Politica externă a României în cadrul sistemului german

Odată cu semnarea Pactului Tripartit şi apoi, cu aderarea la Pactul Anticomintern, România a trebuit să se încadreze în sistemul german de alianţe, din care nu se admiteau „dezertări”.

În iulie 1943, ataşatul militar român la Berlin, generalul Ion Gheorghe, raporta vicepreşedintelui Consiliului de Miniştri, Mihai Antonescu faptul că Germania sancţiona orice acţiune a României sau a oricărui alt stat aliat Germaniei care ar fi înţeles să-şi manifeste în vreun fel independenţa economică, militară sau politică faţă de Reich. Nu era vorba, cel puţin teoretic, de o imixtiune în acest domeniu, ci de obţinerea unui „asentiment prealabil” din partea Germaniei, ceea ce, evident, în condiţiile militare şi politice ale verii anului 1943, nu putea însemna decât un refuz.

Este cât se poate de limpede că Germania vedea în orice relaţie cu alte state aliate sau neutre o posibilă încercare de ieşire din sfera ei de influenţă. Necesitatea acestui asentiment prealabil nu este arătată numaidecât ca o dorinţă sau voinţă a cercurilor conducătoare germane de tutelare a statelor aliate Germaniei, ci ar fi motivată de imperativul categoric al unei unităţi de conducere politică.

În concepţia conducerii germane – sublinia ataşatul militar român – apare, deci, ca absolut necesară încadrarea întregii acţiuni a tuturor statelor aliate într-un bloc şi completă unitate de efort şi conducere, nu numai de ordin militar dar şi de ordin public sau economic. În cadrul coaliţiunii de pe continent, Germania nu se socoteşte numai într-o situaţie îndreptată şi absolut necesară de putere conducătoare. Principiile fundamentale de conducere ale unei coaliţiuni de război impun, socotesc grupurile conducătoare germane, nu numai conceperea şi organizarea unui corp militar, izvorât, condus şi pus în valoare de o concepţie şi de o execuţie unică, dar şi o linie politică unică, precum şi o organizare economică de bloc unitar. Orice acţiune, deci, fie de ordin militar, fie de ordin politic sau economic, gândită şi pusă în execuţie în afara blocului coaliţiunii şi fără asentimentul prealabil al factorului conducător al coaliţiunii, este socotită de acest factor ca un act centrifugal, ca o figură a însuşi blocului coaliţiunii, indiferent de bunele intenţiuni care ar fi dictat acea acţiune şi indiferent de împrejurările justificate care ar fi ocazionat-o. Iată adevărata concepţie a conducerii germane asupra modului de abordare al tuturor partenerilor coaliţiunii de pe continent, în războiul actual. Este adevărat că organele conducerii germane nu şi-au exprimat niciodată în mod clar şi oficial acest fel de a gândi al lor asupra conducerii generale a războiului şi aceasta pentru a nu fi învinuite de tendinţă de hegemonie şi, mai ales, pentru a nu atinge susceptibilităţile partenerului italian. Nu este însă mai puţin adevărat că organele conducerii germane n-au pierdut nici o ocazie să lase să se înţeleagă care este concepţia lor în privinţa conducerii războiului actual. Am arătat cele de mai sus pentru ca, pe de o parte, să explic de ce organele conducerii germane nu înţeleg a admite oarecare libertate de acţiune a statelor aliate, în relaţiunile lor cu neutrii (şi chiar cu ceilalţi aliaţi), iar, pe de altă parte, pentru a da interpretarea ce o cred justă atitudinii rezervate ce ne arată în momentul de faţă Germania” .

Cu toate acestea, România nu a renunţat pe deplin la alianţele tradiţionale. Relaţiile s-au derulat în subteran, ca şi sondarea permanentă a posibilităţile de angrenare a ţării în alianţele cele mai potrivite pentru interesele naţionale în momentul respectiv. Faptul că, aşa cum s-a demonstrat, România nu se încadrează în categoria statelor ocupate, ci a celor cu regim de state satelite explică „dansul” diplomatic al reprezentanţilor României, fie ei de la nivelul conducerii Ministerului Afacerilor Externe, fie de la nivelul legaţiilor României în diferite zone. Aceste oscilaţii şi şovăieli calculate vor îngădui României să aibă pe plan extern, după cum şi în interior, anume iniţiative, să întreprindă demersuri proprii, de multe ori cu totul inconvenabile – chiar iritante – pentru Berlin. Este vorba de două categorii distincte de relaţii pe care România a înţeles să le întreţină pe plan extern, pentru a-şi păstra independenţa politică şi pentru a se pregăti de ieşirea din tabăra Axei, care se anunţa a fi din ce în ce mai probabilă şi mai necesară.

În ceea ce priveşte eforturile diplomaţiei române de a-şi asigura o alternativă la linia politică adoptată din octombrie 1940 – singura viabilă la acel moment – acestea nu sunt iniţiate, aşa cum se afirmă îndeobşte, de la sfârşitul anului 1942, odată cu înfrângerile suferite de Germania pe plan militar sau odată cu trecerea Italiei de partea aliaţilor; ele sunt mai vechi, continuând, în fapt, o politică tradiţională de păstrare a bunelor relaţii cu marile puteri sau cu vecinii.

Pentru exemplificare, prezentăm situaţia de la sfârşitul anului 1941, când Mihai Antonescu şi reprezentanţii oficiali ai S.U.A. la Bucureşti au menţinut bune contacte periodice. Faptul este confirmat în decembrie 1941, în momentul în care România – executând ordinul primit de la Berlin – s‑a pus în stare de război cu S.U.A., dar fără a prezenta o declaraţie oficială. Cu acest prilej, Gh. Davidescu, secretarul general al Ministerului Afacerilor Străine din Bucureşti, îi mărturisea lui Benton, însărcinatul cu afaceri american, că „separarea” României de S.U.A. era doar momentană, nefiind exclus ca, în cele din urmă, cum avea să se întâmple, cele două ţări „să lupte împreună” în război. Intervenţia stării de beligeranţă între România şi Naţiunile Unite nu a echivalat şi cu o întrerupere completă a contactelor politico‑diplomatice dintre părţi.

Cauzele au fost multiple, determinante fiind ţelurile urmărite de către parteneri, identitatea acestora şi, nu în cele din urmă, se înţelege, evoluţia situaţiei militare. În această privinţă, putem reţine pentru o primă etapă (1940‑1941) acţiunile desfăşurate cvasi‑simultan în Marea Britanie şi S.U.A. pentru constituirea, unor „comitete internaţionale” ale românilor aflaţi în ţările respective, după modelele unor guverne europene în exil.

Persoana socotită de aliaţi a fi cea mai potrivită pentru a reprezenta, la momentul oportun, interesele României la conferinţa păcii şi chiar de a deţine funcţia supremă în stat a fost liderul opoziţiei interne, Iuliu Maniu. După 1942, contactele lui Maniu pe cele mai diverse canale cu delegaţii puterilor occidentale şi, prin intermediul lor, cu aceia ai U.R.S.S. s‑au păstrat până la 23 august 1944, înregistrând câteva momente de intensitate. În „dialogul” angajat, reprezentanţii opoziţiei burgheze din ţară au beneficiat de „înţelegerea” dovedită faţă de ei de către regimul antonescian, prezentându-se chiar, nu o dată, în calitate de mijlocitori şi pentru acesta.

După marile eşecuri suportate de forţele Axeipe frontul de Est în 1942‑1943, guvernul antonescian nu a mai putut ignora necesitatea unor contacte cu delegaţii Naţiunilor Unite. Toate eforturile vor rămâne până la urmă zadarnice, ilustrând, în ultimă instanţă, izolarea politică şi pe plan extern a regimului antonescian.

Pentru puterile Naţiunilor Unite, angajarea şi conducerea unor negocieri secrete cu statele Axei, cu România în cazul în mod deosebit, rezultau dintr‑un context de factori – raporturile interaliate şi viziunea lumii postbelice, păstrarea „regulii jocului”, ponderea unor personalităţi şi, nu mai puţin important, preocuparea de a slăbi tabăra fascistă, grăbindu‑se sfârşitul războiului şi salvându‑se vieţile a mii şi mii de soldaţi aliaţi. În rândurile cercurilor de la Washington D.C. exista convingerea că, după cum în primul război mondial capitularea Puterilor Centrale fusese grăbită de armistiţiul bulgar, în al doilea război mondial Reichul putea primi o lovitură cu grele consecinţe tot în sud‑estul Europei.

În mod evident, germanii au avut cunoştinţă de acţiunile lui Mihai Antonescu, care era socotit principalul artizan al unei eventuale păci separate cu aliaţii, ceea ce a determinat atitudinea acestora faţă de el. În numeroase rânduri, oficialităţile germane, Führerul însuşi au solicitat Conducătorului Statului să ia atitudine faţă de Mihai Antonescu. G. Stelzer relatează, la nivelul anului 1943, că, după Stalingrad, Mihai Antonescu încerca să stabilească, prin intermediul ţărilor neutre, legături cu puterile occidentale. „Faţă de mine – arată diplomatul german – el a spus pur şi simplu că în lungi discuţii cu Göring, Goebbels şi chiar cu Ribbentrop, i-ar fi convins pe aceştia de necesitatea ca România şi ceilalţi aliaţi să fie puşi la curent cu adevăratele obiective de război ale Germaniei, ceea ce i-a şi fost promis. În acelaşi timp m-a lăsat să întrevăd că a încercat cu succes – mulţumită importantelor sale relaţii cu ţările neutre – să trezească în Occident un interes mărit pentru lupta contra bolşevismului. Nu încape îndoială că Mihai Antonescu voia prin aceasta să ascundă propriile eforturi de a stabili contacte cu aliaţii occidentali în favoarea României, căci imediat după ce am raportat la Berlin despre pretinsele convorbiri ale lui Mihai Antonescu cu ocazia vizitei de stat, a urmat o declaraţie lipsită de echivoc a lui Ribbentrop, negând orice promisiune care s-ar fi făcut lui Mihai Antonescu privind iniţiativa sa de mediere cu Vestul”.

Într-adevăr, acesta redactase un memoriu destinat lui Ribbentrop, înaintat prin von Killinger. Antonescu – relata secretarul său – „enumera toate contactele luate sau propuse neutrilor şi în special cu Spania, Portugalia şi Turcia. El ruga insistent Reichul să-i încredinţeze misiunea de a trata cu anglo-saxonii. Prin intermediul acestor state, el deschidea calea compromisului. Primul care a luat cunoştinţă de acest document a fost von Killinger. El îl examină cu atenţie şi declară că era de acord. Încurajat, Mihai Antonescu redactă un al doilea memoriu. El a fost încredinţat lui von Killinger; conţinea propuneri secrete. Mareşalul trebuia, la momentul potrivit, să discute cu Hitler”. Hitler a intervenit pe lângă mareşalul Antonescu, solicitând sistarea negocierilor secrete şi pedepsirea vinovaţilor, mai ales în aprilie 1943, în cadrul întâlnirii de la Klessheim, când a reproşat lui Antonescu faptul că „miniştrii români din capitalele ţărilor neutre desfăşoară o activitatea deosebită în ceea ce priveşte încheierea păcii”. Mareşalul a calificat toate acuzaţiile drept „intrigi”, dar s-a angajat să ordone o anchetă, asigurându-l, totodată, pe Hitler, că România va continua războiul alături de Germania.

Acţiunile pentru ieşirea din Axă nu au vizat doar relaţiile cu reprezentanţii Naţiunilor Unite. După cum s-a văzut România a încercat să acţioneze de comun acord cu Germania, aşa cum încercase şi ceva mai devreme cu Italia.

După ieşirea Italiei din tabăra Axei, la 25 iulie 1943, Ion Antonescu a fost silit, la cererea oficială a lui Hitler, să recunoască guvernul Mussolini, continuând să menţină, pentru o perioadă de timp, relaţiile cu guvernul Badoglio. Nu a fost decisă sistarea activităţii vechii Legaţii a Italiei la Bucureşti, al cărei personal, în mare majoritate, trecuse de partea regimului Badoglio. Astfel, la Bucureşti au funcţionat două legaţii italiene, cu doi miniştri plenipotenţiari: Renato Bova-Scoppa şi Armando Odenigo.

Pe de altă parte, G. Stelzer susţine că, atunci când ataşatul de presă Trandafilo a trecut de la legaţia lui Badoglio la cea a lui Mussolini şi a fost numit de acesta însărcinat cu afaceri, nu a fost recunoscut de partea română. La fel s-a întâmplat şi în cazul lui Odenigo, sosit mai târziu ca ministru plenipotenţiar din partea lui Mussolini, care a primit agreementul Ministerului Afacerilor Externe al României, dar n-a fost niciodată acreditat pe lângă rege. La dorinţa Berlinului ca Legaţiei lui Badoglio din România să i se facă imposibile legăturile, Mihai Antonescu a răspuns în scris că măsurile ce se vor lua împotriva lui Bova-Scoppa se vor menţine în cadrul uzanţelor şi politeţii internaţionale.

Guvernul român a susţinut cu consecvenţă punctul de vedere potrivit căruia ministrul Bova-Scoppa fiind acreditat pe lângă rege, un alt reprezentant italian nu va mai putea fi acreditat atâta timp cât acesta este în ţară. Din atitudinea inflexibilă a guvernului român a luat naştere o „situaţie curioasă”: membrii legaţiei lui Badoglio locuiau mai departe în clădirea nou construită a Legaţiei italiene şi se mişcau liber, pe când reprezentanţii lui Mussolini duceau o existenţă obscură în vechea Casă a Fasciei, iar cererile lor erau adresate guvernului român prin intermediul Legaţiei germane. Această situaţie de fapt l-a determinat pe von Killinger să raporteze, la începutul lunii noiembrie 1943, că în România ar fi posibile evenimente asemănătoare celor din Italia, dacă situaţia nu se stabiliza pe Frontul de Est.

Cu toate acestea, pentru recunoaşterea forţată a cabinetului Mussolini, mareşalul Antonescu a fost din nou judecat cu asprime de opoziţia internă, reprezentată de Iuliu Maniu şi Constantin I. C. Brătianu. Aceştia arătau, într-o scrisoare din 30 septembrie 1943, că România ar fi trebuit să se abţină de la această recunoaştere, din motive juridice şi politice. Noul guvern fiind recunoscut de aliaţi, se înăsprea astfel, odată în plus, situaţia ţării faţă de Anglia şi Statele Unite, pentru că „recunoaşterea regimului republican al domnului Mussolini este înţeleasă ca o manifestare nouă a guvernului român pentru continuarea războiului”.

Opoziţia internă făcea abstracţie de repetatele încercări ale diplomaţiei româneşti de a stabili relaţii speciale cu statele aflate şi ele în sfera de influenţă politică şi militară a Reichului. Ele datau încă din anul 1941, când Mihai Antonescu a lansat ideea unei „axe latine”, din care ar fi urmat să facă parte Italia, Franţa, Spania, Portugalia şi România, având ca principale coordonate antislavismul, antibolşevismul şi – fără a fi exprimată direct – cea subordonată tendinţei de a înlătura supremaţia germană în Europa.

La 19 ianuarie 1943, contele Ciano primea o informare cu privire la o convorbire avută de contele Bova-Scoppa cu Mihai Antonescu, în care acesta subliniase necesitatea ca România să ia „contact cu Aliaţii, pentru a apăra Europa de bolşevizare”. Mussolini a calificat „limbajul lui Antonescu drept tendenţios”, astfel încât contactele s-au oprit aici.

Constantin Kiriţescu vorbeşte despre o întrevedere între Mihai Antonescu şi Mussolini în 1943, în cursul căreia Ducelui i-a fost sugerată ideea „Blocului Pacific Latin”, care ar fi avut ca principal scop ieşirea din război.

Berlinul a luat cunoştinţă de acţiunile diplomatice ale România, socotind că unitatea Axei era periclitată şi că sateliţii ei puneau la îndoială capacitatea Reichului de a obţine victoria; în consecinţă, au intervenit pentru sistarea convorbirilor secrete. Între Bucureşti şi Berlin s-au ivit, ca atare, noi motive de încordare.

Trebuie remarcat, nu în ultimul rând, faptul că România a întreţinut (în ciuda atitudinii destul de dure pe care Germania o promova faţă de aliaţii şi sateliţii ei în această privinţă) relaţii politico-diplomatice cu o serie de state din sfera de interes a Reich-ului, dar şi cu altele, neutre sau considerate chiar „inoportune” de către acesta. Ţara noastră avea relaţii economice cu Croaţia şi Slovacia, urmând a fi elaborată şi o direcţie de acţiune diplomatică prin care acestea să se apropie „de strădania noastră în politica externă”. Din Portugalia, se intenţiona cumpărarea, pe cale neoficială, a unor produse rare; mercur, cauciuc, alamă, zinc, cositor. I. Marinescu, ministrul Economiei Naţionale prezenta, în şedinţa din 29 august 1941, drumul sinuos şi plin de primejdii al acestei întreprinderi: „Am vorbit – şi am profitat de această discuţie, care a avut loc în urma călătoriei făcute de acest curier – cu curierul român, dl. inginer Albulescu, care a fost la Lisabona şi pe care îl rugasem să cerceteze situaţia de acolo. Acolo se află un evreu român, Scheid, de reputaţie îndoielnică, dar cetăţean de onoare al Portugaliei, om de avere foarte mare. Am căutat să profit de această ocaziune (…) şi l-am trimis să se informeze dacă am putea cumpăra şi noi ceva de acolo. Atunci ne-a indicat o societate portugheză, în care ar fi chiar băiatul unuia din miniştrii actuali din guvernul portughez. Prin intermediul acestei societăţi, s-ar putea face achiziţii de diferite articole”. Unul dintre aceste articole este menţionat: „S-a adus, prin acest curier, în valiza diplomatică, mercur”.

O atenţie deosebită a fost acordată relaţiilor cu Elveţia. Nota de convorbiri din 1 iulie 1941 dintre Mihai Antonescu şi ministrul Elveţiei este ilustrativă pentru modul în care România a ştiut să-şi conserve relaţiile cu statele neutre, de pe poziţia unei ţări independente faţă de Reich: „Ministrul Elveţiei mi-a vorbit despre solidaritatea spirituală a Elveţiei cu lupta anticomunistă, pentru că Elveţia n-a primit să aibă raporturi diplomatice niciodată cu U.R.S.S. Ministrul Elveţiei m-a rugat să-i vorbesc deschis dacă poate conta să aibă încă negocieri şi legături directe cu România, în special în materie de export de petrol şi de uleiuri industriale sau trebuie să le facă prin intermediul Germaniei. D-sa mi-a declarat că ar prefera să aibă legături directe. L-am asigurat pe ministrul Elveţiei că n-am dat nici un mandat Germaniei ca să trateze exclusiv pe piaţa internaţională produsele româneşti. Că vom negocia direct cu Elveţia, pentru că suveranitatea şi interesele ne-o comandă” .

România a întreţinut, de asemenea, relaţii cu reprezentantul Vaticanului, nunţiul apostolic Andrea Casulo, în vederea stabilirii unui trimis oficial al statului român pe lângă Vatican, în persoana lui Grigorcea.

În egală măsură, atitudinea de independenţă a României faţă de Germania s-a manifestat prin păstrarea legăturilor neoficiale cu supuşii britanici aflaţi pe teritoriul României. În ianuarie 1942, secretarul de legaţie Gerhard Stelzer ajungea chiar să reproşeze românilor că „americanii au prea multă libertate în România”. Răspunsul transmis de Mihai Antonescu ilustrează o atitudine care nu se poate să-i fi fost străină şi conducătorului statului: „Înţeleg ca poporul român să-şi respecte istoria, făcând acte potrivite cu misiunea sa istorică. Poporul român nu se găseşte în luptă cu S.U.A., cum se găseşte Germania”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*