Islamul şi ortodoxia „ante portas”

Integrarea greco-pravoslavnicilor în UE/NATO şi tratarea Rusiei ca o ţară secularizată, quasi occidentală cu stat de drept, economie de piaţă şi democraţie de tip Westminster sunt acum greşeli evidente pentru toată lumea, cu numeroase consecinţe negative, mai ales după falimentul financiar al Greciei şi războaiele asimetrice, hibride ale Federaţiei  Ruse cu Georgia şi Ucraina.

După 1964, războiul rece religios dintre ortodocşi şi occidentali a  intrat într-o fază de destindere după ridicarea anatemei la Ierusalim, de către patriarhul ecumenic din Constantinopol, Athenagoras şi papa  Paul VI în vremea generosului Concilu de la Vatican II. Sinodul  Panortodox n-a avut loc în acelaşi timp din cauza Lagărului  marxist-leninist. Disonatele dintre Est şi Vest, eşecul perioadei de  trazitie a ţărilor ortodoxo-comuniste sunt consecinţele.

Oricum, dorinţa refacerii unităţii creştine era la fel de mare de  ambele părţi ale Cortinei de Fier. Primăvara de la Praga, Solidariatea din Polonia şi înţelepciunea şefului Statului şi  Bisericii ruse, Mihail Gorbaciov, au creat condiţiile terminării paşnice (cu excepţia României), într-o euforie generală, a războiul  rece.

În occident, teologia inclusivistă, la fel de utopică şi euforică precum elanul din răsăritul Europei, îi vede pe toţi pământeanii, creştini, pentru că Mântuitorul s-a jertfit pentru toată lumea şi oricum  necrestinii îşi îndreptau speranţa, mai ales la acea vreme, spre o lume creştină unitară de la Vancouver la Vladivostok.

Karl Rahner, SJ, era purtătorul de cuvânt al Inclusivismului, un fel  de imperialism creştin după profesorul de teologie fundamentală Joseph Ratzinger (papa Benedikt XVI), care atrăgea atenţia asupra lipsei de respect pentru Celălat şi necesitatea unui dialog atât în vederea unirii creştinilor, cât şi unul bazat pe egalitate şi respect reciproc  cu celelate religii.

Islamul depăşeşte iudaismul şi creştinismul, de aceea mahomedanii nu  numai că nu aspiră spre creştinism, ci sunt în stare să se arunce în  aer pentru „ultima“ religie, simplă şi superioară celorlate, care au  elemente mistice şi idolatrice. Ortodoxia are cam acelaşi sentiment de superioritate faţă de lumea occidentală în care raţiunea, contractul, individualitatea sunt sanctificate, aparent în defavoarea  Atotputernicului.

Confruntarea ajunsă pe picior de război cu Islamul şi Ortodoxia i-a  pus în mare dificultate pe creştinii occidentali care speră, încă, în inclusivism creştin sau modern, secularizart. Dificultatea încetării  stării de război, a unei concordii cu islamul este legată indisolubil  mai ales de dihonia din lumea creştină, care va fi elementul crucial  al Sfântului şi Marele Sinod Panortodox – fixat pentru 2016.