SPECTATOR
Când mă duci să aflu sânul
De la care te-ai hrănit
Și să îmi arăți hotarul
Cel pe care l-ai sărit?
Al cui ochiul care umblă
Scrutător ca un magnet?
Al cui chipul care parcă
S-a desprins din șevalet?
Ai venit cu o caleașcă
Și trimis de scenariști,
Spectator adus anume
Pentru circul de artiști!
CONSTANȚA
Acolo unde vesel se-mpletește
Un cer albastru, blând, strălucitor,
Cu marea-ntinsă, mare ce domnește
Tot Răsăritul vesel al unui orașel;
Acolo unde plopii-mi poartă pașii,
Iar vântul lent dăramă-al meu castel,
Uitat demult, la mare, lânga sacii
Cu amintiri demult ascunse-n taină;
Acolo unde pot numi acasă
Și glasul sacadat al unui pescaruș
Și rugăciunea sfântă de la masă
Și colțul meu cu jucării de pluș;
Acolo unde mi-e mai greu a pune
Sfârșit copilăriei de demult
Decât a-ncepe iarăși altă viață;
Acolo unde Șoarele si Luna
Unite-s de vreun nor într-un tumult,
Acolo unde pescărușu-n ceață
Trimite glas de aur în balcon
Și unde-aduce zgomotoasă spuma
Câte-un pantof, același, monoton;
Acolo unde firul șubred al vieții omenești
Se leagană agale-ntr-un vapor mai mic,
Acolo unde stai și-asculți povești
Pe plajă, sub Soarele peltic;
Acolo, casa mea, în marele oraș,
M-așteaptă răbdătoare să-i spun
„-Bine te-am găsit !”
GHICITOAREA
Mână bună, ghicitoarea s-a grăbit să tragă cartea
Din pachetul de pe masă ce-o să-i prevestească moartea.
El se uită şi se-ntreabă dacă merită efortul,
Se inclină şi gândeşte cum i-ar sta făcând pe mortul.
-O femeie întruna varsă lacrimi multe lângâ tine,
Noroc ai,îiţi merge mintea, iar în rest numai de bine…
-Tu cum vezi, râzând întreabă, cum că viaţa mea e scurtă?
Şi de unde ştii, mă rog că am cap cu minte multă?
–Ochii negri te trădează şi sprâncenele la fel,
Nu contează ce drum iei dacă ştii să mergi pe el;
Viaţa s-o trăieşti din plin, chiar de e o incercare
Şi de unde cazi, atunci, ai să vii tot in picioare.
-Multe lacrimi zici…iar ochii i se duc pe geam departe…
O brunetă înşelătoare face inima să-i salte.
-N-are rost să-i plângi de milă, şi-o fi plâns şi ea destul,
De atâta suspinare mă gândesc că eşti sătul…
Se ridică şi se-ndreaptă către uşa larg deschisă
Când văzu că ghicitoarea îl privea cu mâna întinsă.
El îi lasă tot măruntul – nici de teamă nici de milă –
Tatăl lui i-a spus odată că batrana e subtilă.
Ghicitoarea-şi face semne cu fidelul ei pisic
Care stă torcând în scaun cum făcea când era mic:
-A aflat ce îl aşteaptă dar gândeşte tot la fel…
Dacă-ar şti că ea când plânge nici nu plânge pentru el…
AVORTEAZĂ-MĂ TU, CEL MAI BINE!
Dacă tot ai plecat de la mine
Cu ochi triști și obrajii livizi,
Am să-ți dau astăzi eu o idee,
Am să-ți dau dreptul să mă ucizi!
N-aș voi ca în singurătate
Să sfârșesc obosit și senil;
Avortează-mă tu, cel mai bine!
Avortează-mă ca pe-un copil!
Dacă nu ai curajul acesta
Și-ai să ai remușcări mai târziu,
Taie-mi mâna aceasta măcar,
Taie-mi mâna cu care îți scriu!
DE CÂTE ORI
De câte ori ți-am spus să nu mai umbli
Prin încăperea mea cu amintiri
Și să-mi tot cauți urme
În priviri?
De câte ori ți-am spus să uiți de cele
Ce ți le-am înșirat din viața mea
Și să mă lași să te iubesc
Așa?
De câte ori ți-am spus să nu mai cauți
În părul meu cum faci adeseori?
De câte ori ți-am spus,
De câte ori?
M-AM NĂSCUT LA CAPĂT DE CURCUBEU
M-am născut la capăt de curcubeu
și el, nestatornic cum este,
mă poartă cu el prin cele mai neașteptate locuri.
Câteodată rămân sub o frunză ore în șir
până când vine noaptea și se uită toți la mine…
Mai ții minte când am ajuns la tine-n balcon
și m-ai întrebat dacă o să mai plouă…?
Eu ți-am răspuns nu, că doar de asta venisem
și te-am luat pe curcubeu până la celălalt capăt al său
ca să-ți arăt cum se vede de la înălțime orașul.
Nu-i așa că blocurile păreau mici și neînsemnate,
oamenii erau toți la fel,
nu se cunoștea cine era trist și cine era vesel,
iar lucrurile, în mișcare, aveau ordinea lor firească,
agitația ți s-a părut normală de sus
și nu motiv de îngrijorare…
Odată m-ai găsit lângă o piatră udă –
tocmai ce coborâsem din curcubeu
și m-ai rugat să zăbovim în iarbă –
atunci am dat naștere trifoiului cu patru foi.
Dacă aș fi o apă curgătoare și m-aș opri din drumul meu
pentru tine,
nu m-ai iubi mai mult decât pe cea mai întinsa mare
pe care o găsești oricum acolo tot timpul?
ea nu va începe niciodată să curgă pentru tine. Așa e ea.
Nu vreau să ajung ca fumul de țigară,
căci el nu se oprește nicicând.
Apusul însă mi-ar plăcea să-l știu stând în loc zile-ntregi
special pentru mine.
Aș ști să apreciez ca Soarele s-a abătut de la drumul care-i place,
pentru mine. Doar mă cunoaște și el de pe curcubeu.
Altădată ți-am făcut cu mana
dintr-o scorbură în care mă ascunsesem –
trebuia sa plouă și mai aveam de așteptat
până să pornesc la drum pe curcubeu.
Ți-au plăcut lunile acelea în care am iernat amândoi
și nu lipseam decât ca să mă întind pe zăpadă
la capăt de curcubeu?
Nu puteam să nu ma duc fiindcă m-a ales pe mine să mă nasc la capătul lui,
iar tu ai înțeles asta întotdeauna;
…Sau când am vrut să mă arunc de pe el
ca să nu pierdem zborul lăstunilor ce plecau departe…?
Mi-ai spus cândva să-l mai las să se duca și singur,
Îți era frica să nu mă topeasca lumina și căldura lui zi de zi.
Mai tarziu ți-ai dat singur seama că așa e viața mea:
el mă hrănește, mă plimbă cu el peste tot
și de fiecare dată mi-ai spus că mă face mai frumoasă.
Zilele în care te iau cu mine
sunt cele mai pline din viața ta.
Spuneai deunăzi că nu îți mai imaginezi viața de jos
și-ți place să te uiți la mine de la celălalt capăt al lui
și să îmi zâmbești,
căci nu acolo m-am născut eu? la capăt de curcubeu…?
ILUZIONISTUL
Din cortină cum apare
Are mersul de hoinar,
Tatăl lui a fost, se pare,
Vânător sau marinar.
Cum se uită înspre el,
Ceasul merge-anapoda;
Mai târziu, un porumbel
Zborul din joben și-l ia.
Nu e urmă de rumoare
Cânta numai pianistul
Pe fundal când brusc – stupoare!
Dispăru iluzionistul.
Dar nu trece vreme multă,
S-a întors când sus, pe scenă
Pianistul iarăși cântă
Partitura cea boemă.
…Șade lângă-o domnișoară,
Parcă-ar vrea să stea întins;
Ea, pentru întâia oară
Îl văzu cu părul nins.
