Drumul bun în viață nu este apanajul exclusiv al norocoșilor!

Magia puterii

Dacă opiniile oamenilor sunt extrem de diversificate în ceea ce privește conținutul sintagmei drum bun (pentru taoiști, calea sau drumul este un concept filosofic de-o profunzime derutantă, căci tao desemnează atât vidul și necreatul, cât și esența care sălășluiește în ființe și în cele mai umile lucruri, pentru credincioși, calea binelui și adevărului reprezintă unica modalitate de mântuire – scopul suprem al acestei vieți împovărată de păcate și de un timp rău, iar pentru grosul omenirii, drumul pe care merge este considerat bun atunci când trupul îi este mulțumit), în schimb, opiniile evidențiază o unitate din ce în ce mai consistentă în ceea ce privește forma sintagmei: oricât ar fi de suspecte mijloacele întrebuințate pentru înaintarea pe drumul ales, ele sunt ba admirate de unii, ba ignorate de cei mai mulți atunci când respectivele mijloace ajung să se concretizeze în faimă, bani, influență și putere. Dar dintre toate aceste mult jinduite bunuri, care – ne spune Epicur – ajută la satisfacerea celor trei categorii de trebuințe omenești (a)cele firești și necesare – hrana, îmbrăcămintea și adăpostul, b)cele firești dar nenecesare – trebuința sexuală, c)cele care sunt și nefirești și nenecesare – trebuințele de lux, fală și strălucire), puterea – fie că-i directă (puterea politică sau cea militară), fie că-i ocultă, dar întărită și evidențiată cu ajutorul banilor -, puterea, deci, a exercitat și continuă să exercite o asemenea influență asupra ambiției omului, încât ajunge să-i reconfigureze acestuia caracterul până la totala lui schimbare.

Magia puterii se învederează atât prin cauzele sale (irezistibila sa capacitate de-a acapara și subjuga, creând dulcea iluzie că deținătorii puterii supreme vor fi aidoma zeilor), cât și prin efecte – transformarea radicală din ființa și cugetul sclavilor puterii, încât în pofida câtorva excepții reținute de timpurile trecute și prezente, se poate spune că, așa cum cu povățuitor umor glăsuiesc basmele noastre, este o regulă ca țiganul ajuns împărat, prima dată să-l spânzure pe taică-său…

Modul cum a procedat Alexandru Macedon cu Calistene, istoriograful său oficial și nepotul lui Aristotel (fostul lui dascăl), este mai mult decât grăitor pentru tema în dezbatere. Torturat de ipostaza unui posibil prim cosmocrator după zdrobitoarele victorii împotriva perșilor și definitiv subjugat de practica orientală a zeificării conducătorului, Macedoneanul n-a ezitat să-l crucifice pe Calistene pentru „vina” acestuia că în loc să i se închine ca unui zeu, s-a apropiat de el și l-a sărutat pe obraz! Sau – mai știi? – pesemne că s-or fi acumulat în decusul timpului anumite nemulțumiri ale cuceritorului vizavi de maniera în care Calistene înțelegea să-i consemneze faptele mustind de istorie. Căci, ne înștiințează mareșalul Ion Antonescu, „Istoria o fac și învingătorii și învinșii. Deopotrivă. Însă de scris o scriu numai învingătorii. Bineînțeles, potrivit voinței lor. De câte ori voiesc ei Adevărul? De câte ori le convine ca acesta să fie aflat?…Ori măcar căutat…” Deci, când un conducător instruit, așa ca Alexandru Macedon, se arată într-atât de preocupat de forma puterii, el care a creat Elenismul (un imperiu spiritual mult mai întins în spațiu, mai rezistent în timp și, ca fundament al civilizației europene, mult mai necesar pentru omenire), atunci nu trebuie să ne mire puterea extensivă, înrobitoare și strict aculturală, ba chiar destructivă, care ulterior (prin mongoli, turci, tătari, muscali), în forme specifice dar cu același oribil conținut, a necinstit vreme de veacuri o bună parte din istoria omenirii.

Tentația puterii

Cum tentația puterii este o fidelă însoțitoare a istoriei omului și-și face simțită prezența chiar și în istoria celestă (izgonirea din ceruri a lui Lucifer, precum și a nephilimilor sau îngerilor căzuți), cuvine-se să spun câteva cuvinte despre spiritul care animă istoria.

Mergând pe urmele filosofului rus Nikolai Berdiaev, trebuie de la bun început subliniată împletirea principiilor elin și evreu, principii care stau la baza conștiinței istorice a europenilor. Însă elinii n-au avut o conștiință istorică în adevăratul sens al cuvântului. Ei și-au dezvoltat o percepție estetică asupra lumii, motiv pentru care receptau Cosmosul sau Universul ca pe un tot armonios și desăvârșit. În concepția lor, evenimentele istorice nu se desfășurau dinspre trecut spre viitor, înscrise în curgerea ireversibilă a timpului. Istoria lor se desfășura doar în prezent, fapt care i-a conferit un caracter ciclic. Nici măcar ampla și încântătoarea lor mitologie (Schelling vedea în mitologie istoria primordială a omenirii!), nu-i absolvă pe vechii greci de carențele gândirii lor privind istoria. Fiind refractari la filosofiile eschatologice, istoria elinilor se desfășoară fără finalitate, în absența unui eveniment superior și izbăvitor. Altfel spus, ea dobândește chipul unui istorii circulare și lipsită de dinamism.

Două sunt cauzele care explică viziunea vechilor greci asupra istoriei:

a) Lipsa lor de libertate interioară, lucru care decurge din supunerea fără crâcnire în fața destinului inexorabil (moira). Această atitudine a alimentat din plin fatalismul timpuriu, iar mai apoi scepticismul și resemnarea stoică. (N.B.Creștinismul a fost acela care a inoculat dinamism și libertate în filosofiile despre istorie!)

b) Prevalarea celebrei forme eline asupra conținutului.

De-abia vechii evrei, acest popor aspru și hărțuit de asprimi, va crea o altă conștiință a istoriei, conștiință în care se descoperă mugurii filosofiei istoriei de mai târziu. Spre deosebire de elini, vechii evrei nu trăiau în prezent și doar pentru prezent. Istoria lor era îndreptată spre viitor, în așteptarea unui eveniment tragic și măreț în același timp, un eveniment catastrofal pentru omenire, dar care pentru fiii lui Israel trebuia să însemne venirea unui Mesia aducător de adevăr, dreptate și prosperitate. De unde ura lor împotriva lui Iisus, care în locul binelui pământesc îndelung așteptat, aducea cu El iubirea mântuitoare și promitea celor drepți răsplata din ceruri… Prin urmare, evreii sunt cei care introduc în conștiința istorică acel sentiment tragic, fără de care desfășurarea evenimentelor ar fi ininteligibilă. Căci procesualitatea istoriei omului nu poate fi concepută fără zbateri și încleștări, fără căderi și ridicări, fără speranță și continua neliniște a vieții lui, ce mai apoi ia înfățișarea de-o clipă a măreției și fericirii, pentru ca îndată totul să se învălmășească (și oameni, și fapte, și aspirații, și dureri) și să fie înghițit de hăul fără fund al trecutului, adevăratul stăpân peste praful și pulberea istoriei. Din acest sentiment tragic vizavi de istorie decurge nevoia din totdeauna a omului de mituri (ale culturii, civilizației, economiei, eroismului), inclusiv toate acele mituri izvodite de omul modern (automate, vedete ale muzicii sau sportului etc.), care au darul de a-l oglindi în toată goliciunea sa – mărginit în simțire și gândire, nemărginit în pofte și ipocrizie.

Cel de-al doilea element introdus de evrei în conștiința istoriei se leagă în chip nemijlocit de mesianismul și profetismul acestui popor. Berdiaev este de părere că interpretarea dată de prorocul Daniel visului lui Nabucodonosor reprezintă prima schemă aplicată istorie. Ulterior, principiul acestei scheme va fi preluat de creștinism și copios dezvoltat…

De ce dorește omul cu atâta ardoare puterea? Pentru că prin deținerea ei în forme dintre cele mai consistente (de unde și lupta pentru o putere din ce în ce mai mare), omului în cauză i se pare că a fost ales de Providență ca să înfăptuiască anumite scopuri cu totul și cu totul tainice pentru ceilalți semeni și care au darul să întrețină speranța că, după concretizarea lor prin mijloacele dictate de împrejurări (nu-i așa că scopul scuză mijloacele?), ele vor contribul la sporirea binelui general al respectivului popor.

Mă rog, or fi lăudabile intențiile din faza de-nceput, adică până la adjudecarea puterii supreme, dar după aceea bunele intenții au toate șansele să-și ia zborul, căci proaspătul potentat este îndată somat de misiunea istorică adjudecată să nu-și risipească energia și autoritatea cu flecuștețe, ci să le folosească pentru consolidarea poziției sale și a clanului din spatele lui.

Dacă avem în vedere relația dintre verbele a vrea și a putea, atunci ni se impun atenției cele două tipuri fundamentale de putere: supratemporală și temporală.

A) Puterea supratemporală sau divină este puterea egală doar cu ea însăși și care prin veșnicie și perfecțiune, două din atributele sale esențiale, își află liniștea și nemișcarea supremației în Absolut. Întrucât, ne învață un sfânt din vechime (Ioan Damaschin), doar despre Dumnezeu se poate afirma cu certitudine că „poate cât vrea, dar nu vrea cât poate”, puterea care purcede de la El este deodată iubitoare și atotfăcătoare, și nu numai că este singura putere esențialmente spirituală („Duhul lui Dumnezeu se mișca pe deasupra apelor”, ne încredințează versetul 2 al Genesei), deci capabilă să creeze prin rostirea cuvântului-poruncă, ci este și singura în stare să țină dreapta cumpănă dintre plin și gol, dintre existent și inexistent prin forța vrerii Sale omniprezente.

B) Puterea temporală este acel joc al hazardului din lumea sublunară prin care celor mulți li se promite prosperitatea, liniștea și siguranța, de îndată ce prin instrumentele birocratice ale malaxorului numit stat, ei sunt (mai mult sau mai puțin, mai brutal sau mai subtil) deposedați de o bună parte a drepturilor și libertăților pentru binele și huzurul real al potentaților și oligarhilor. (N.B. Taman ca în romanul Ferma animalelor, unde – ne spune George Orwell – acționează axioma democratică: „Toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decât altele”). Căci omul ahtiat după putere, vrea mult mai mult decât poate și poate doar ceea ce vor interesele de clan și partid!

De aceea, când omul ține morțiș să ducă în spate o greutate despre care se știe de la bun început că în scurt timp îi va frânge coloana vertebrală, este o adevărată impietate să te întrebi la modul cinic-paradoxal dacă Dumnezeu poate să facă un pietroi pe care să nu-l poată ridica. Istoria ne dovedește că dacă a putut și în continuare poate să-l rabde pe om, atunci El poate orice…

Aparența puterii temporale

Se mai îndoiește cineva de faptul că puterea temporală la vedere este aparentă? Dacă da, cu certitudine că acesta își va schimba radical convingerile după ce va citi câte ceva despre globalizare și cedările succesive de suveranitate din partea statelor membre ale Uniunii Europeane (de presupus că asta se întâmplă în toate organizațiile suprastatale), despre intențiile clar formulate de-a se constitui din toate băncile naționale o bancă mondială cu o monedă unică, despre piramida puterii mondiale și guvernul mondial din umbră, despre cele treisprezece dinastii (Rotschild, Rockefeller, Onassis, Li etc.) și despre fabuloasele averi pe care aceste dinastii oculte le dețin etc. De pildă, se spune că averea reală a dinastiei Rotschild s-ar cifra la 500 de trilioane dolari (cinci sute de mii de miliarde), adică circa jumătate din averea întregii lumi! Cu ea s-ar putea hrăni și îmbrăca întreaga populație a globului…

Dar cine sunt globaliștii sau iluminații zilelor noastre? Sunt urmașii direcți ai primilor gnostici prin cabaliști, cathari, cavalerii templieri, rosicrucieni și francmasoni, care caută să submineze fundamentele iudeo-creștine ale lumii occidentale și, prin religia New Age, urmăresc să pună în aplicare o Nouă Ordine Mondială, în esență luciferică.

N.B. Supliciul Mântuitorului Iisus reprezintă la limită momentul de răscruce din istoria omului, inclusiv prin aceea că închide în sine confruntarea directă dintre puterea supratemporală, ilustrată prin natura divină a Crucificatului, și puterea temporală, ilustrată prin natura Sa umană.

Da, dar este o închidere care, prin evenimentele majore ce au urmat, s-a deschis spre universalitate și eternitate. Căci neapelând la forța concretă a divinității (legiunile de îngeri care cu ușurință L-ar fi putut salva), Iisus arată că este trup și suflet pentru împlinirea Scripturilor, astfel făcând dovada că puterea umană este limitată și de moment, chiar și atunci când El devine o victimă a acesteia, pe când puterea divină (totuna cu măreția nelimitată a Absolutului) este într-atât de trainică, încât „Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Marcu 13/31).

Alegerea modelului de urmat în viață

Toți oamenii cu scaun la cap și cu picioarele pe pământ sunt într-atât de impresionați de însușirile și faptele unor semeni (înaintași sau contemporani), încât își doresc din toată inima să le calce pe urme. Și atunci și-i fac modele de urmat în viață. Căci viața de azi este istoria de mâine, care dobândește un plus de atractivitate și credibilitate prin repere umane, comparații, clasificări și ierarhizări. Nu la fel stau lucrurile cu deținătorii de puteri colosale, fie că unii dintre ei nu mai sunt zdraveni la cap, fie că aproape toți nu mai sunt cu picioarele pe pământ. Izolați de lumea înconjurătoare (ba din teamă, ba din dispreț față de vulg), în scurt timp ei devin niște monștri (singurătatea, se spune, naște monștri): se cred providențiali și se hrănesc cu himere, așa că-și permit ceea ce nici măcar zeii popoarelor antice nu-și permiteau – să facă artă din cruzime și neomenie!

În cartea sa Gog, scriitorul italian Giovanni Papini pune în gura lui Lenin niște afirmații halucinante: „Visul meu este acela de-a transforma Rusia într-o imensă închisoare…”; „Țăranii reprezintă tot ce urăsc eu mai mult…”; „Un electrician valorează pentru mine cât o sută de mii de țărani.”; „Visez să fiu directorul general al unei închisori, al unei ocne pacifice și bine întreținută.”; „Eu sunt un semizeu local, așezat între Asia și Europa…”; „(…) Aud ridicându-se spre mine urletele prizonierilor și muribunzilor; te asigur că n-aș schimba această simfonie cu cele nouă ale lui Beethoven” (subl. mea, G.P.).

Nota 1: Dacă avem în vedere mulțimea dictatorilor și a martirilor din istoria universală, dar mai cu seamă dacă avem în vedere enormele suferințe provocate omenirii de cele două războaie mondiale (morți, mutilați, înlăgărați, strămutați), milioanele de jertfe din lungul război rece care a urmat, precum și seria neîntreruptă a victimelor provocate ba de conflicte regionale, ba de acte teroriste, ba de foamete, atunci putem spune că progresul omenirii se datorează unei legi zdravăn articulată pe egoism și cruzime.

Și încă ceva. Cum din totdeauna puterea omenească a fost mai mult decât dezamăgitoare pentru masele de supuși și de-a dreptul tragică pentru deținătorii ei (atâția și atâția dintre aceștia pierzându-și viețile odată cu convingerile despre aura de sacralitate a suveranului), alegerea modelului de urmat în viață din rândul lor în pofida exemplelor oferite de trecut și prezent, denotă din partea respectivilor mai degrabă ambiție decât discernământ, mai degrabă lăcomie decât înfrânare, mai degrabă minciună decât adevăr.

Îndeosebi în România postdecembristă, unde deținătorii puterii au fost și continuă să fie niște detestabili politruci, într-atât de dornici să se căpătuiască cu orice chip, încât se folosesc tot mai mult de minciună și fărădelege (ambele înfipte adânc în instituțiile fundamentale ale statului), pesemne singura tactică admisă într-o democrație originală – corupția generalizată să fie îngrășată până când își va da duhul odată și odată de prea multă osânză! Firește, majoritatea românilor nu mai au nevoie de modele: unii pentru că au ajuns niște burghezi sadea, iar suficiența burgheză nu tânjește după modele, ci după tihnă, confort și comoditate; alții (cohortele nesfârșite de dezrădăcinați și disponibilizați) pentru că simt pe propria piele zădărnicia și lipsa de sens a vieții, adică efectele moderne ale deșertăciunii eclesiastice. Dar cum boli de acest soi nu se tratează cu promisiuni sau modele, ci cu certitudinea zilei de mâine, un leac ce nu-i la îndemâna guvernanților noștri, iată că apatia românilor postdecembriști s-a extins până când a ajuns endemică.

Nota 2: Să fie modelele luate din alte domenii mai acătării?

Păi dacă-i luăm la puricat pe oamenii de afaceri de la noi, lucrurile nu stau cu nimic mai bine. Ba în anumite privințe stau chiar mai prost. Căci de-abia prin necontenita cârdășie dintre politruci și afaceriști se creează întortocheatele rețele mafiote: primii își rotunjesc binișor veniturile nedeclarate prin trafic de influență și afaceri certate cu legea (vezi gloata de penali din actualul parlament supraponderal, cu ramificații în cel mai cinstit guvern postdecembrist, firește, după predecesorul său); ceilalți ba varsă bani grei în campaniile electorale, după care trec la strângerea caimacului din sforile trase și din lucrările încredințate (ei spun câștigate), ba chiar intră cu totul în politică (Gigi Becali, de pildă), pentru că ei știu că nimeni nu te servește mai bine decât te servești tu însuți. Dar, mă rog, unul ca Becali pentru cine poate reprezenta model de urmat, atâta timp cât la un model trebuie să ai în vedere deopotrivă însușirile sale intelectual-profesionale (inteligență, cultură, lucrări publicate) și cele moral-cetățenești (cinste, corectitudine, altruism, simplitate, cumpătare)?! Nici Ion Țiriac nu-i mai breaz după gravele acuzații ce i-au fost aduse de către Jean Maurer, fiul fostului mare demnitar comunist Ion Gheorghe Maurer, cum că omul nostru de afaceri, profitând de lipsa de discernământ a bătrânilor soți Maurer, ar fi achiziționat de la aceștia pe sume derizorii atât celebra colecție de arme de vânătoare, cât și mai multe tablouri foarte valoroase. Totu-i relativ și vulnerabil pe lumea asta atunci când se pune din ce în ce mai insistent în discuție paternitatea operei lui Shakespeare și când ni se dovedește negru pe alb că Albert Einstein a furat (plagiat) teoria relativității de la matematicianul francez Henri Poincaré!

Ce să mai spunem de români! Întrucât țin cu tot dinadinsul să-și demoleze istoria la care tot moșesc și încă n-au ajuns să-i taie buricul, pentru ca pe ruinele ei să o construiască pe cea care purcede din Tăblițele de la Tărtăria, în curând alegerea modelelor autohtone va fi nu doar o întreprindere al dracului de dificilă (la cine să te oprești, când nimic din ce știam nu mai este sigur?!), ci și foarte riscantă. Căci de-abia te vei hotărî să optezi pentru un personaj mai răsărit din noua istorie și la țanc specialiștii doritori de senzațional îți vor demonstra fie că respectivul personaj nu-i strămoș de-al nostru, fie că el n-a existat niciodată în realitate, că adică a intrat în istorie fără certificat de atestare și înmatriculare…

Dar tot rău-i spre bine. Nu reușim să ne scriem istoria, poate reușim să scriem o mitologie care să-i mulțumească pe toții românii, iar pe străini să-i lase cu gura căscată. Și totuși, în acest talmeș-balmeș uman există un model care nu numai că-i vrednic să fie urmat, dar chiar trebuie să fie urmat de întreaga omenire, pentru că El este „calea, adevărul și viața” (Ioan 14/6).

De reținut că Iisus nu-i o cale oarecare, ci este singura cale adevărată care duce la viață, întrucât „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14/6)! Or, ne sfătuiește gânditorul Petre Țuțea, calea omului trebuie să se dea la o parte din fața căii Domnului.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*