Deşi demisia lui George Maior din funcţia de şef al SRI a venit oarecum neaşteptată, aceasta era previzibilă de către ziariştii independenţi şi analiştii serioşi. Prin declaraţiile sale belicoase la adresa Curţii Constituţionale, elogierea Legilor Big Brother, care reduc libertăţile cetăţeneşti, şi recunoaşterea indirectă a existenţei ziariştilor ofiţeri acoperiţi din media românească, George Maior era condamnat la demisie sau demitere. În Germania ofiţerii acoperiţi înfiltraţi în presă şi descoperiţi fac ani grei de puşcărie. Şeful SRI a preferat demisia în loc să fie dat afară de preşedintele Iohannis pentru impertinenţa de a ameninţa instituţii fundamentale ale statului şi democraţiei româneşti. E de admirat şi apreciat cum ziariştii independenţi sau analişti de prestigiu ca Emil Hurezeanu au criticat atacurile impardonabile ale lui George Maior la adresa instituţiilor statului şi aruncarea unei umbre de colaboraţionism asupra presei noastre. Citind declaraţiile lui George Maior am avut sentimentul că omul este nepotul lui Iulian Vlad, fostul şef al Securităţii comuniste, şi doreşte renaşterea odioasei instituţii. Consider „demiterea” lui Maior, o victorie a unei părţi a presei, încă, libere din România.
George Maior are profilul clasic de apartcik neo-comunist, care conduce România din 1990 încoace. E fiul istoricului de origine maghiară Liviu Maior, care a reabilitat „reacţiunea” în studiile sale istorice despre revoluţia de la 1848, şi fost lider comunist în cadrul UBB şi la Judeţeana de partid. Normal că fiul, cu un astfel de pedigree şi o origine sănătoasă a avut o carieră fulminantă, ajungând de pe băncile facultăţii direct diplomat într-o ţară nordică. Are norocul să se căsătorească şi cu fiica marelui prozator Augustin Buzura, un apropiat intim al lui Ion Ilici Iliescu. Porţile statului i s-au deschis tânărului Maior spre cele mai înalte funcţii. A scris şi câteva cărţi. Ca specialist în istoriografie, trebuie să recunosc cu regret că operele lui George Maior sunt destul de seci şi prea liniar scrise, deci nu prea ies în evidenţă, din comun. Dar poate fi şi o problemă de gusturi.
Ceea ce m-a uimit mai mult după „demiterea” lui George Maior a fost zgomotul de tinichele de pe umerii corului de adulatori şi bocitori ai fostului şef al SRI de la televiziunile generaliste, care îl lăudau şi plângeau de parcă ar fi fost Nicolae Ceauşescu pe 26 ianuarie 1989 , fapt ce m-a dus cu gândul că avem mult mai mulţi şi numeroşi ofiţeri acoperiţi în presă, nu numai pe Sebi Carol sau Robert Turcescu. La un moment dat o televiziune cu moderatori în lacrimi propuneau lui Iohannis ca Maior să fie numit ambasador la Washington, ceea ce cred că e normal, fostul SRI ar merge acolo unde îi sunt stăpânii. Cred că „demiterea” lui Maior a fost un lucru bun pentru democraţia noastră, iar plecarea şefului SRI de la post un turnesol pentru presa românească: jurnaliştii care l-au plâns şi adulat posibili „ofiţeri” acoperiţi (?), iar cei care au apreciat demisia sunt jurnaliştii independenţi, adevăraţi “câini de pază” ai democraţiei şi apărători ai statului de drept.
