Reporter incognito: Cât de înaltă este Elveţia… (2)

Simplonpass – 2.005 m

Avem parte de o zi minunată, strălucitoare ce pune toată măreţia alpină în evidenţă, pe care o admirăm cu emoţie şi satisfacţie, aici la 2.000 de metri altitudine, la care eu îmi adaug amintirile primei treceri. Este considerată cea mai pitorească trecătoare alpină fiind folosită încă din vremea imperiului roman. În Evul Mediu era intens folosită de negustorii de o parte şi alta a Alpilor. În expansiunea sa imperială, Napoleon a dat ordin‚ „să se refacă drumul trecătorii, să poată trece artileria” şi inginerii şi geniştii francezi au făcut un drum cu o pantă de numai zece grade şi lat de opt metri, un record pentru acea vreme, pe care Napoleon nu a trecut niciodată. Un alt mare record este tunelul de cale ferată Simplon, făcut un secol mai târziu după proiecte germane şi cu muncitori italieni, care măsoară douăzeci de kilometri fără câteva sute de metri. S-a lucrat şapte ani, pornindu-se de la cele două capete şi când s-au întâlnit au avut o deviaţie de doi centimetri pe orizontală şi şapte pe verticală. Pe mine ingineria mă uimeşte şi în acest caz mi-a adus aminte anecdota construcţiilor de tunele în comunism: tot aşa, se porneşte de la ambele capete şi dacă se întâlneau realizau un tunel, dacă nu, realizau două, depăşind putredul capitalism! Apropo de depăşirea capitalismului, cincizeci de ani mai târziu calea ferată între Elveţia şi Italia s-a dublat şi atunci au mai făcut un tunel. Apoi, când gabaritul containerelor de marfă s-a mărit, au mărit şi cele două tunele, pe rând bineînţeles, nu înălţând tavanul ca în comunismul înălţător ci coborând terasamentul! La capetele tunelelor sunt şi rampe speciale pentru a se urca marile camioane de transport şi chiar a maşinilor pentru cei ce se grăbesc. Pentru ceilalţi, cei ce iubesc frumosul natural, de la sfârşitul mileniului traficul rutier prin trecătoarea Simplon e deschis tot timpul anului, indiferent de vreme. Câtă muncă pentru progres şi dezvoltare, cât de înaltă este Elveţia!!

Zermatt şi Kleinmaterhorn, 3.830 m

Mai trecem odată prin Italia şi revenim în Elveţia, amintindu-mi din lecturi cât de ferecate erau frontierele Elveţiei în timpul celui de-al II-lea Război Mondial iar acum nici nu ştim când trecem dintr-o parte în alta. Urcăm pe minunata vale Mattertal, dar oare care nu-i minunată în Elveţia? Nu există o asemenea vale în toată Elveţia, pentru că întâi de toate, îşi păstrează neştirbită frumuseţea naturală şi în al doilea rând peste tot se vede adânca amprentă a grijii şi hărniciei cantonierilor elveţieni de la începutul începuturilor. Valea Mattertal este străjuită de versanţi muntoşi, cele nordice sunt împădurite – nu vad defrişări de tipul rasul pădurilor ca în România – iar pe versanţi sudici, pe pante de 45 grade sunt numai vii cu mici chalete din piatră. Totul arată îngrijire atentă, migăloasă. Nicăieri nu am văzut gunoaie, pungi sau PET-uri de plastic aruncate de-a lungul drumurilor sau al apelor, ca în patria mumă.

Autocarul ne duce în gara unei localităţi de unde trebuie să luăm trenul, fiindcă la Zermatt traficul autorutier este interzis! Este staţiunea climaterică şi turistică cea mai faimoasă a Elveţiei, faimoasă în toată Europa si cunoscută în lume. Zermatt nu are sezon mort, aici este un tumult uman continuu, din primăvară până în toamnă este al turiştilor şi alpiniştilor de pretutindeni iar schiori împătimiţi vin aici tot anul, e paradisul lor. Notorietatea acestei aşezări tipice elveţiene se datorează celor douăsprezece vârfuri alpine de peste 4.000 de metri ce o străjuiesc şi pe care alpinişti din Europa, la începutul secolului XIX-lea, au început să le escaladeze, să le cucerească cum spun ei. Şi este cu adevărat o cucerire. Trenurile între această localitate, Tasch, şi Zermatt sunt foarte dese şi cu toate acestea aglomerate. Din gară bagajele sunt transportate de nişte mici maşini electrice iar noi mergem pe jos captivaţi şi fascinaţi de specificul străzii principale a oraşului vechi format numai din hoteluri tradiţionale, magazine burduşite de mărfuri, restaurante cu terase pline. Atenţia mi-a fost atrasă de un afiş scris în englezeşte: „Keep the Zermatt clean”. E subtil şi clar, e scris pentru străini, engleza nu e limbă oficială în Elveţia, iar elveţienii nu ştiu să facă murdărie în jurul lor, ei ştiu să facă numai curăţenie şi să aibă grijă să fie totul în ordine şi frumos. Un simţ ereditar ce-l au toţi locuitorii Alpilor de veacuri.

După masă am făcut o plimbare şi fotografii în grup având în mijlocul nostru un câine Saint Bernard cu stăpânul lui (Rasa românească maidanezul de capitală nu există în Elveţia!). Am vizitat muzeul şi cimitirul alpiniştilor, Susanna ne-a introdus în istoria alpinismului şi cucerirea vârfului Matterhorn – 4.478 m, pentru prima dată în 1865, de o echipă formată din patru englezi, călăuziţi de doi elveţieni, tată şi fiu, şi un francez venit din Chamonix. Din nefericire la coborâre s-a întâmplat o tragedie cumplită. Un englez a alunecat, a căzut în gol trăgând după el alţi trei alpinişti. Cei ce au supravieţuit au fost atât de îngroziţi, de şocaţi încât au povestit ulterior că au văzut atunci pe cer crucile lor. În memoria lor, englezii au ridicat o mică biserică anglicană şi cimitirul alpiniştilor, pentru că din nefericire Matterhorn a mai făcut şi alte victime.

În ziua următoare, pentru mine şi ceilalţi din grup va fi cea mai mare zi a acestui tur, vom urca, cu telefericul, la Klein Matterhorn aflat pe aceeaşi creastă alpină cu Matterhorn, ce este emblema montană a Elveţiei. Chiar dacă nu este cel mai înalt vârf alpin din Elveţia, prin forma sa piramidală foarte ascuţită, mult deasupra crestei şi înconjurat de gheţari se afirmă că este cel mai uimitor, cel mai sublim vârf din toţi Alpii. Îi cred pe alpinişti, ei sunt temerari, nu politicieni mişei.

Dimineaţa vine cu o zi frumoasă, senină, cum toţi ne dorim în asemenea ocazie şi deja este coadă mare la teleferic; se dă frumuseţe alpină pe cel mai înalt traseu de teleferic din Europa la preţul de 71 de euro, dus întors! Îi merită din plin şi nu numai odată în viaţă. Toţi, câţi aşteptăm şi suntem din toate seminţiile lumii şi vârste, chiar şi cu câini, suntem stăpâniţii de o oarecare emoţie ce se observă din comportamentul surescitat datorită evenimentului de a urca la o asemenea altitudine cu cel mai performat teleferic european. Susanna este foarte alertă îngrijindu-se cu o mare conştiinciozitate de noi. Până în Klein Materrhorn sunt patru staţii de teleferic, primele trei le vom urca în gondole de şase persoane iar ultima cu o mare telecabină. Parcă ar fi vorba de staţiile unui metrou aerian pe verticală. Este minunat, veţi fi captivaţi.

Până la prima staţie, urcăm deasupra unei văi înguste împădurite şi din când în când zărim Matterhorn în dreapta, e dominant. În staţie, ca şi-n staţiile de pe orizontală, unii coboară alţi urcă, cărând în spate rucsacuri muticolore îndesate la maximum, ce îmi aminteşte de mine şi colegii mei cu care băteam traseele carpatine. A trecut o jumătate de secol de atunci, teleferice erau două sau trei în Bucegi, dar de unde bani şi pentru ele, pe jos spre rai, antrenament! Cabane puţine, sărace, dormeam la priciuri comune, cu treningul pe noi, iar dacă nu mai erau locuri la priciuri ne mulţumeam şi pe jos în sala de mese, la urmă. Mai nimeream şi pe la câte un refugiu montan cu acoperişul spart şi uşa pusă pe foc de mult, unde dormeam pe cetină de brad. Cerule Mare, ce tineri eram, ce energie şi bucurie aveam în noi la munte, ce flămânzi eram tot timpul. Aerul de munte face poftă de mâncare! Pofta nu ne lipsea nici la şes.

A doua staţie e la înăţimea Carpaţilor noştri, peisajul e larg deschis, gol alpin cu mici lacuri glaciale ce încap într-o lingura de la înălţimea care-i privim iar, în orizonturi numai vârfuri glaciale, afară de Matterhorn, care e doar nins şi fiind mai aproape de el ne atrage şi stăpâneşte. La a treia staţie, mult mai mare decât precedentele, unde scrie că e la 2.929 m, ne dăm jos şi aşteptăm telecabina de sus. Vine plină ochi şi e mare cât un vagon de tramvai. Ca să urcăm în telecabină trecem printr-o poartă electronică ce nu se mai deschide peste capacitatea admisă. Tehnica avansată şi mută, cu toate astea avem şi un însoţitor de cabină ce controlează, ce ştiu eu ce, telefonează în sus şi-n jos, şi pornim lin între marele cer senin şi distant pe deasupra marelui hău îngheţat de sub noi, agăţaţi de un cablu. Suntem în aer la propriu şi figurat, ceea ce ne dă toate senzaţiile şi ideile acestei poziţii. În stânga se vede Monte Rosa fără relief impunător, chiar banal dar este mai înalt decât Matterhorn, ce devine de-a dreptul izbitor prin măreţie şi frumuseţe. Sub noi se văd doar gheţarii imenşi, ridaţii cu adânci crăpături de bătrâneţe. Îi salut din partea gheţarilor canadieni din Columbia Ice Field. Tot privind cu uimire am ajuns în staţia terminus Klein Matterhorn – 3.820 m. Hura, am atins, la fel ca mulţi alţii, cea mai mare altitudine din viaţa noastră. Dar ce construcţie, ce tuneluri şi încăperi cu geamuri panoramice în toate direcţiile. De confort şi servicii nu mai vorbesc, sunt în standardul elveţian. Fi mut de admiraţie, de data asta. Acesta a fost ţelul meu în acest tur, să vad cât de înaltă este Elveţia din toate punctele de vedere. Şi este. O, draga mea Românie, cum de nu ai şi tu parte de reformatori şi conducători gospodari ca această ţară…

Montreux

Exact diametral opus Genevei pe lacul Leman, se află acest oraş, staţiune alpin-climaterică recunoscută de două secole, cu o lungă şi frumos amenajată faleză. Azi oraşul e cunoscut în toată lumea pentru festivalurile de jazz-rock ce au loc aici. Aici vom cina şi înnopta. Înainte de a ajunge la Montreux, ne oprim la cel mai mediatizat şi vizitat castel medieval din Elvetia, Chateau Chilon. Iniţial a fost o fortăreaţă italiană, apoi castel episcopal după care a devenit proprietatea dominantei Familii Savoia. Castelul are în subteran o închisoare lugubră. Cel mai faimos prizonier a fost elveţianul patriot, Bonnivard. Educat la Universitatea din Torino, reformator înflăcărat şi scriitor, a luptat pentru drepturile elveţienilor împotriva dominanţilor Savoia care, pentru toate împotrivirile lui, l-au ţinut în lanţuri în închisoare. Lord Byron a fost şi aici şi a scris un poem elogios despre Bonnivard‚ „Prizionerul din Chillon” ceea ce a făcut castelul, dar şi personajul, faimos în anglofonie. La urmă, ca să ne scoată din istoria greoaie şi complicată a trecutului şi să ne introducă în mondenul timpurilor noastre, vin poveştile despre viaţa sa libertină, de-a dreptul deşănţată, despre cele patru căsătorii ale sale, care mai de care, ultima când avea 69 de ani cu o călugăriţă excomunicată, care i-a fost infidelă şi a sfârşit a fi înecată în lac iar amantul ei a fost decapitat. Byron putea scrie şi despre astea un poem faimos, având în vedere cât de ahtiaţi sunt englezii după astfel de stories, mai ales dacă totul se întâmplă într-o noapte întunecoasă, brăzdată de fulgere şi cutremurată de tunete…

Nu am terminat bine comentariile cu faimosul prizonier şi călugăriţa infidelă, că Susanna ne arată pe promenada din Territet statuia de marmora a Împărătesei Elisabeta a Austriei. Şi pentru că ghizii marilor companii turistice trebuie să fie şi tobă de istoria traseelor, Susanna ajunge să ne spună şi pe cea a bine cunoscutei împărătese, frumoasă şi cultă dar cu majore tulburări de personalitate şi comportament căreia i se zicea Sisi, cuvânt folosit în vremea noastră când nu eşti cu toate! Cât de nefericită a fost Sisi, măritată de la 16 ani cu Frantz Joseph, câtă grijă avea numai de frumuseţea şi silueta ei, cât de distantă era faţă de împărat, cum singurele bucurii le avea când erau departe de Curtea de la Viena, de marea ei dragoste faţă de unguri, mai ales de contele Gyula Andrassy. De faptul că nu s-a lăsat de capul bărbatului ei, împăratul, până ce acesta nu l-a făcut întâiul prim-ministrul al Ungariei după nefericitul compromis austro-ungar. Şarmantul conte Gyula Andrassy le-a făcut o rezidenţă specială, ungurească într-un palat din Godollo, la douăzeci de kilometri de Budapesta, unde Sisi şi băiatul ei se îmbrăcau în port unguresc şi petreceau luni în şir, sub permanenta grija a contelui prim-ministru. Şi aici, la Montreux, avea o rezidenţă unde s-a retras după moartea fiului ei, despre care, până şi astăzi, sunt discuţii oscilând între asasinat şi sinucidere. Un an mai târziu l-a pierdut şi pe Gyula Andrassy, pe care a reuşise să-l facă ministru de externe al marelui compromis nefericit Austo-Ungar şi-l considera în public unicul meu prieten. Tocmai aici, unde era mai interesant, Susanna a schimbat tonul şi topica trecând, pe larg, la asasinatul împărătesei în septembrie 1898 de către un anarhist italian, Luigi Lucheni, când împărăteasa vroia să se îmbarce de la Geneva să vină la Montreux. Bineînţeles că a fost un doliu împărătesc în toată Austo-Ungaria, chiar şi la Ciosa în districtul grăniceresc năsăudean, unde e drept, au aflat cu un an mai târziu de ce or bătut clopotele atunci pe Bârgaie. Ceea ce nu am ştiut, dar am aflat acum, a fost că după autopsie, Sisi a fost ambalată în trei sicrie; două de plumb şi unul de cupru pe care au scris „Elisabeta, împărăteasa Austriei”. Atât. Toată aristocraţia ungurească a luat foc că au fost neglijaţi, li s-a făcut o nedreptate pentru că nu era scris şi „Regina Ungariei”. Nu şi-au lăsat orgoliu şifonat şi atât s-au văicărit la curtea împărătească până ce s-a adăugat şi doleanţa ungurească. Caracteristic şi semnificativ şi astfel Gyula Andrassy se odihneşte în pace; nu se putea scrie mai mult pe scriu. Cât despre asasin, Luigi Lucheni a fost devastat când a aflat că nu v-a fi spânzurat, fiindcă în acest canton elveţian pedeapsa cu moartea tocmai fusese abolită. A cerut să fie judecat într-un canton în care pedeapsa cu moartea încă nu era abolită. Nu i s-a aprobat, aşa că a tot încercat să se sinucidă până a reuşit. Sfârşitul unei alte lumi.

Lumea se schimbă de la o generaţie la alta, în timp ce în matriţa ei genetică, purtătoarea tuturor genelor morfo-biologice şi nu numai, abia se observă ceva la microscopul electronic, astăzi. Oricum, ceea ce a scris poetul nostru absolut rămâne valabil: „Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi/ Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi;…” Şi totuşi, în fiecare generaţie sunt şi regi, oşteni şi învăţaţi, excepţii excepţionale, chiar pentru o clipă „clipa suspendată” de care pomeneşte poetul. Îndreptându-ne spre Berna îmi vin în minte acei oşteni ai libertăţii româneşti conduşi de Ovidiu Beldeanu, care în 1955 au ocupat Ambasada României din Berna, pentru a atrage atenţia Occidentului asupra stăpânirii tiranice a sovieticilor în România, despre pericolul comunist în toată Europa. A fost un neobişnuit şi imens semnal de alarmă care în urechile occidentalilor a sunat doar cât un claxon de automobil. Despre ei s-a scris o bibliotecă întreagă, pe merit. Din păcate, rămâne tot mai puţin căutată şi citită, iar paleo-comunistul Iliescu şi ochlocraţia lui neocomunistă fac tot posibilul să acopere ostaşii libertăţii şi demnităţii româneşti. (va urma)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*