Parabole şi pericope în concepţia filozofică a lui Andrei Pleşu…

Volumul “Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste”, de Andrei Pleşu, arată faptul că există întrebări cărora li se poate răspunde prompt şi pertinent. De la cele ale experienţei curente (Ce număr porţi la pantofi?), până la cele ale expertizei ştiinţifice (Ce este legea gravitaţiei?). Există şi întrebări, cele ale primei copilării, care par simple, sau suprarealiste, dar al căror răspuns solicită mai curând talentul metafizic sau fantezia: De ce are mâna cinci degete?, Cine a inventat somnul? Există, în sfârşit, întrebările „mari“, întrebările ultimative, cărora îmi place să le spun „ruseşti“, căci fac substanţa multor insomnii dostoievskiene: Ce este fericirea?, De ce există răul?, Care este sensul vieţii? Pentru astfel de întrebări, nu poţi să propui un răspuns geometric, ci o analogie, o metaforă, un „ocoliş“ transfigurator. Este cea mai adecvată soluţie. Singura. În loc să spui, savant: „uite cum stau lucrurile!“, spui: „hai mai bine să-ţi spun o poveste“.

În cartea de faţă, va fi vorba despre poveştile spuse de Iisus, în efortul Lui de a-i familiariza pe cei din jur cu metabolismul împărăţiei Sale. Sarcina pe care şi-o asumă e imposibilă, aşadar e pe măsura divinităţii Sale: are de vorbit despre lucruri inevidente, are de oferit ajutor, fără să cadă în reţetă şi abuz doctrinar, şi are de dat nu doar materie de reflecţie, ci şi motivaţie de viaţă, suport existenţial, mărturiseşte Andrei Pleşu despre cartea lui.

Volumul a fost desemnat drept Cartea Anului 2012, într-o ceremonie organizată la sediul din Bucureşti al Uniunii Scriitorilor din România (USR). Premiul pentru Cartea Anului 2012, în valoare de 10.000 de lei, a fost acordat de publicaţia “Romînia literară”, cu sprijinul financiar al Guvernului României, şi a fost decernat de juriul format din: Nicolae Manolescu – preşedinte, Gabriel Chifu, Cosmin Ciotloş, Sorin Lavric, Simona Vasilache şi Mihai Zamfir.

Miza parabolelor scripturistice este, de la început până la sfârşit, una deopotrivă gnoseologică şi ontologică, în măsura în care aceste pilde edificatoare antrenează, în structura lor suplă, aparent frustă şi în expresia lor, minimală ca amplitudine formală, toate instanţele personalităţii noastre (corp, faptă, reflexivitate, gestică). Andrei Pleşu, în Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste propune, în fond, prin acest dialog cu textele sacre, o „nouă stilistică edificatoare”, despre care el însuşi vorbea, într-o scrisoare din Epistolar. Tipul de cunoaştere pe care îl ilustrează pildele biblice nu ţine de resorturile gândirii speculative, ci îşi extrage, mai degrabă, substanţa cognitivă din orizontul de experienţe ale fiinţei, având drept ţintă buna orientare şi conduită în viaţă. Andrei Pleşu interoghează adevărul parabolelor christice cu o privire proaspătă, cu o percepţie mobilizată de interesul metafizic faţă de tensiunea morală şi religioasă a acestor naraţiuni minimale din care se desluşesc irizaţiile unei transcendenţe eliberatoare: Cui vorbeşte Iisus? Am constatat că discursul său nu exclude pe nimeni, că vizează, în final, o “descoperire” globală, fără discriminare, dar că ceea ce nu poate (respectiv nu vrea) să facă este să siluiască libertatea auditorilor săi. Este dreptul fiecăruia să rămână “în afară”, să adopte o formă sau alta de nereceptivitate, de surzenie programatică, cu toate riscurile pe care un asemenea amplasament le implică”.

Adevărul sacralităţii, înscenat sub forma unei poveşti esenţiale, este, în fond, contextualizat, ca vector atitudinal, prin apelul la umilitatea cotidianului, prin recursul la particular, ca modalitate de a apropia valenţele sacralităţii de capacitatea noastră de înţelegere limitată, de o „analitică a receptivităţii” umane, ce percepe sacrul ca „scandal” ontologic şi gnoseologic, ca instanţă aşezată sub pecetea lui mysterium tremendum. Interpretarea parabolelor biblice este efectuată cu instrumente hermeneutice adecvate, printr-o subtilă şi sugestivă atenţie la relieful semantic al pildelor, prin articularea unor ipoteze de interpretare, ce sunt în consonanţă cu meandrele, intenţiile şi sensurile textului biblic. Astfel, pentru Andrei Pleşu, creştinismul este „dozajul optim… între autoritate supramundană şi compasiune omenească: ne aflăm faţă-n faţă cu un foarte sus coborâtor, care deschide astfel calea unui foarte jos în ascensiune. Se vorbeşte despre altceva, despre cu totul altceva, în termenii lui aici. Se vorbeşte despre ceea ce nu ştim, în termenii a ceea ce ştim. Aceasta este definiţia însăşi a parabolelor lui Iisus”.

Lectura lui Andrei Pleşu este, cu adevărat, o lectură vie, totalizantă, focalizată asupra tensiunii detaliului, dar atentă şi la logica dinamică a întregului. Autorul ne determină să percepem adevărul parabolelor biblice ca pe o modalitate de a ne sustrage atracţiei nocive a habitudinilor cotidiene, orientându-ne spre irizările unei gândiri dispuse să facă saltul spre metanoia, spre geometria esenţializată şi inefabilă a transcendenţei, spre un decor sacru, ce mizează pe verticalitate, centralitate, amplitudine spaţială şi deschidere. Ilustrative, în acest sens, sunt enunţurile privitoare la dinamica rugăciunii, ca formă de armonie cu Înaltul, ca modalitate de asumare a unei comuniuni, necesare, cu transcendentul, prin perseverenţă şi o bună „aşezare” în lume: „Pentru cine are să fie şi o minimă experiență a rugăciunii, un anumit tip de “jenă” prost plasată e un sentiment frecvent. Cum pot îndrăzni să mă rog, dintr-o dată, pentru ceva, când, în restul timpului, trăiesc în afara oricărei reguli duhovnicești? Fă-o! Lasă deoparte căldicelul “bunelor moravuri”, acceptă să te faci antipatic, să depășești „măsura”, să-ţi inoportunezi partenerul, fie el prietenul de-alături sau Dumnezeu”.

Metabolismul parabolelor îşi extrage, astfel, prestigiul semantic din mobilizarea unor sensuri, exemple, modele de conduită exemplare, ce exclud orice formă de încremenire, de regres spiritual sau de comoditate a gândirii. Descifrarea registrului spaţialităţii, la care recurge filozoful, interpretarea dimensiunilor simbolice ale elementarităţii, analitica tipologiei sufletului, toate acestea reprezintă trepte ale unei înţelegeri empatice, subtile, riguroase, a adevărului parabolelor.

În Cuvântul înainte al cărţii, Andrei Pleşu recunoaşte existenţa unor potenţiale riscuri în receptarea acesteia: „Sunt perfect conştient de amplasamentul inconfortabil al întreprinderii mele. Din unghiul specializării teologale pot apărea ca un intrus deopotrivă prezumţios, insuficient “îmbisericit” şi, pe alocuri, prea disponibil pentru autori necanonici şi spaţii religioase din afara creştinismului. Pentru cruciaţii secularizării şi, în general, pentru spiritul vremii voi face, dimpotrivă, figură de “reacţionar”, sensibil, în mod inexplicabil, la texte şi idei revolute. Îmi asum, cu scuzele de rigoare, aceste “portrete”, dar îmi fac iluzia că încercarea mea îşi poate găsi un rost şi într-o tabără, şi în cealaltă. Cred (şi sper), de asemenea, că există o sumedenie de cititori cărora lectura textului meu le-ar putea face măcar tot atâta bine cât bine mi-a făcut mie scrierea lui”.

Desigur, cartea lui Andrei Pleşu se adresează, cum s-a spus, „degustătorilor de stil rafinat, melomanilor livreşti, care vor ritmul unei fraze de rasă, şi filozofilor care vor să înveţe cum poţi mânui nuanţe contrare fără a te încurca în capcana lor” (Sorin Lavric), oferind nu doar o lectură adecvată a pildelor biblice, ci şi o mărturie a modului în care metabolismul cultural al autorului s-a raportat la aceste texte. Pildele lui Iisus sunt, pe de o parte, repere ale gândirii umane expuse somaţiilor transcendenţei, plasticizate sub forma unor naraţiuni esenţiale şi, pe de alta, ele degajă, în semantica lor densă şi austeră, ideea de indicaţie sau interdicţie: „Pentru cei pregătiţi, El trebuie să funcţioneze ca o indicaţie, iar pentru cei nepregătiţi – ca o piedică, sau ca o interdicţie… A găsi un procedeu care să li se potrivească tuturor implică o mare subtilitate strategică: trebuie, pe de o parte, să laşi mereu deschisă perspectiva «intrării», dar, pe de alta, să ai precauţia de a revela voalând, de a bloca ferm accesul celor opaci”.

Pentru autorul acestei cărţi, cunoaşterea nu este o aptitudine inertă a conştiinţei, o ipostază statică, ci, dimpotrivă, presupune mobilizare şi motivaţie intenţională („Cunoaşterea nu se exprima doar ca mod de a gândi, ci si ca fel de a fi, iar acțiunea nu este doar mobilizare motrice, ci şi fel de a înțelege”). Relevante, pentru modul de a gândi şi interpreta parabolele biblice, sunt şi aserţiunile privitoare la ascultare, la autoritate şi smerenie: „Evident, recunoașterea unei autorități exterioare sinelui propriu seamănă a «cedare de suveranitate”. Ceea ce câștigi este însă mai prețios decât ceea ce pierzi. Câștigi o vindecătoare comuniune cu autoritatea care «te umbrește». În spațiul evanghelic, umbra (schia) este altceva decât întunericul (skotos, skotia). Ea poate fi efectul unei revărsări de har, al unei iradieri benefice.

Ca să simţi cât de bizară este cartea lui Andrei Pleşu, o minimă idee despre locul parabolelor în corpul scrierilor evanghelice se impune şi este binevenită. În acest scop, metoda cea mai tăioasă rămâne reducerea la absurd. Altfel spus, modul cel mai sigur de a afla rostul parabolelor este să-ţi imaginezi şi să-ţi închipui că Iisus Hristos nu ar fi făcut uz de ele. Ar fi ocolit forma pericopică şi le-a fi spus discipolilor adevărul gol-goluţ. Rezultatul ar fi fost fie consternarea unor minţi care nu pot pricepe nimic, fie spaima dată de o perspectivă deloc înduioşă toare. Ţine de alcătuirea debilă a spiritului uman ca să nu suporte prea mult adevăr spus dintr-odată, iar Iisus Hristos le spune: „mai am multe a vă spune, dar nu le puteţi purta“ (Ioan, 16,12).

Sub unghiul toleranţei faţă de latura ininteligibilă a pildelor, Andrei Pleşu este un apărător al lui Iisus. Dacă pericopele sunt ezoterice, vina neînţelegerii nu ţine de obscuritatea emiţătorului divin, ci doar de proasta plasare a receptorului uman. Gura dumnezeiască nu greşeşte, doar mintea omului este failibilă. Dacă suntem imuni la pilde este fiindcă ne-am exclus singuri de la împărtăşirea misterului din ele. Am rămas în afara tainei, dar nu pentru că Iisus Hristos, arătând cruzime selectivă, îi izgoneşte pe unii şi îi preferă pe alţii, ci din cauza înlemnirii din suflet. Iisus Hristos a venit pentru toţi, dar nu pentru oricine, asta însemnând că trebuie să te aduci în acea stare de spirit prielnică primirii parabolelor. De aceea, defectele care ne împiedică să fim primitori sunt: indigenţa minţii (dezinteresul şi prostia), consimţirea euforică (exaltarea fără temei), sufocarea spiritului cu grijile lumeşti, excesul de spirit critic (vigilenţa încruntată care nu se angajează în nimic), opacitatea agresivă. De cealaltă parte, însuşirile care înlesnesc primirea mesajului pericopic sunt: răbdarea plină de speranţă, îndrăzneala şi perseverenţa, creativitatea.

Potrivit lui Andrei Pleşu, în spunerea pildelor Iisus Hristos arată o tactică retorică bine cumpănită: este vorba de dislocarea simţului comun, de înlăturarea clişeelor, de repudierea formulelor fixe. Din acest motiv, vorbele sale nu pot fi prinse în tiparele vreunei ideologii. Iisus Hristos nu numai că îşi contrariază discipolii, dar chiar se contrazice singur: uneori încurajează smerenia, alteori laudă îndrăzneala, respinge păcatul trupesc şi totodată ia apărarea femeilor de moravuri uşoare, ne vorbeşte de uşi care se deschid dacă baţi în ele şi apoi avertizează asupra uşilor care rămân închise, oricât ai bate, deplânge dezbinarea dintre oameni şi apoi tot el mărturiseşte că a venit să aducă dezbinarea. Iată de ce prelucrarea politică a vorbelor sale este ilicită.

Mai bine zis, este un volum oarecum în răspăr, care se adresează colegilor “din intelectualitatea laică”, autorul considerându-se “de o inadecvare teribilă”, un “conservator reacţionar”, deloc “în pas cu vremea”. A insistat să scrie această carte pentru că “este mai bine să fii cuplat la actualitatea Bibliei decât la actualitatea jurnalelor de ştiri, care devin biblia contemporană.”

Volumul Adevărul ca poveste – Parabolele lui Iisus are o bibliografie enormă, în latină, greacă, ebraică, franceză, germană, engleză, subsolurile atârnă greu de note ultrasavante. Exclentul capitol introductiv este folositor oricui vrea să înţeleagă necesitatea parabolei ca pildă camuflată. Există aproximativ o sută de parabole, Andrei Pleşu se ocupă de 34 – între ele: lucrătorii nevrednici ai viei, sămânţa bună şi neghina, grăuntele de muştar, smochinul neroditor, vameşul şi fariseul, slugile veghetoare, portarul, furul, sămânţa care creşte singură, fiul risipitor, judecătorul nedrept şi văduva stăruitoare, talanţii, drahma pierdută, cele zece fecioare, casa zidită pe stâncă, nunta fiului de împărat, oaia pierdută, oile şi caprele, peticul de postav nou la haina veche, vinul nou în burduf vechi, făclia sub obroc ş.a.m.d.

“Parabolele lui Iisus au rezistat binşsor şi în vremuri mai grele ca ale noastre. Ni s-a părut că trebuie să li se dea o şansă şi acum, că în nimbul lor respiră, tenace, teme şi soluţii fără dată şi fără patină muzeală. Dacă, din când în când, am reuşit să formulăm întrebarea potrivită, nu ne rămâne decât să sperăm că încercarea noastră îşi va găsi, la rândul ei, cititorul potrivit”. “Căci, altfel spus, nu uitaţi că suntem, de cele mai mute ori, în afara regulii, în afara propriului nostru proiect, în afara rostului nostru originar. În afară. Am pierdut contactul cu interogaţia esenţială, cu interioritatea întrebărilor ultime”… (Andrei Pleşu).

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*