După război, când știm de multă vreme prea bine cine, ce si cum se arată, două tabere – pe care, dacă nu le-ai văzut lipind afișele respective, nu le-ai demarcat și nu le-ai putut distinge prea de bine în omogenizarea ticăloșită a nereușitei noastre clase politice – se definesc, culmea, abia acum, prin gura foarte mare cu care clamează. Demască de mama focului, fie acuzându-i pe unii care nu au organizat bine alegerile din străinătate, dar nedând nici o atenție la mult mai gravele defecțiuni morale din țară, fie acuzându-i pe alții care, chipurile, au manipulat nemulțumirile cu străinătatea pentru a schimba votul, dar nedându-și seama că le fac acestora un compliment acordându-le mult mai multă influență electorală decât, chiar și prin primul tur, s-au dovedit a avea. Și se-mpipotează clamând asemenea prostioare fie dorind, fie fără să-și dea seama că deturnează de la adevărul despre sensul politic al lucrurilor. Sens pe care electoratul l-a dat prin proprie voință, lucru pe care nu sunt în stare să-l vadă. Și, mai ales, să vadă partea încurajatoare, pozitivă, a unei asemenea resuscitări la responsabilitatea civică, sau, măcar, la voința multor alegători, mai ales tineri, de a nu se mai lăsa manipulați. Ceea ce este, în fond, o promisiune spre această responsabilitate civică pe care o vom dobândi măcar prin generația care debutează electoral.
Și, dacă agresarea celor două substantive, despre sensurile cărora mi-am propus să mă ocup, se explică încercând asupra lor o anume hermeneutică, agresarea sensurilor pe care le-a căpătat votul de acum al românilor nu se rezolvă prin explicații, ci prin măsuri de ecarisaj politic. Am abordat în articolele trecute doi termeni ale căror sensuri lexicale par foarte diferite: negocierea – termen mai amplu, presupunând chiar existența unor tehnici și a unor cursuri de negociere – aproape sinonimă fie cu „tocmeală”, fie cu „tratative”, însemnând acțiunea de a discuta un preț de negoț sau a trata căutând un numitor comun ori un compromis convenabil mai multor tabere, în vreme ce derogarea, însemnând excepția de la prevederile unui act normativ, se referă la favoarea suspendării unei obligații legislative, statutare, sau de cutumă. Dar, demonstram eu, oricât de diferite ar fi ele, supuse agresiunii unor manevre politice de proastă sau rău intenționată calitate, în realismul lucid al opiniei publice ajung să capete aceleași virtuți de alarmare: „Ni se pregătește ceva!” – „Ăștia negociază… Desigur, în interesul lor și împotriva celui al nostru”… „Ăștia au dat o derogare… Bine-nțeles că-n interesul lor și nu în interesul nostru!” – Și, tot așa, într-o suită de raționamente sau intuiții în care tot mai mult se precizează acel Ăștia, ca o entitate contrară Nouă, cei cărora ni se pregătește ceva și trebuie să ne luăm mijloacele de precauție. O entitate atât de contrară încât, până la urmă devine chiar dușmănoasă, amenințîndu-ne și obligându-ne să ne mobilizăm. Cum, de fapt, câteva milioane în plus față de electoratul obișnuit la alegeri, s-au și mobilizat la 16 noiembrie, aducând o răsturnare substanțială pe ultimele sute de metri.
Optimist și cu înclinații de om încrezător în capacitatea de decizie socială a opiniei publice – care-și poate amâna reacția, dar nu poate, până la urmă, să nu plătească cu aceeași monedă respingerea idealurilor sau intereselor în virtutea cărora se afirmă – eu sunt convins de o reacție firească și pledez pentru motivele ei fie spontane fie prin acumulare în timp, considerând încă un act de superficialitate și de incompetență, dacă nu chiar de rea credință din partea celor care pretind că toți acești oameni au fost manipulați… Că a existat o inteligență a promptitudiini, fie ea și malefică, în a încerca să confiște această nemulțumire și a dori să o manipuleze, asta e credibil. Dar a insinua că electoratul care a provocat schimbarea, în majoritate tineret cu substanțiale trepte de studii, a fost o simplă turmă mânată de niște răuvoitori, asta e fie inconștiență și nepricepere politică ce se pedepsește, cum s-a văzut, de la sine, fie rea credință politică, ce nu trebuie iertată în nici un fel, până la excluderea din viața socială. Pentru că, tocmai printr-o asemenea afirmație, politicienii respectivi dovedesc faptul că nu doresc să lase a se pune degetul pe rană și, la modul conștient, a se eradica rapid ceea ce sociatea ar elimina mai încet și cu mai multe convulsii. Pentru că, într-un mod dușmănos față de cei pe care ar trebui să-i reprezinte, ei demonstrează prin asta că nu-i interesează decât păstrarea propriilor privilegii pe care, ca o ocultă suveică și le-au tot insinuat având pretenția ca noi să credem că așa arată democrația, să-i suportăm și, dacă se poate, chiar să le mulțumim pentru incompetența și modul corupt în care ne guvernează.
Asta este aroganța despre care toată lumea vorbește astăzi ca despre un act intuit, dar nu prea bine configurat pentru percepția socială. În asta constă fața ei hâdă, amintind că prin aroganță se caracterizează birocrația dictatorială. Față care nu-și schimbă nici expresia nici intenția, indiferent de vârsta miniștrilor de care domnul Ponta a făcut mai mult caz decât despre orice aspect de fond sau de competență. Dar nici de celălalt procuror de pe eșichierul nostru politc, doamna Monica Macovei, nu mi-e rușine de vreme ce anchetele acestei săptămâni sunt ocupate exact cu colegele lor de breaslă mai tinere.
Om bătrân, sperând și crezând în revirimentul pe care, iată, l-a și demonstrat că-l poate aduce electoratul tânăr, pot eu crede în false argumente de tinerețe cu care se fardează necinstea și oportunismul politic? O societate este compactă în cultivarea valorilor ei și, nici pe mine, nici pe cei de altă vârstă decât mine, nici pe copiii noștri și nici măcar pe urmașii lor, nu-i încălzește cu nimic faptul că România are corupți tineri, birocrați tineri, carieriști politici duplicitari tineri, demagogi tineri, oportuniști tineri… și lista poate continua încă mult, până la pușcăriașii tineri care se aleg dintre aceștia.
Ne convingem acum că asta a fost praf în ochi din partea actualei guvernări. Și că, în lipsa unui ideal politic adevărat, încă mai există neobrăzarea de a ne fi aruncat în continuare, încă se sfidează, exact cu aroganța pentru care s-a plătit o parte din preț, cei responsabili ne având încă bunul simț de a-și pune cenușă-n cap, ci căutând explicații precum cele pe care le-am pomenit la începutul acestor rânduri.
Iar glasul din interior care vine să spună un asemenea adevăr, glas tânăr, ca și al lor, e amenințat cu aceeași sancțiune statutară precum, știm noi prea bine, în statutul cărui partid a existat.
Nu vreau să fiu esopic, așa că mă refer concret la declarația rostită și, mai ales susținută cu frumoasă demnintate de domnul Robert Negoiță care, convins că, într-un fel sau altul, coaliția de astăzi tot va ieși de la guvernare, atrage partidului său atenția în mod responsabil că, astăzi, poate să o facă bărbătește și cu fruntea sus, în vreme ce altă dată ar putea fi vorba de coada-ntre picioare.
Ceea ce mă obligă să uit de obsesisa cu „jos guvernul!” pe care o are și a tot avut-o românul în acest sfert de veac, tocmai ca să spun cu bucurie și admirație : Jos pălăria!
Lasă un răspuns