Poziţia Mareșalului Antonescu faţă de Hitler

Relaţiile româno-germane au o istorie pe cât de îndelungată, pe atât de sinuoasă. Evoluţiile politice majore din Europa, începând cu anul 1938, au determinat o orientare tot mai accentuată a politicii româneşti către Germania. Cauzele (cât se poate de evidente, de natură politico-militară şi economică) au fost expuse pe scurt de directorul adjunct al Departamentului pentru Politica Economică din Ministerul de Externe german, dr. Carl Clodius: „Această schimbare trebuie atribuită prăbuşirii prestigiului politic al Franţei, creşterii puterii Germaniei în 1938, înţelegerii faptului că numai Germania poate oferi o protecţie efectivă împotriva Rusiei, duşmanul cel mai periculos al României şi, în sfârşit, consideraţiei că România este din ce în ce mai dependentă de Germania din punct de vedere economic. […] Chiar şi inamicii declaraţi ai Germaniei, care până acum nu-şi ascundeau opoziţia în discuţiile purtate cu mine, vorbesc acum cu totul altă limbă. Fără îndoială că, în majoritatea cazurilor, schimbarea aceasta nu se datorează simpatiei faţă de Germania, ci numai unor consideraţii politice realiste, deseori chiar fricii inspirate de Germania”.

Carol se îndrepta către Germania dar, în acelaşi timp, se străduia să mascheze aceste tentative, în speranţa de a obţine un sprijin material şi politic din partea Franţei şi Angliei (sau pentru a se menţine cu orice preţ la tron). Între 1938 şi 1939, înainte ca trupele germane să fie cantonate în România, Carol a făcut în fiecare an mai multe concesii decât Antonescu în trei ani de război. În ianuarie 1939, prin doi dintre emisarii săi personali, Carol a cerut din nou începerea tratativelor pentru “proiectul economic de mare anvergură” cu Germania. Carol s-a declarat în faţa lui Helmut Wohlthat în favoarea unui larg sprijin german pentru dezvoltarea economică a României.

Cauzele aderării lui Antonescu la linia politică iniţiată de Carol au fost însă de cu totul altă natură. Principala rezida în faptul că viitorul Conducător al Statului considera Rusia sovietică cel mai periculos duşman pe care îl avea România la acel moment şi Germania singura forţă capabilă să o poată ajuta în această luptă care se profila din ce în ce mai bine. “Mareşalul Antonescu – mărturisea Henri Neubacher – fusese foarte antigerman, după ce a slujit în ultimul război şi la Conferinţa de Pace de la Paris. Admiraţia lui faţă de Marea Britanie, unde a fost ataşat militar, nu a încetat niciodată şi aproape singurul lucru pe care l-a admirat la Germania a fost armata germană. El şi-a dat seama de pericolul mondial al comunismului şi de ameninţarea imediată pentru România, mică vecină a Uniunii Sovietice. Cu toate acestea, după căderea Franţei, Antonescu a ştiut că numai Germania o poate ajuta împotriva Uniunii Sovietice – întrucât Anglia era izolată şi îndepărtată.

Teama lui Antonescu de Rusia Sovietică a constituit sigura bază politică pe care cele două ţări puteau conlucra”. Ideea a fost întărită, printre alţii, şi de Valer Pop, în timpul şederii lui la Berlin pentru a determina autorităţile germane să se implice în aplanarea conflictului dintre România şi Ungaria în legătură cu tratamentul aplicat de aceasta din urmă românilor rămaşi în teritoriile cedate prin Dictatul de la Viena: “România este mai apropiată sufleteşte ca origine şi mentalitate de Italia, însă numai Germania ne poate da ceea ce este socotit indispensabil pentru consolidarea şi întărirea Ţării: spiritul de ordine şi disciplină, experienţa tehnică…”. Şi a fost explicitată de însuşi generalul Antonescu în şedinţa Consiliului de Miniştri din 21 septembrie 1940: “Faţă de Axă, v-am spus: noi mergem 100% până la moarte alături de Axă. Ori triumfăm cu Axa, ori cădem cu Axa. […]. Eu nu sunt sentimental când este vorba de interesele Neamului meu. Pot fi foarte prieten cu englezii, dar nu merg cu englezii, ca să răstorn Statul pentru o prietenie cu ei; merg şi cu cel mai mare inamic al meu personal, ca să salvez Statul”.

La procesul intentat Mareşalului de către autorităţile comuniste, în 1946, acesta afirma din nou motivele şi obiectivele situării României de partea Germaniei la începutul anului 1940: “România era total izolată. La toţi miniştrii străini la care m-am adresat, toţi mi-au refuzat orice sprijin. Pe baza că nu pot să acorde, în circumstanţele de atunci, nici un sprijin României” pentru că “în acest timp Germania era victorioasă şi temută de toată lumea. Distrusese toată Europa, nu mai aveai cu cine să stai de vorbă. România nu putea să trăiască singură, izolată. A trebuit să se sprijine pe ce a găsit […]. Franţa căzuse. […] Înţelegerea Balcanică trădase interesele României. […]. Polonia era distrusă […]. Prin urmare România nu mai avea nici un punct de sprijin internaţional”.

Dincolo de contextul general politic şi militar care a determinat aderarea României la sistemul statelor Pactului Tripartit, a fost dorinţa lui Ion Antonescu, a colaboratorilor săi apropiaţi de a recupera teritoriile româneşti pierdute în urma hotărârilor arbitrare din vara anului 1940. “Aderarea noastră la Pactul Tripartit – îi scria la 22 iunie 1941 Ion Antonescu lui Iuliu Maniu – nu s-a făcut pentru garantarea hotarelor noastre actuale, pentru că acestea erau într-adevăr garantate prin schimbul de note intervenit în legătură cu Arbitrajul de la Viena. Ea s-a făcut în vederea colaborării amintite mai sus şi tocmai pentru a ni se da posibilitatea de a pune la timpul său în discuţie revendicările noastre îndreptăţite; regimul actual nu recunoaşte graniţele actuale ciuntite şi înţelege să reprezinte, ceea ce a făcut şi până acum, legitimitatea revendicărilor româneşti totale, în care intră şi întregirea graniţelor sfârtecate”.

De cealaltă parte, Germania avea interese majore în România. Încă din martie 1939, Hitler declara: “Avem nevoie de Praga ca mijloc de acces la materii prime. Ordinul a şi fost dat ca trupele să ocupe Cehoslovacia în câteva zile, la 15 martie cel târziu. Nu trebuie să ne aşteptăm aici la vreo rezistenţă puternică. Dominaţia Germaniei asupra Poloniei este necesară pentru ca Germania să poată fi aprovizionată cu produsele agricole şi cărbunele polonez. În ceea ce priveşte Ungaria şi România, ele fac parte din spaţiul vital indispensabil al Germaniei”.

Situaţia a fost monitorizată atent de structurile specializate din Ministerul Apărării Naţionale (Serviciul Secret de Informaţii al Marelui Stat Major), care întocmeau la 5 ianuarie 1939 o sinteză intitulată “Expansiunea germană în sud-estul Europei către Gurile Dunării”. Aceasta, pe lângă prognoza viitoarelor căi de acţiune ale Germaniei către sud-estul Europei, concluziona asupra motivaţiei acestei acţiuni politico-militare: “bogatele resurse de produse agricole, petrol şi vite prin care România constituie cea mai bună, sigură şi imediată bază de aprovizionare pentru continuarea expansiunii germane spre Est şi Sud”.

Interesele, în special de natură economică, pe care Reichul le avea în România nu l-au împiedicat, însă, să întreţină tensiunea aici – vezi, mai jos, atitudinea avută în diferendul româno-maghiar sau poziţia în problema Dunării. De altfel, problema Transilvaniei a fost întotdeauna cheia şantajului operat de marile puteri asupra României. Chiar dacă are iz de anecdotă, este simptomatic ceea ce Gheorghe Barbul relatează cu privire la atitudinea lui Hitler: “Hitler îi dădea speranţe lui Antonescu, dar nu certitudini! Pe chestiunea frontierelor circulau la Bucureşti foarte multe zvonuri, chiar şi glume… Astfel, se povestea la Bucureşti că, la Marele Cartier General, Hitler, primindu-l pe Horthy, i-a spus: Dacă îmi mai dai zece divizii în plus pe frontul de Est, îţi voi da Clujul, Oradea şi Satu Mare! Horthy ar fi răspuns: Dar bine, oraşele astea deja le am! Atunci Hitler s-a scuzat pe loc: Aoleu, aghiotanţii mei iar mi-au încurcat hârtiile, mi-au dat hârtia pe care trebuie să i-o citesc lui Antonescu…”.

Pe de altă parte, relaţiile personale dintre Führer şi Conducătorul Statului român au constituit unul dintre motivele pentru care România şi-a păstrat independenţa, posibilitatea de a duce, în condiţiile date, o politică economică şi socială adecvată intereselor naţionale şi, nu în ultimul rând, o politică externă care, deşi integrată în politica generală a Reichului, nu a exclus contactele politico-diplomatice sau economice cu state care nu intrau în sistemul noii ordini economice instaurată de Germania nazistă.

Poziţia lui Antonescu faţă de Hitler – relatată de Gheorghe Barbul – aceea de aliat demn, s-a evidenţiat din cursul primei întrevederi, la Berlin, în noiembrie 1940: “Ministrul vostru al afacerilor străine, spuse Antonescu arătând pe von Ribbentrop, care era numai urechi, m-a sfătuit în timpul întrevederii ce noi am avut azi dimineaţă să nu vă vorbesc de problema Transilvaniei. Admit că chestiunea poate avea un caracter delicat pentru guvernul Reichului, dar, dacă acesta doreşte să accepte prietenia pe care România i-o oferă, el trebuie nu numai să admită, dar să şi dorească ca şeful guvernului său să exprime deschis preocupările sale”. Potrivit lui Andreas Hillgruber, care se baza pe interviurile cu Wilhelm Fabricius, era clar că “de la prima zi a primei lor întâlniri, în noiembrie 1940, Hitler a văzut în Antonescu omul în care putea avea încredere în cauza comună a Germaniei şi a României, acordându-i nelimitată încredere, până la răsturnarea din 23 august 1944”. Cu privire la detaliile întâlnirii de la Berlin, din noiembrie 1940, documentele de arhivă păstrate în fondurile Ministerului Afacerilor Externe evidenţiază o dată în plus atitudinea – cunoscută şi comentată în nenumărate rânduri, în epocă şi ulterior şi confirmă ceea ce memorialiştii relatează în scrierile lor.

Analiza acestor relaţii, pe baza lucrărilor istoriografice dar şi a reevaluării surselor de arhivă nu poate conduce decât la o singură concluzie: România nu a fost o ţară ocupată, ci a avut statutul de ţară aliată. Cele 91 de documente oficiale semnate între guvernul român şi guvernul german între 23 martie 1939 şi 9 februarie 1944, demonstrează o dată în plus faptul că tratativele economice s-au derulat între state aliate, în care fiecare parte şi-a promovat şi apărat interesele, acceptând doar acele concesii dictate de logica ducerii în comun a războiului. Cu atât mai mult, documentele de natură politico-diplomatică, începând cu acela care oficializa integrarea României în sistemul politic al Axei, notele de convorbiri româno-germane, analizele şi sintezele realizate de către trimişii României la Berlin, toate acestea vin să dovedească o dată în plus statutul special al României în raporturile sale pe toate planurile cu Reichul german.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*