Grupul de armate române și germane
Ca şi în cazul participării sale la primul război mondial, integrarea României într-o coaliţie a celei de a doua conflagraţii a fost inevitabilă. Trebuie precizat însă faptul că, în mod evident, datorită factorilor istorici concreţi, modalitatea de realizare şi funcţionare a alianţei a fost diferită. Spre deosebire de angrenarea României în alianţa militară din vremea primului război mondial, în anii 1940-1944 nu a existat o convenţie sau un tratat care să reglementeze relaţiile politico-militare dintre România şi Germania; problemele legate de conducerea operativă a trupelor au fost soluţionate pe baza discuţiilor personale dintre Ion Antonescu şi Hitler, ceea ce lăsa ambilor parteneri o marjă de libertate în acţiune, de care s-a profitat în funcţie de evoluţia situaţiei militare şi politice. Teoretic, Germania dimensiona aportul României şi al celorlalte state angrenate în război în funcţie de propriile perspective militare şi diplomatice. La rândul ei, România avea libertatea, nefiind legată de Germania printr-un tratat de alianţă, de a limita sau chiar de a înceta participarea la război alături de Germania potrivit intereselor naţionale majore. În practică, situaţia s-a prezentat oarecum diferit: evoluţiile politico-diplomatice şi militare au determinat Germania să adopte o poziţie din ce în ce mai intransigentă faţă de ţările aliate şi de cele ocupate, prin cereri sporite în ceea ce priveşte contribuţia economică la războiul comun şi prin limitarea libertăţii de acţiune a partenerilor de coaliţie.
Din punct de vedere militar, Germania şi-a asumat de la început conducerea operaţiunilor militare, posibilităţile comandamentelor naţionale de a influenţa deciziile fiind reduse. Erorile comandamentelor germane s-au răsfrânt negativ asupra trupelor aliate, exemplul concret fiind cel al bătăliilor din anii 1942-1943 de pe Don şi Volga, când Armatele 3 şi 4 române au suferit înfrângeri grave, ca şi Armata 8 italiană sau Armata 2 maghiară.
La 12 iunie 1941, Hitler i-a precizat lui Ion Antonescu, în timpul întrevederii de la München, că intenţionează să-l lase să apară în ochii poporului român drept „comandantul suprem” pe frontul din Basarabia şi Bucovina. Relaţiile de comandament au fost stabilite prin scrisoarea din 18 iunie 1941 adresată de Hitler lui Ion Antonescu, prin care se preciza că: „După cum am arătat deja, cu ocazia ultimei noastre întâlniri de la München, voi fi preocupat, pe de o parte, a avea grijă ca conducerea unitară a acestei operaţiuni grandioase de atac să fie concentrată într-o singură mână; pe de altă parte, a ţine socoteala ca independenţa şi prestigiul personalităţilor conducătoare ale aliaţilor noştri, faţă de poporul şi armata lor, să fie respectate în cel mai înalt grad. În acest scop, vă rog, domnule General Antonescu, a-mi îngădui a vă transmite, din când în când, acele dorinţe ale mele care se referă la Armata Română şi a căror executare, în interesul desfăşurării unitare a operaţiilor în ansamblul lor, trebuie considerate ca absolut necesare. Comandamentul superior al Armatei 11 germane, ca un fel de Stat Major de lucru al Cartierului Dv. General, ar transforma aceste dorinţe în ordine militare şi, ori de câte ori va fi vorba de hotărâri esenţiale, ele vor fi difuzate sub semnătura Dv.”.
Hitler îşi exprima astfel dorinţa de a fi adevăratul comandant suprem al frontului, iar ordinele să fie date prin intermediul generalului Ritter von Schobert. Legătura dintre comandamentele germane şi române urma a fi realizată prin includerea în Cartierul General al lui Ion Antonescu a şefului Misiunii Militare germane, generalul Arthur Hauffe, a şefului Misiunii Militare Navale, generalul Karl Fleischer şi a ofiţerilor de legătură ai Flotilei 4 Aeriene. Aceştia aveau misiunea de a informa rapid comandamentele germane cu privire la toate evenimentele din sectorul unde luptau alături de trupele române şi, în acelaşi timp, de a informa comandamentele române asupra situaţiei şi intenţiilor unităţilor germane învecinate.
Conform prevederilor acordului Antonescu – von Schobert din 19 iunie 1941, Comandamentul sectorului româno-german a fost astfel organizat: Armata 3 română şi Corpul 4 Armată român au fost subordonate comandamentului german, iar Armata 4 română şi Corpul 2 Armată român au rămas sub autoritate românească, respectiv a Marelui Cartier General. Structurile române de comandament, în care generalul Ion Antonescu devenea Comandantul de Căpetenie al armatei, au fost stabilite prin decretul nr. 1798 din 21 iunie 1941.
Ion Antonescu a ignorat dorinţa (neexprimată, dar subînţeleasă) a lui Hitler ca el să fie un „simplu figurant”, asumându-şi astfel, efectiv, conducerea trupelor româno-germane angrenat în operaţiunile militare de pe frontul din Basarabia şi Bucovina.
La 20 iunie 1941, Ion Antonescu dădea ordinul nr. 0120/1941 strict secret către comandantul Armatei a 11-a germane şi Marele Cartier General român prin care se preciza: „Armata germană a început contraofensiva. Armata română va intra în luptă cot la cot cu aliaţii germani, pentru a repara nedreptatea care ni s-a făcut. De comun acord cu Führerul, Comandantul Suprem al Armatei germane, iau comanda Frontului Român”.
Comandantul Armatei a 11-a germană, generalul colonel Ritter von Schobert era însărcinat cu elaborarea tuturor directivelor şi ordinelor privitoare la conducerea comună a războiului; ordinele care priveau trupele române care rămâneau în organica armatei române urmau să fie date doar cu aprobarea lui Ion Antonescu. „Frontul Român” reunea, în vederea atacării U.R.S.S., Armatele 3 şi 4 române şi Armata 11 germană, constituind aşa-numitul Grup de Armate General Antonescu (22 iunie 1941 – 17 iulie 1941).
Această organizare de comandament era dictată, în primul rând, de raţiuni politice şi, deşi în aparenţă greoaie, ea a funcţionat cu rezultate pozitive. Restrângerea competenţelor Înaltului Comandament Român era evidentă, dar, totodată, inevitabilă. Acceptarea condiţiilor puse de partea germană a fost motivată de credinţa că acţiunea militară a României era întreprinsă pentru „a-şi apăra existenţa naţională şi pentru a-şi integra drepturile uzurpate, împotriva agresiunii începute în 1940 şi care a continuat să o ameninţe”. Ofensiva germană a fost considerată de partea germană, aşadar, ca un prilej fericit pentru împlinirea obiectivelor naţionale, nu ca scop în sine.
O caracterizare – care comportă amendamentele deja enunţate mai sus – a fost făcută de Mareşalul Antonescu în scrisoarea adresată lui Constantin I. C. Brătianu la 29 octombrie 1942: „Armata română nu numai că nu a fost «înglobată» în armata germană, dar nu a fost nici măcar pusă sub comanda germană. Ceea ce s-a întâmplat cu Mareşalul Prezan şi cu Regele Ferdinand în războiul trecut nu s-a întâmplat cu mareşalul Antonescu, nici cu el, nici cu regele ţării. Dimpotrivă, pentru prima oară de când există neamul românesc, un general român s-a bucurat de cinstea de a avea sub ordinele sale o numeroasă armată germană şi generali glorioşi germani”.
Pe timpul campaniei din iunie – iulie 1941, Comandamentul de Căpetenie Român şi-a exercitat competenţele doar asupra trupelor române nesubordonate comandamentelor germane. La 26 iulie 1941, acest organism şi-a încetat activitatea. În campaniile anilor 1942-1944 marile unităţi române au fost subordonate comandamentelor germane superioare (în Crimeea, la Stalingrad sau în Caucaz). Înaltul Comandament român a solicitat, înaintea bătăliei de la Stalingrad, întrunirea sub comandă proprie a marilor unităţi române de pe front.
La 1 iunie 1942, Hitler a decis să constituie un grup de armate române şi germane sub comanda mareşalului Antonescu, sub denumirea Comandamentul „Don”. Acest grup urma să reunească Armatele 3 şi 4 române şi Armata 6 germană. Deşi constituit la 3 septembrie 1942, Înaltul Comandament german a amânat transpunerea în practică a respectivului grup de armate, pe care o condiţiona de căderea Stalingradului.
Lasă un răspuns