Nevoia primitivă de vinovați!

Parcă un atavism endemic caută recurent satisfacții primitive în viața noastră socială și, judecând după satisfacția cu care se reacționează la orice prilej, bucuriile primare o confirmă. A face o problemă mai importantă decât este din cazul jurnalistului Robert Turcescu, mai ales la nivelul Parlamentului, relevă că este nevoie de o argumentație suplimentară pentru o cauză care nu se susține suficient prin sine. PSD și candidatul său la prezidențiale au încă incertitudini ale victoriei anunțate prin sondaje cu circuit închis și se face orice pentru a se asigura șansele lui Ponta inclusiv prin deschiderea ușilor Casei Albe; grațiile lucitoare dar nesigure din afară vs. starea de spirit de acasă tot mai învolburată.

Robert Turcescu, un jurnalist, uneori cu mai mult zel în persuasiune, care are toate motivele să fi obosit poate prea devreme, este încă o perdea fumigenă mai degrabă neutră decât neutralizantă, greu de colorat politic. Dacă ar fi totuși vorba de un joc politic, ceea ce personal nu pot crede, acesta nu e de natură să slujească PSD și nici lui Victor Ponta, dar cum nu are un beneficiar, exclud ipoteza aceasta ab initio. Cred mai degrabă că într-un puseu de rebeliune a conștiinței trezite din contradicții, jurnalistul a decis să se elibereze de o povară sau/și de un păcat, ceea ce e în limitele firescului, al maturizării deciziilor personale. Dacă Turcescu va fi fost ofițer sub acoperire nu e nimic condamnabil. Cei care măcar și-au satisfăcut serviciul militar (din păcate tot mai puțini) înțeleg mai bine decât ceilalți necesitatea acestor servicii secrete. Și apoi ele nu pot fi îndeplinite nici măcar în filme de amatori, de inculți, de carieriști mărunți.

Rațiunile serviciilor secrete nu sunt dictate de o voință sau alta, ci de o situație obiectivă sau de un complex dinamic de situații obiective, mereu diversificate, sofisticate și care se cer ținute sub control, în toate domeniile și în orice clipă. Că Robert Turcescu a ales să se degreveze de o astfel de sarcină, dacă va fi avut-o, în care poate se descoperea depășit sau obosit, e firesc. Că a decis să o facă în chip public, dar păstrând vălul protector de mister, e o chestiune de opțiune; jurnalistul a considerat de datoria lui să se ofere ca subiect într-un context în care suspiciuni de această natură trimit spre cel puțin un candidat la președinție. Lui Turcescu i s-a răspuns însă imediat chiar din partea prietenilor, oricum a colegilor, cu reacții la stânga-mprejur, de natura evanghelicei lepădări a lui Petru.

Mult mai stranie ni se pare sesizarea senatorului PC Ilie Năstase și a deputatului PSD Mădălin Voicu la Pachetul General, fără a avea vreo calitate procesuală activă. Faptul că Turcescu ar putea fi un impostor nu cred că aduce prejudicii serviciilor secrete românești (sindromul revendicativ e mereu surprinzător), iar că acesta nu a făcut armata și are totuși un grad militar în rezervă e de datoria MapN să rezolve problema prin rectificările de rigoare: Turcescu nu e vinovat că deține ceea ce i s-a dat. E o eroare! Sau, dacă nu este, abia aici e vorba de un argument despre care cei îndreptățiți pot da seama, dacă nu cumva au și făcut-o chiar de la prima aducere a chestiunii în discuție publică, dar nu dau seama de asta iresponsabil în satisfacția măruntă a necunoscătorilor.

În capcana grabei au căzut cu opiniile lor mulți jurnaliști, lideri de opinie, politicieni. Că mai vechi inamici ai jurnalistului Turcescu au jubilat și nu s-au sfiit să dea interpretări cât mai originale gestului acestuia, cele mai multe dintre ele orientate în folosul unor protagoniști ai scenei noastre politice, ține de derapajele curente ale presei noastre prea puțin profesioniste. Oamenii raționali au preferat să se abțină de la astfel de interpretări, cu atât mai mult cu cât nici Turcescu nu dă argumente, ci doar prilejul ca atare, dar tot el cere să fie apreciat în consecință doar de un „judecător” drept – din instanțele instituțiilor de drept, că instanța supremă nu ascultă de delatori și nici de speculații vinovate ele însele de câte ceva. Ceea ce ține din acest caz de spectacol nu răspunde decât aceleiași nevoi vetuste, gregare, care aduna în piața publică a Evului Mediu gloatele la spectacolul din jurul stâlpului infamiei sau al eșafodului ori al altor instrumente de cruzime pe care doar oamenii au fost în stare să le inventeze și de care tot ei să se găsească demni după labila lor judecată.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*