Sunt mulți cei care spun că nu mai pot, că au încercat și au crezut până au obosit. Suntem mulți aceeia ce își iubesc țara cu adevărat și care, oricând, s-ar jertfi pentru ea, dar probabil sunt unii, aproape la fel de mulți ca primii, care ar pleca cu primul avion, cu primul tren, cu prima barcă, cu primul autocar sau prima mașină. Fără să mai privească înapoi, cu un singur bilet de dus, biletul de plecare, fără biletul de întoarcere, dar cu multe regrete în sufletul lor de român și cu lacrimi în ochi, pe care le vor lăsa aici pentru totdeauna.
Și poate că în opțiunea lor vor alege o țară mult mai urâtă, poate fără munți ca munții noștri, fara deltă, fără mare, fără dealuri sau câmpii atât de roditoare ca ale noastre, încă nemuncite în mare parte, poate chiar fără toate acestea la un loc, dar cu alți oameni, mai fericiți, mai încrezători, mai harnici și în primul rând mai incoruptibili, cu oameni pe care îi aleg să îi reprezinte pentru că sunt corecți. O țară unde conducătorii sunt modele sau exemple și rămân exemple pozitive până la sfârșitul carierelor lor politice, nu până la prima interceptare a convorbirilor telefonice, părți importante dintr-un eventual nou dosar de corupție apărut sub forma stenogramelor strecurate „din greșeală”, către o presă „imparțială”, de către anumite instituții funcționale ale statului sub o formă sau alta. Care, spre satisfacția celor corecți, îi mai pun pe o parte dintre corupții societății noastre cu botul pe labe, chiar dacă este vorba de o parte semnificativ de mică, raportată la amploarea fenomenului de corupție care pare că se dublează la fiecare nouă arestare.
Sunt mulți cei care încă preferă un bilet de avion doar dus într-o altă țară unde nu vor vedea la televizor cum unii, pretinși analiști politici, pe care îi vedem aproape zilnic, repetând aceleași fraze ca niște papagali vorbitori, încearcă sub tot felul de scuze manipulatoare să-i albească în fața opiniei publice pe marii infractori, dovediți și încă nedovediți. Iar când mă refer la cei încă nedovediți vă las pe dumneavoastră să vă gândiți, la probabil, aceia la care mă gândesc și eu.
Un bilet doar dus, fără întoarcere, către o țară cu oameni care să nu caute doar soluții pentru a fura mai bine și mai mult, ci cu oameni care să caute soluții, pentru ca toate aceste rele să nu mai existe nici măcar în bancurile autohtone, despre noi și felul nostru de a fi.
Un bilet într-un autocar care până la ieșirea din țară să circule în siguranță pe autostrăzi de calitate care să existe și să ne coste cu mult mai puțin decât actualele, care în mare parte par a fi realizate doar pe o hârtie la fel de scumpă ca asfaltul altora deja construite cu materiale mult mai rezistente, dar și mai sigure, cu benzinării pe marginea lor la care să nu avem cele mai mari prețuri din Europa. Sau, de ce nu?, cu un bilet doar dus pe un vapor al flotei române, chiar dacă deocamdată această posibilitate face parte doar din capitolul „ce frumos a fost cândva înainte de-a o fura” spun eu în completare „cineva și pe aceasta”.
Un bilet, doar un singur bilet, fără întoarcere, ca o mică parte din toate acestea de la începutul unui drum care înseamnă durere.
Durerea unei despărțiri ce rămâne în sufletul multora ca o rană ce nu se va vindeca niciodată. Unde rămâne doar un suflet învelit de regretele ce te vor apăsa mult timp, puțini fiind aceia ce vor reuși să treacă cu stoicism peste ele și într-un final fericit să se realizeze în așa numita lor țară de adopție în care vor demonstra străinilor că noi români suntem altfel.
Oameni care prin munca lor, îndurând de multe ori discriminerea sau statutul de cetățean de mâna a doua, trăind modest, cu gândul la casa părintească părăsită, reușesc să nu uite, dar să spere că într-o zi se vor întoarce acasă într-o țară unde a dispărut sistemul corupt, de instituţiile care nu funcţionează de atâta aroganţă şi mârlănie, de atâta furt şi pile, sufocate uneori de incompetență de incorectitudine şi neputinţa clasei politice, că într-un final fericit se vor redescoperi trăind într-o românie normală. Cu speranța că se vor întoarce în țara lor, nu doar într-o vacanță unde, împinși de dor, vin să își vadă părinții, frații sau surorile, iar în cele mai nedrepte cazuri ale sorții să aprindă o lumânare la mormântul celor dragi și la a căror îmormântare poate că nici nu au putut să ajungă. În țara în care s-au născut și unde ca o recompensă a lipsei lor îi simți lăsând aici pentru totdeauna celor rămași, ca o garanție a unor vise încă neîmplinite, acel sentiment de mândrie pentru realizările multora dintre ei, copii sau frații lor.
Ei sunt acei români curajoși, plecați pentru a munci pe alte meleaguri și unde prin felul lor de a fi nu ne-au făcut neamul de râs. Lăsând în inimile celor rămași un sentiment ce încă roade sufletul multora dintre cei care au ales să nu plece, rămânând să-și trăiască aici ultimile clipe de viață îngreunate de dorul ce-l poartă unora dintre ei care vor trăi cu regretul că nu au putut ajunge nici măcar la înmormântarea celor dragi lor. Unde o reîntoarcere, o îmbrățișare de dor și un dulce sărut părintesc devin peste timpul necruțător o candelă aprinsă într-un cimitir.
Ei sunt acei curajoși care au ales o altă Românie, o Românie a oamenilor care s-au săturat să mai îndure și a cărui hotar este doar limba vorbită de ei și părinții lor, o altfel de țară pe care noi cei de aici o numim diaspora. Un simbol al unei națiuni, care și-a dorit mai mult pentru acest pământ sfânt numit România și în care au sperat până la epuizare că va deveni o țară normală. O țară pe care o iubim mulți dintre noi, unii chiar până la sacrificiu, dar unde știm acum că, nu mai merge. O țară în care am încercat, unde am crezut ca putem și unde mulți dintre noi simțim că am obosit. O țară minunată din care la un moment dat simți nevoia să pleci, pentru a-ți vindeca o rană cu o altă rană. Pentru a nu-ți pierde mințile alegând a-ți lăsa o parte din inima ta aici, luând cu tine amintirea celor mai frumoase momente din viața ta, care te-au făcut omul ce ai devenit acum. Omul care vrea să-și vindece mintea rănindu-și sufletul.
Și pentru că vorbim despre un tip de om, dintr-o țară ce pare că a devenit mai rea, mai încrâncenată, mai apăsătoare. Ce pare că a devenit barbară, în sensul istoric al cuvântului. În care concetățenii ei știu mai puțină carte dar fură mai mult, plagiază mai mult, lovesc și violează mai mult, beau mai mult, mănâncă până le pleznesc burțile pe care cei un pic mai înstăriți și le ornamentează cu lanțuri de aur în ritm de manele și unde mulți alții sunt într-un permanent razboi cu noi toți.
O țară unde inclusiv un mediu ce pare sănătos în care familia, izvorul normalității, moralității și evoluției, putea să se nască și să crească frumos, te determină să constați într-un final că și acesta este distrus de lipsa unui trai elementar. Unde de multe ori simți că te-ai autocondamnat la sterilitate împovărându-te cu gândul că acesta este felul naturii care într-un proces de autoreglare încearcă să tragă pe linie moartă o mutație genetică nereușită, a unei generații dintr-un experiment social ratat.
O țară care pentru mulți dintre aceia care au părăsit-o a devenit o rană sângerândă pentru tot restul vieții lor. Un dor nestins, un vis neîmplinit, o durere adâncă, sau un continu regret.
Aceștia sunt acel fel de oameni dintre cei care au cerut să fie lăsați să muncească și care ar fi împărțit roadele muncii lor, cu un stat mai puțin corupt, acceptând chiar și laudele nedrepte ale multor politicieni ce nu au făcut nimic pentru acele câteva procente de creștere economică, dar cărora într-un final nu le-au mai suportat dorința nestăpânită de a fura tot ce se poate fura.
Ei sunt cei care au ales să plece doar să muncească și atât. Devenind simbolic prin contribuția lor indirectă, prin banii trimiși acasă, mult mai productivi decat multe dintre unele ramuri ale economiei naționale, ei sunt „industria diaspora”. Ei sunt dintre aceia care au trăit și au muncit și în altfel de țări, care nu au făcut altceva decât să îi facă să își dorească și la ei acasă ceva asemănător.
Ei sunt cei care din când în când dornici să se întoarcă într-o țară normală mai înlocuiesc un bilet de avion, un bilet de autocar sau unul bilet de tren cu o ștampilă pe un buletin de vot, pentru care ne-au arătat că pot sta în frig și ploaie ore întregi după ce au parcurs câteva zeci sau sute de chilometri. Cu mult mai mult decât o mare parte dintre cei de pe aici cărora încă le este greu să facă câțiva pași până la secția de vot de lângă casa lor, arătând și ei că România trăiește. Transformând acel bilet de dus către o altă lume într-un vot ce poate să trezească pentru totdeauna, ca o puternică lovitură toată clasa politică actuală.
Ei sunt cei care prin faptele lor transmit din când în când un mesaj întregii societăți românești. Acela că ar vrea să se întoarcă acasă într-o țară care să le ofere, poate și un pic mai puțin din ce le oferă acum altele de care nu sunt atât de legați și pentru care nu și-ar jertfi viața cu nici un preț, așa cum ar face-o în orice clipă pentru țara lor. Și ei sunt cei care din când în când ne arată și ne învață cu adevărat ce înseamnă valorile democrației reale. Aceia care, într-un număr estimat la câteva milioane de români, au ales să cumpere un singur bilet, doar biletul de plecare.
Lasă un răspuns