Lista plătitorilor de taxe…

Sunt unul dintre aceia care au crescut într-o societate de după 1989, unde Revoluția, din câte îmi amintesc foarte bine, m-a prins pe când tocmai intrasem de puțin timp în clasa a noua la liceu! Aşa că nu ştiam prea multe despre ce se întâmplă prin lume şi nici care ar fi modelul de om pe care să îl pot alege, spre care să îmi orientez privirea. Dar timpul a trecut destul de repede și parcă dintr- o dată a venit vremea să-mi conturez şi eu destinul spre un drum al meu. Îmi aduc aminte ca nu aveam o noţiune foarte clară sau, mai degrabă, proprie, a ceea ce înseamnă omul de succes, succesul în sine, totul era vag nu știam încă încotro să o apuc.

Nu știam care sunt costurile succesului și nici cu cât este acesta impozitat. Mă visam un om politic important, apoi am vrut să devin cel mai mare avocat, mai țin minte că la un moment dat doream să public o carte, aveam visele mele, știu doar atât că vroiam să fac ceva, să las ceva bun în urma mea, să devin un om respectat. Şi cum în acele timpuri începuseră să fie deja la modă maşinile scumpe și funcţiile cât mai răsunătoare prin tot felul de firme multinaționale, m-am trezit pe un drum despre care pot spune că mi-a ocupat cam vreo opt ani din viață.

Împins de la spate de anturajul în care mă desfășuram și de societatea care-mi spunea că cel mai cel e să lucrezi în companii mari şi serioase, unde cu siguranță ești și bine plătit, cel puțin pentru acele vremuri, m-am îndreptat pas cu pas către ceea ce am devenit mai târziu: visul de a fi angajatul unei compani multinaționale. Totodată, plăcându-mi în acelaşi timp şi munca în costume scumpe, purtate într-o viață fără prea multe griji, m-am trezit că într-o zi am ajuns și eu pe acolo. Îmi amintesc cum am răsuflat uşurat când am avut norocul, pe atunci rar întâlnit, să devin angajatul unei societăți multinaționale. Părea cel puțin extraordinar la aceea vreme, mai ales pentru mine care intrasem de tânăr într-o multinaţională încă de când eram în anul patru de facultate. Și uite așa, în anii dintre primul job şi zilele noastre, am devenit și am rămas un fost corporatist cu acte-n regulă, același plătitor de taxe și impozite, cu alte mentalități, cu viziune proprie, într-un timp și spațiu în care mă simt liber, independent unde timpul are cu totul și cu totul alte valențe, rămânând recunoscător unei lecții de viață pe care am avut norocul să o trăiesc pe propria-mi piele.

M-am întâlnit de multe ori cu oameni care, când se aduce vorba despre un corporatist, tindeau să îl ia pe acesta în zeflemea, recunoscând totodată că și eu mă mai aflu câteodată printre aceștia. De genul „Hai dragă, mă lași… voi corporatișții ”, cu toate că nu poate nega nimeni ca nu este vorba despre un model de om muncitor şi serios, sau poate tocmai de aia. Care pe lângă faptul că este un bun generator de prosperitate este și un semnificativ plătitor de taxe și impozite, pe care acesta chiar și le plătește.

Trebuie să recunoaștem că s-a creat pe bună dreptate o imagine prin care corporatistul nostru, printre altele, are și un grad de cunoaștere a societății mai ridicat, cu aspirații și viziune proprie de foarte multe ori. El este acela care de obicei se poartă ca un simplu om corect, care își plăteşte taxe la timp şi mai iese din când în când şi la vreun miting atunci când crede, naiv, în vreo cauză, despre care a aflat într-o pauză de masă de la alți colegi, deoarece nu îl văd ca un mare consumator de informatie politică de pe la anumite posturi, numai de stiri tv, el reprezentând câteodată pentru unii dintre noi cam tot ceea ce ne dorim să nu fim. Platitorul de taxe și impozite pe care și-l dorește orice societate de consum.

Corporatistul este acel tip care are mereu dinainte o zi istovitoare, dar programată ca parte dintr-un business plan, a unui șef de-al lui. Are, cel mai probabil, 10-12 ore de muncă intensă, chiar dacă mai face și el, ce-i drept, o pauză de masă pe la ora 13, pe motiv că servește prânzul. Nu are de ce să facă mutre la mâncare, nu are timp de prostii iar orașul este plin de fastfood-uri. Comandă mâncare destul de scumpă și nesănătoasă, raportat la calitate şi care, în mod ironic, nu are cel mai grozav gust, iar în ciuda tuturor îl mai și îngrașă, formându-i o burtică ce cu siguranță devine unul dintre subiectele de discuție cu alții ca el. Comandă mâncarea pe care o mănâncă de obicei deasupra tastelor, sau la bordul mașinii de serviciu, spre a nu pierde şirul treburilor care i se înghesuie pe mail, cu grija să nu cumva să îl vadă șeful de zonă în parcarea vreunui restaurant, că este mâncat. Îl și văd cum îl asaltează la telefon şi îl bombardează cu mailuri sub formă de noi targete, de genul până la ora „x” îmi faci în plus: următoarele…, trezindu-te și cu targhetul unui coleg de echipă care o cam lălăie de ceva vreme, pentru că probabil este deja în discuții avansate cu o altă firmă, sau a știut exact când să pupe fundulețul aromat al unui șefuleț direct, dornic la rândul lui de astfel de trăiri pătruns fiind de curiozitatea senzației pe care și el o poate oferi cu multă generozitate, altora, formând împreună trenulețul pupătorilor de fundulețe aromate.

Dacă are o stare de spirit bună, și este destul de aproape de ziua în care a primit salariul, din care bine înțeles jumătate oprește statul, o să îl vezi cum iese totuşi cu nişte colegi cu care se înţelege mai bine. O să mănânce toţi timp de 30 – 40 de minute la restaurantul de care încă nu a aflat șeful lor, sau în cazul celor care nu au muncă de teren la parterul clădirii de birouri, care oferă cam două feluri de mâncare ieftină + o băutură răcoritoare la un preţ care începe cu „super ofertă” și de care tocmai a aflat la ieșirea din lift. Apoi iar la muncă până seara târziu. Dacă nu e seara băieţilor, sau seara fetelor, sau zi „de sală”, sau o altă şedinţă programată cu cel puțin o săptămână în urmă, că doar asta înseamnă bună organizare, se urcă în mașina de serviciu, dacă este unul dintre acei norocoși care au mașină de la firmă, și, într-un trafic destul de aglomerat la aceea oră, o ia direct către casă. Unde, dacă are noroc şi a reuşit să agaţe, la rândul lui tot o corporatistă care să-i înțeleagă starea în care ajunge acasă și cu care să înjghebe un cămin, o să se schimbe într-un tricou pe care la primit probabil tot de la firmă, o să încalțe papuci lui moi, de firmă bineînțeles!, şi o să vrea doar nişte linişte în fața unui televizor a cărui telecomandă va sta în mâinile celui care deține puterea în casă. Apoi, după o discuție care nu mi-o imaginez durând foarte mult și în care se schimbă numai informaţii legate de cât de greu a fost ziua de astăzi, ce a mâncat la prânz şi ce fiţe a mai făcut smartphone-ul al cărui soft nu a avut timp să îl actualizeze, se așează amândoi în pat ca un cuplu de corporatişti normali ce sunt și se vor uita probabil la un film (cu siguranță, cel care n-adoarme primul va trebui să închidă televizorul!).

Acum, între noi fie vorba, să nu privim totul ca foarte tragic și trist, că totuși să fii corporatist cu siguranță prezintă și anumite avantaje. De exemplu, un salariu care în cele mai multe cazuri este de la decent în sus și care vine lunar, făcându-te să trăiești fără grija zilei de mâine. Nu ca în cazul în care, dacă ai avut curajul să îți dezvolți o afacere, să nu poți dormi căutând soluții pentru plata câtorva angajați pe care îi ai și a căror grijă pentru ziua de mâine o porți tu, într-o măsură cu mult mai mare decât ei din simpla postură de angajați, iar toate astea după ce ți-ai plătit impozitele la stat. Totuși, ca un făcut, ca o lege nescrisă a corporatiștilor, banii câştigaţi cu astfel de trudă se duc tare uşor, neconștientizând în multe cazuri că, la final, nu te alegi cu mare lucru. Locul de muncă, clienţii şi colegii deopotrivă îți impun un anumit standard, aşa că mare parte din salariu ți se duce pe conceptul „obrazul subţire cu cheltuială se ţine”. Trebuie să ai haine şi mai ales în cazul domnișoarelor cu aspirații, trebuie să ai tot felul de accesorii de bună calitate, trăind cu impresia dezvoltată în același mediu aceea că atunci când eşti bine îmbrăcat ai mai multă încredere în tine. Să fii susținut de tehnologii de ultima oră pare deja ceva obligatoriu, o problemă de care, funcție de compania la care lucrezi, este posibil să scapi ușor deoarece are firma grijă, plata asigurări pentru diversele lucruri pe care le deţi şi de care nu ai prea mare nevoie, a devenit o modă și doar vrei să dormi liniştit, fără griji că ai destule la locul de muncă și tu la fel ca alți colegi de ai tăi de la care te-ai molipsit cu recomandarea către cel care ți-a vândut asigurarea în cauză. Iar în cazul în care Dumnezeu te-a binecuvântat cu un copil, obligatoriu se impune o bonă sau o grădiniţă privată, urmată de cea mai bună şcoală, eventual privată că în asta merită să investeşti (că doar așa a făcut și tipul cu care ești într-o „competiție constructivă”, adică vă mâncați de fund doar în afara orelor de program!).

Urmează apoi vacanţele, plătite cu ceva timp înainte, profitând de acele reduceri importante în urma unor târguri de specialitate, care sunt cât mai fistichii şi îi lasă de cele mai multe ori pe toți cunoscuţi gură-căscată, menite să te scoată din ritmul de roboțel câteva zile pe an, pentru ca apoi să o poți lua şi mai cu spor de la capăt pentru atingerea targhetului anual, propus de șeful tău într-o ședință în care nu ai voie să îți dai prea mult cu părerea pentru a nu strica impresia bună pe care ai făcut-o cu atâta și atâta trudă. Iar pentru toate aceste cheltuieli el, corporatistul nostru, este unul dintre cei care nu prea are grija de a-și deduce tva-ul.

Și uite cum îmi aduc aminte de un alt avantaj care de foarte multe ori înlocuiește vacanțele multora dintre roboței, acele team-buildinguri, unde nu vei putea niciodată să-ți faci de cap cu adevărat, dezbrăcându-te de caracter, bând cantităţi uluitoare de băutură şi discutând într-un anume fel cu scorpiuța de la marketing pe care o consideri, alături de alți colegi ce te ajută într-un fel în care nu conștientizezi, în viaţa reală, făcând-o să pară un fel de duşman al tău care te învață pe tine cum să vinzi și cum să faci, tu care faci asta zilnic și când plouă și când ninge în timp ce ea stă la biroul ăla cald ca într-un acvariu de sticlă, sau ciudata aia de la contabilitate care îți întoarce mereu deconturile, pentru că nu ai trecut corect numărul de kilometri parcurși pe luna trecută, chiar dacă acum acestea se întâmplă ceva mai rar din cauza unor bugete restrânse, dar se întâmplă.

Și uite așa trece încă o săptămână în care după un weekend, în care a reușit să se odihnească destul de puțin, deoarece mai apar și altele legate de casă, de familie, prieteni, corporatisul nostru redevine omul pe care se poate baza o întreagă societate. El se întoarce la birou şi se înhamă fără prea multe proteste la aceleași ore de muncă silnică, în folosul tuturor, dar care, personal, nu îi aduc vreo satisfacţie cu totul și cu totul deosebită. Dacă lucrează într-un mediu stresant, dar care îi oferă ceva timp, el va trebui să-şi tragă doza zilnică de energie de undeva. Și uite cum îl găsești pe corporatistul nostru cum aleargă la sală, pe o bandă pentru care plătește destul de mult, că doar trebuie și asta, și despre care el ştie sigur că de acolo își ia porţia zilnică de sleială fizică, o senzaţie atât de binecuvântată în comparaţie cu stresul zilnic, pe care îl acumulează în nenumăratele ședințe cu șefii.

Să nu mai vorbim despre „shopping” unde aproape toți corporatiștii stau extraordinar de bine. Ei sunt cei care cumpără ca nimeni alţii. Ei îşi pot achiziţiona mereu diverse noutăţi şi pot profita de diversele oferte, reuşind astfel, într-un fel al lor, să se mai destindă. Ei sunt cei care află despre mărirea unei taxe doar dacă, din greșeală!, citesc despre ea pe vreun sait de socializare, că de exemplu la televizor nu se prea uită la programele politice, deoarece ei sunt aceia care în cele mai multe cazuri îi detestă pe politicieni (nu pentru că i-ar cunoaște foarte bine, ci doar, așa, puțin influențați de faptul că în viziunea lor nu prea este compatibilă munca lor cu „pierderea timpului” pe la sediul vreunui partid politic). Tot din același considerent de timp ei sunt acei plătitori de taxe online, reușind să evite statul pe la tot felul de ghișee unde de multe ori trebuie să suporte fițele unora care în anumite cazuri au veniturile mai mari decât el, unele chiar „neimpozitate”, dacă înțelegeți ce vreau să spun, dacă nu: le putem numi „micile atenții”, nu de altceva dar „o mică șpagă” parcă sună vulgar.

Dar oricât de mult am zâmbi noi, ușor ironic, pe seama lor, o spun cu simpatie, că ei sunt cei pe care ne bazăm cu toţii. Fie că trăim cu ei în casă, ne sunt rude sau doar prieteni de nădejde, ne bucurăm că sunt acolo şi că par dispuşi să nu se oprească niciodată din munca lor zilnică, din felul lor de a fi. Ei sunt acei oameni serioşi, obişnuiţi să rezolve tot felul de probleme apărute în fiecare zi, şi au disponibilitatea de a plăti tot ce își permit. Ei sunt aceeia care se consolează cu faptul că sunt niște norocoși pentru că au bani să poată cotiza pentru toate taxele și impozitele astea, care pe multi dintre noi aproape că ne sufocă, mai ales dacă ai început o afacere neprevăzând impactul nimicitor al creșteri lor. Tot ei sunt aceeia care, din când în când, îi văd întrebându-se ce s-ar întâmpla dacă nu ar fi corporatişti, dacă nu ar câștiga un salariu decent, care să le permită o viață mai bună. Iar în momentele de criză, aproape ca nimeni alţii, corporatiştii sunt acei omuleți care îşi bagă rapid minţile în cap şi o iau cu forţe noi, de la capăt, bucuroşi că li s-a oferit, încă de când erau tineri, norocul de a munci atât de mult, în fiecare zi, pentru a plăti toate taxele, impuse de unii mai proști ca ei, fără a se întreba de ce sunt atât de mari, fără a-și dori să activeze în viața politică.

Lipsa lor din viață politică reală este ceva ce sincer regret! Deoarece știm bine că, într-un final, tuturor ne infuențează viața, lăsând loc pentru asta tot ălora mai puturoși și de multe ori și mai proști, celor care în multe cazuri, mai ales în unele unde mulți ajung doar pentru faptul că sunt prietenii, neamurile sau altceva a sau al veunui șef de pe la partid, pe care într-un final „încerc să-l înțeleg” și pe acesta neavând de unde să aleagă „oameni de încredere”, plătitori și ei de altfel de taxe, dintre acelea „neimpozabile”, dar condamnabile, ne trezim cu unii care nu știu ce înseamnă munca în adevăratul sens al acestui cuvânt. Și uite cum corporatiștii noștri sunt cei care, alături de mici întreprinzători, alimentează un buget din care politrucii zilelor noastre reușesc să își construiască în patru ani de mandat, furând prin rotație, impresionante averi, cât nu strâng prin muncă cinstită aceștia în mult, mult mai mulți ani de trudă zilnică, preferând să rămână trecători prin viața noastră ca acei frumoși anonimi din lista plătitorilor de impozite și taxe.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*