nu sunt schițe care pregătesc opera sculptorului, ci lucrări în sine („Întoarcerea pajiștii”). În timpul ocupației, Ianchelevici s-a refugiat la Maransart, în casa de copii „La Clé des Champs” a lui Betty Lavachery, care a condus o rețea de rezistență alături de Zénitta, mama lui Haroun Tazieff, și aceasta din urmă. La „La Clé des Champs” Ianchelevici a creat bustul lui „Rosette”, pseudonimul fiicei lui Eugen Fried, delegat al Internaționalei a III-a la PCF, și a Anei Pauker care, după ce s-a refugiat la Moscova, a devenit ministru de externe al României comuniste după război. Familia Tazieff se număra printre cei mai apropiați prieteni ai lui Ianchelevici la acea vreme. În 1945, Ianchelevici a dobândit în cele din urmă cetățenia belgiană și faimoasa sa statuie „Chemarea” a fost inaugurată oficial în orașul „La Louvière”. Zece ani mai târziu (1955), Ianchelevici a obținut o bursă pentru Congo Belgian (Africa), unde a proiectat trei statui pentru a completa faimosul monument al lui Henry Morton Stanley din Léopoldville (acum Kinshasa) și a făcut niște desene foarte frumoase. Întors din Africa, expune în multe țări, inclusiv în țara sa natală, România. În 1987, Muzeu Ianchelevici își deschide porțile pentru publicul larg în La Louvière.

Un Centru Cultural îi este dedicat și în Franța, în Maisons-Laffitte, unde s-a stabilit în 1950 și unde a și murit la 26 iunie 1994, la vârsta de 86 de ani. Acest parcurs i-a adus admiratori fideli în diferite ţări. Simplu, discret, sculptorul a creat mult: există muzee care îi sunt consacrate în Belgia (la La Louvière), în Olanda (la Goudriaan), în Franţa (la Maisons-Laffite). În România, muzeele naţionale din Bucureşti şi Galaţi expun din operele artistului. Multe dintre creaţiile sale monumentale se află peste tot în lume, iar mii de desene fac parte din colecţii publice şi private. Pentru Idel Ianchelevici, sculptura și desenul au fost pasiuni pe care le-a manifestat încă din copilărie, mânat de nevoia de exprimare. Ianchelevici a realizat sute de sculpturi și mii de desene. Cea mai mare parte a lucrărilor sale poate fi găsită în La Louvière, deoarece artistul a decis să își doneze opera unei fundații. O colecție importantă de desene a fost, de asemenea, donată Universității din Liège și este acum păstrată la Muzeul Wittert (Muzeul de artă al Universității din Liège). În 1984, neavând moştenitori, a inclus întregul patrimoniu Fundaţiei Ianchelevici, pe care a donat-o ulterior muzeului de La Louvière, care şi-a deschis porţile în 1987. Lucrările de artă modernă ale lui Ianchelevici se regăsesc în colecții din numeroase ţări, cum ar fi România, Israel, Franţa, Statele Unite, Belgia, Olanda, Luxemburg, Moldova, Congo. Pentru întreaga sa activitate a fost declarat Membru de Onoare al Academiei Române în anul 1992.

Pe 17 iunie 2010, ora 18:00, în Sala Auditorium a Muzeului Naţional de Artă al României (str. Ştirbei Vodă nr. 1-3, Bucureşti) a avut loc proiecţia filmului „Ianchelevici – o viaţă, o operă” realizat de RTBF cu ocazia centenarului naşterii sculptorului. Proiecţia a avut loc în prezenţa realizatorilor filmului, Bernard Balteau, jurnalist-realizator la RTBF şi Yvon Lammens. Proiecţia a avea loc în versiune originală în franceză, cu subtitrare în română. Evenimentul a fost organizat de Delegaţia Valonia-Bruxelles la Bucureşti şi Muzeul Naţional de Artă al României. Filmul a fost realizat în Romania, Belgia, Franţa şi Olanda. Ianchelevici este unul dintre reprezentanţii principali ai sculpturii figurative clasice a secolului XX. Credo-ul său artistic a fost: „O sculptură trebuie să fie atât de plină de viaţă, încât să coboare de pe soclul său”.