Falsificata noțiune a substantivelor

Despre sensurile unor substantive a căror viciere de către clasa politică s-a subliniat în ultima vreme prin evenimentele din jurul alegerilor prezidențiale, poetul Marian Ilie scrie: Nu prea-mi dau eu seama unde “bate” maestrul Leu cu cei doi termeni – negociere si derogare. Sa fie “negocierea” murdara de posturi, sinecuri si alte avantaje materiale dintre partide, cand e vorba sa creeze majoritati in Parlament ori sa numeasca oamenii pe functii si “derogarea” de la Constitutie si legi in administrarea banului public? Sa fie o sperata negociere a partidelor si candidatilor lor cu electoratul pe marginea programului lor si derogarea de la nenorocitele de cutume politicianiste care au dus tara inapoi cu un secol si jumatate? Sa asteptam continuarea…

Dar continuarea vine din însuși textul acestui menționat articol care înceacă să evoce „mutațiile de psihologie electorală” demonstrate cu această ocazie de „electoratul care se trezește analizând pragmatic promisiunile programelor politice”, mutații care provin din constatarea că „oamenii politici trișează cel mult la modul descurcăreț, dar nu-și propun să fie creatori de dezvoltare” – așa cum are acută nevoie țara pe care ei o tratează cu baliverne privind-o de sus, „exact cum se-mboieriseră cândva tovarășii”, ca dovadă că s-a ajuns la o „degradare politică ce degradează până și sensul cuvintelor”… Iar cuvintele date exemplu erau două, pe care le așez acum în ordine strict alfabetică, și nu de altă natură, ferindu-mă de preferințe sau accente: DEROGARE și NEGOCIERE.

Pornesc de la faptul că trezirea electorală produsă pe fondul conștientizării – care subliniază nevoia acută a găsirii unor POLITICIENI CREATORI DE DEZVOLTARE în societatea românească, indiferent de ce orientare or fi – nu numai că nu poate fi ignorată, dar va conduce la reacții consecutive din ce în ce mai acute, dacă alegătorii vor avea în continuare de-a face cu asemenea partide pe care nu dorința de a guverna cum trebuie și a prefigura pentru viitor direcții viabile le caracterizează, ci șmechereasca îndemânare de a se descurca aruncându-ne fărâmițe din bugetul constituit pe banii noștri.

Din păcate, aceasta este realitatea percepută de electoratul activ care și-a manifestat nu numai existența ci și voința. Este vorba acum de civica speranță că, poate dă Dumnezeu să învețe din acest neașteptat ȘAISPREZECE NOIEMBRIE care va trebui să ne marcheze, că oamenii care au sperat  să trăiască bine și s-au convins de crasa demagogie a acestei promisiuni, nu mai vor acum, doar la îndemnul tău, nici să fie „mândri că sunt români”, nici să aleagă „președintele care unește”, nici chiar să creadă prea tare, până la proba contrarie, în „lucrul bine făcut”, pentru care au avut un plus de  un milion și treizecișidouă de mii de voturi. Ei au dat dovadă a fi devenit atât de circumspecți, încât au schimbat șansele electorale doar în câteva zile sau chiar câteva ore; iar, dacă își vor da seama că mesajele devenite slogan de campanie au fost doar vorbe pe care nu le-ai luat în serios, ci le-ai abordat cel mult pe baza  încrederii în spiritul tău descurcăreț, care va găsi cumva o cale, măcar să se scuze că nu s-a putut, te vor urî și mai mult.

Cât despre falsificarea noțiunii unor substantive, experimentul are vechi state de serviciu în politică, el fiind de aceeași vârstă cu demagogia în care, cuvintele puse la murat se deformează pe o direcție sau alta având, față de sensul propriu zis, semnificații exagerate în plus sau în minus. Dar în toată această evoluție, comunismul a bătut recordul ajungând de la minciuna exagerării la minciuna crasă, totală, a antinomiei, folosirea unui cuvând  conducând exact la sensul contrar Exemplele aproape că nu sunt necesare, dacă ne gândim ce înțelegea dictatura prin „libertate”, prin „democrație”și, mai grav, chiar prin „creșterea economică” ce ne-ar fi rezolvat foamea dacă n-ar fi avut sens contrar. Pentru că partidul fiind unic, conducătorii lui își permiteau să acorde de capul lor semnificații unice termenilor prin care mințeau.

Mai blînzi ceva, mai rușinați față de public – dacă nu mai umani, cel puțin mai școliți și mai elegant croiți – urmașii de azi ai partidului unic au făcut un pas înapoi în spiritul demagogiei caragealiene, adică exagerând, dar nu mistificând sensurile. Însă, chiar și cu asemenea eforturi personale de limitare a demagogiei, politica fiind un organism viu, care există și prin persoanele care o practică dar și printr-un  spirit propriu determinat de acestea, dar funcționând ca atare, își are oglinda sincerității ei în modul cum mistifică sensul cuvintelor. Și atunci, vor-nu-vor politicienii respectivi, sunt sau nu ei îndemânateci în fardare,  murătura, așa cum se strepezește în  butoiul la care ei cotizează, tot își modifică complet sensul, tot la antinomia bolșevică ajunge. Iar eu, alegătorul, trebuie să fiu foarte atent până când îi dau de rost. Așa că, vorbind despre psihologia electorală actuală care, slavă Domnului, s-a arătat în sfârșit activă la români, am să mă rezum să analizez doar psihologia mea, de om care acum câteva zile a votat, opțiunea lui urmând un traseu destul de întortocheat. Și pot spune că, indiferent de rezultat, în ultimă instanță, sunt bucuros, chiar foarte bucuros, pentru faptul  de a fi simțit emulația și sincera dorință de participare a celor din jur. Era pentru prima dată, după nu știu câte campanii electorale care nu făceau decât să confirme absenteismul, când nu chemările lor, ale politicienilor, ne aduceau la vot, ci mai degrabă perfidiile ce începeau să le devină prea evidente la radiografie.

Astfel, dintr-o direcție a propagandei electorale am început să devin suspicios cu termenul de derogare. E vorba de derogarea de la statut prin care un partid și-a importat  președintele din afara corpului său de lideri. Suspiciunea nu era în legătură cu persoana respectivă, ci cu obișnuitele lucrături de partid care se petrec în mod ocult și a căror lipsă de transparență, ca alegător, te duce întotdeauna cu gândul spre precauția pe care trebuie să o ai față de cei ce încearcă să te trișeze. Pentru că, un  organism politic ce nu e în stare să-și găsească în interiorul său întâistătătorul, înseamnă că nu e viabil, că nu se conduce după reguli provenite din interiorul politicii pe care vrea să o afirme. Înseamnă că nu-și îndeplinește rolul principal al unui partid: acela de a forma cadrele politice necesare guvernării țării; sau chiar, mai pretențios: cadrele guvernării țării spre progres. Îndepărtarea de la acest scop primordial, ce constituie fondul muncii cinstite de partid, înseamnă fie recunoașterea că formația nu are  oameni pe care să pună bază pentru o funcție atât de înaltă, fie că membrii săi au alte interese de dezvoltat prin politica partidului respectiv. Și astfel apare suspiciunea că ar putea fi vorba de un grup care vizează alte interese, apar bănuielile în legătură cu acoperirea prin politică a altor manevre pe care respectivii le urmăresc. Și e fireasacă bănuiala cu care te întrebi: „Oare îi interesează mai mult alte direcții ale puterii,  urmăresc prin activitatea lor politică alte avantaje decât a fi în fruntea țării, au de împărțit alte recompense, poate mai grase sau mai sigure, dacă nu se bagă în față ?”. Iar întrebarea se întărește, temeinic justificată de experiența noastră, iată, cu mai multe generații de politicieni care s-au dovedit a nu-i interesa politicile de dezvoltare ale țării, scopul lor direcționându-se clar și strict spre interese personale care le erau mai aproape. Adică, folosind  politica doar ca un mijloc pentru alte scopuri și ne dovedind nici un fel de vocație pentru aspirațiile civice; ba, dimpotrivă, sfidându-le cu nepăsarea lor. Asemenea parveniți politici au pus stăpânire pe posturi folosindu-le pentru interesele lor egoiste,  care s-au manifestat cu evidență doar în două feluri: Fie atent dirijate în limitele legii, ceea ce, trebuie să recunoaștem, presupune un efort și o concentrare destul de mare ca să mai poți avea capul la altele, fie frizând ilicitul ale cărui riscuri îți dau, iarăși, altfel de preocupări decât cele de dăruire dezinteresată pentru binele țării. Când te gândești cum să furi și să te tot îmbuibi, nu numai că nu mai ai timp pentru problemele societății, ci ajungi să-ți folosești puterea împotriva rezolvării lor. Ca dovadă actele de corupție de la retrocedări, care nu înseamnă numai împroprietărirea nemeritată a unora ci și deposedarea frauduloasă  a adevăraților proprietari pe care-i terorizezi, îi umilești și-i lași în sărăcie cu decizii obținute ilegal. Iar acestea nu sunt numai decizii politice, ci decizii mult mai importante în timp, în dimensiuni economice și în aspectul juridic al strâmbătății sociale pe care o produci pentru încă multă vreme. Din acest punct de vedere ( repet: începând  cu termenul respectiv numai pe motiv de ordine alfabetică), DEROGAREA cerută și enunțată cu seninătate, căpăta pentru mine rezonanțele a cu totul alte sensuri. Pe care nu le enumăr acuma ci, încurajat de faptul că, în comentariul său, domnul Marian Ilie se duce cu gândul și la interpretări favorabile populației, care ar putea deveni importante pentru țară,  aștept să le conjug cu sensurile pe care le-au intuit și alții.

Apoi,  ca să trec la al doilea termen, întâmplarea a făcut ca, tocmai în acele zile, mie, ca alegător, să mi se atragă atenția asupra un personaj foarte prezent, poate cel mai prezent pe firmamentul politicilor dâmbovițene în toți cei 25 de ani, cunoscut și chiar impus opiniei publice drept un important și abil negociator al partidului său. Cele mai dificultoase negocieri, dar, uneori, poate chiar cele mai murdare, împovărătoare pentru țară și compromițătoare pentru politicile de partid, la care se referă comentariul confratelui pe care l-am citat la început sunt, într-un fel sau altul legate și de numele acestui personaj. Devenind astfel etichete pentru persoana sa, pentru spiritul conciliant de care e capabil, pentru relațiile pe care le păstrează cu alți politicieni, indiferent de orientarea doctrinară. Cu timpul, văzându-l cum se strecoară chiar și prin dificultăți de tip juridic, el a fost consacrat drept „negociatorul”, punându-și amprenta personalității sale, cu petele ei, pe termenul de NEGOCIERE.  Numai că, un eveniment recent  a schimabt totalmente unghiul de vedere asupra acestui mod de negociere, deschizând direcția din care se remarcă a nu fi vorba nicidecum despre arta negocierii, bine definită și lăudată în diplomație, ci numai despre aparențele că ar fi vorba de aceasta, despre o confuzie deliberat creată în legătură cu persoana respectivă, sau chiar de ea ca atare. Pentru că, iată-l pe negociator implicat, sau intimat deocamdată, ca să respectăm prezumpția de nevinovăție, într-o crasă acțiune penală. Despre care, chiar dacă  nu o putem încă situa și categorisi ca domeniu, fiindcă poate fi vorba și de corupție, dar și de grup organizat în necinstite interese ce lezează proprietatea unor bunuri de stat, de obște sau chiar particulare vizând însușirea lor pe nedrept, putem vorbi despre actul penal ca atare. Acest act este dovedit de acțiunile juridice întreprinse într-un scop de dobândire foare dubioasă a unor imense restituri bazate pe falsuri și susținute prin complicitatea unor judecători. Iar, în asemenea condiții, încrengătura mafiotă de interese prin care putea fi rezolvată pozitiv pentru făptași o asemenea tentativă,  depășește sfera politicului unde se pretinde că ar avea loc negocierea. Ea cuprinde juriști și oameni din administrația publică ce nu au voie să facă politică, cuprinde întreprinzători economici care nu dau doi bani pe politică, dacă nu le rentează, cuprinde miliardari care, țepari fiind, de multă vreme se consideră deasupra politicii și mai cuprinde chiar și o boierime scăpătată, dispusă să-și folosească numele spre a înnobila cu o aură politică de rezistență forma mafiotă de deposedare a titularilor autentici: Un adevărat mecanism-caracatiță care lucrează din umbră; și, pentru ai căror membri, este de ajuns să-și facă un semn pentru a influența o decizie politică despre care politicienii de la suprafață pretind apoi că a fost negociată și își găsesc merite. În același timp, o asemenea încrengătură nu are cum se opri la un singur partid sau la o singură guvernare. Ea se desfășoară organizat și lungă vreme, implicând mulți și diverși factori din elementele de guvernare și ducând bănuiala către tot mai mulți dintre aceștia, în continuitate și pe parcursul schimbării mai multor guvernări. Fapt pentru care, eu ca alegător, am dreptul să mă întreb dacă nu cumva faima de negociator a persoanei respective, nu a fost altceva decât o acoperire a apartenenței sale la un grup organizat care își are angrenajele mecanismului plasate în fiecare dintre partide. Și că, deci, nu a fost niciodată vorba de negociere, ci de înțelegerea mafiotă a unor oameni care au în comun interese de altă natură, mult mai puternice decât cele doctrinare care produc disensiunile. O asemenea interpretare asupra „negocierilor” de partid pe care eu, ca alegător, am dreptul să o dau în lumina faptelor făcute publice prin arestări preventive, îmi arată pericolul unei puteri oculte care, chiar dacă deocamdată nu se dorește suprastatală, suprapartinică este oricum!… Iar asta schimbă total semnul de întrebare caragealian, în sensul blazării că: „Eu, cu oricine votez, votez același lucru!”…  Ei bine, nu devine astfel evident faptul că negocierea e praf în ochi?!… Că e vorba tot de producerea de strâmbătăți sociale furând de la adevărații titulari ai retrocedărilor și îmbogățindu-i pe alții – strâmbătate cu atât mai gravă, cu cât își pune pentru îndelungă vreme amprenta asupra unei societăți!… Băieții știu asta prea bine dar, în spatele unor politici formale prin care îi lasă pe alții să se compromită,  își au gașca de interese situată la un nivel mult deosebit de ce se lasă la vedere în viața politică de zi cu zi: O gașcă luând în secret hotărâri mult mai ferme și mult mai bine convenite, decât ceea ce se pretinde în mod public a fi negociere. Spiritul conciliant și relațiile cordiale între adversari politici, elemente prin care democrația apreciază întotdeauna disponibilitatea la negociere în scopul binelui public, devin doar o perfidă fațadă machiată propagandistic peste hidoșenia mafiotelor legături antipopulare.

Iată cele câteva precizări la care eram obligat privind termenii puși în discuție. Ele vin doar ca o explicație personală, a psihologiei mele de alegător. Pe care o las necomentată,  tocmai așteptând  direcții și interpretări în plus, precum cele ale comentatorului pe care l-am citat la început.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*