Nu o să (re)povestesc seara alegerilor prezidenţiale, turul II, deşi pentru mulţi titlul sugerează aceasta. O să vorbesc despre o seară în care un medic mergea spre casă cu maşina, probabil obosit, probabil neatent, şi a accidentat mortal un copil, pe trecerea de pietoni. Într-o clipă o lume s-a prăbuşit.
Pentru copil, lumea nu mai există. Crunt, definitiv, irevocabil. Pentru mama lui, există ca o insuportabilă tortură. Pentru medic, minima şansă de a se împăca cu lumea şi cu propria vinovăţie s-a spulberat în momentul în care mintea i s-a întunecat şi, în loc să oprească, a apăsat pedala de acceleraţie, crezând că poate evada din realitate. S-a spulberat în acea clipă şi în minutele următoare în care a continuat să fugă.
Să fi fost panică? Pentru un medic, care se întâlneşte zilnic cu moartea?! Realitatea este cruntă, însă, din slăbiciune, din prostie, din naivitate, din reflex de autoapărare, mulţi ne amăgim că poate fi cruntă mai ales (sau numai) pentru alţii. Medicului i s-a întunecat mintea, fiindcă întunericul acela exista în sufletul său. Nu ştim cât întuneric avem în suflet. Toţi suntem supuşi greşelii, fiinţe pieritoare, pe o coajă subţire de magmă întărită, pe care construim proiecte de vis. „Visul imaginaţiei”, vorba unui original întreprinzător, care a înfiinţat un lanţ de magazine cu acest nume (păcat că a renunţat la acest nume ciudat). În momente cruciale la unii întunericul se lăţeşte, la alţii se contractă şi iese lumina.
Un boschetar fură o sticlă de vodcă dintr-un supermagazin, după care se aruncă în flăcări şi salvează o viaţă. Înseamnă că lumina din sufletul său este mai tare decât întunericul, dar n-a descoperit aceasta decât în momentul crucial.
Un medic salvează vieţi, pentru că s-a dedicat acestui lucru, şi într-un moment crucial se lasă copleşit de întuneric. Încearcă să se ascundă în acel întuneric. Oricum ar fi fost tragic. Dacă s-ar fi întors la locul greşelii, ar fi luat copilul în braţe, ar fi încercat să-l salveze, ar fi fugit cu el la spital, toţi am fi deplâns nenorocirea. Şi am fi luat o câtime din vinovăţie asupra noastră. Am fi plâns împreună cu greşitul nostru din cauza nedreptăţii acestei lumi, în care o greşeală mică produce tragedii ireparabile.
Aşa, însă, bulversaţi, nu ne rămâne decât să ne întrebăm cât întuneric se află în sufletul nostru. Şi să sperăm că în momente cruciale nu ne va copleşi. Dacă am fi medici, ne-am întoarce din drum să încercăm să salvăm o viaţă? Dar dacă nu suntem? Răspunsul pare simplu: da.
Pentru medicul care se bucura de stima şi admiraţia noastră, n-a fost.
Va multumesc pentru incercarea de a ne trezi si impreuna sa alungam intunericul din inima noastra.