Arhivarul de mesaje

Un critic literar, un eseist, alăturat de mine filosofilor în rostul lor platonician, își asumă mucenicia de a decide valoarea esențelor, cele care se cuvin păstrate și puse pe polița orizontului numit viitor. Or profesorul universitar Nicolae Crețu nu-și limitează incursiunile cunoașterii, a doua tinerețe fiind amplu mobilată de varii și neașteptate prezențe în spațiul public, dincolo de stricta delimitare pe care unii ar încerca să i-o impună.

*

– Vi se aduc tone de carte din care, selectiv, extrageți titlurile care vor binemerita în viitor, în speranța că atunci se va citi ceva mai mult. Credeți în această șansă? Dincolo de prezentul sub sigiliul unui analfabetism expansiv, dincolo de neputințele, neputirințele factorilor de decizie la nivel în învățământ, de educație, de cultură?

– Nu e o întrebare bună, gut question, cum spun anglofonii, ci e o întrebare esențială. Fiindcă este raportul acesta dintre carte și zona culturii în general, inclusiv riscul pseudoculturii, dar și raporturile dintre sfera culturii și întreaga noastră viață, toată realitatea contemporană cu atâtea dimensiuni ale ei. Întrebare foarte bună pentru că, la ieșirea din cușca comunistă, de pildă, în materie de editare (literatură și, în general, carte) s-a trecut de la măsurile luate, (măsuri care exprimau teama regimului comunist de cultură, de carte, măsurile luate pentru a limita producția de carte, exista nebulos, așa, sentimentul regimului comunist în frunte cu, mă rog, geniul carpato-danubiano-pontic, că aici sunt en posibilități de subversiune, de subminare a minciunii, a ideologiei comuniste – despre asta vorbim; și atunci se luau măsurile acelea, de pildă debutul se făcea într-un volum în care erau cinsprezece-douăzeci de autori înghesuiți într-un deplin anormal) la ce se întâmplă acum și nu e normal. Nu e normal că se publică foarte multă maculatură, asta este realitatea, nu este nici o îndoială. În România actuală suntem ca în perioada de înaintea lui Maiorescu în ce privește conștiința valorii și a selectării în materie de editare. Nu reacționează nici critica. Există tot felul de explicații. Sunt momente de revoltă, expresii ale revoltei unor adevărați artiști sau scriitori împotriva înțesării uniunilor de creație cu pseudo-artiști, cu pseudo-scriitori. Cărtărescu și alții, mai puțin sau mai violent, au dreptate pentru că această impostură conjugată cu principiile democrației, înclusiv în interiorul acestor uniuni de creație, duce la propulsarea către vârfuri, în ierarhia uniunilor de creație, a celor care au ajutat la intrarea numerică în uniuni a tot felul de impostori. E clar că circuitul acesta face difuze complicitățile și vinovățiile existente. Cui servește confuzia dintre un artist și arta sa autentică și un pseudo-artist cu un simulacru de artă, consumerismul în materie de artă? Nimănui. Contra-argumentul pe care îl auzi de obicei de la oameni inteligenți din domeniul culturii, chiar din ierarhia uniunilor de creație, este că a scrie și a publica nu face nimănui rău. Decât să-ți dea în cap, în stradă, decât să te buzunărească, mai bine să comită o prostie pe care o pune mai întâi pe hârtie și pe urmă vrea, eventual, să o și editeze pe banii lui. Ăsta e genul de contra-argument. Dar trebuie să ne gândim și la impactul acestei producții sub orice barem al, mă rog, a ceea ce este publicabil, impactul asupra celor foarte tineri, a celor care nu sunt încă fortificați ca spirit critic. Eu am auzit de zeci de ori elevi, adolescenți care îndrăgostiți de o fată pun și ei pe hârtie niște versuri, acolo și sunt convinși, știind ce se publică, ce se editează în general, că și ei sunt publicabili. Acesta-i circuitul, acolo se ajunge prin indulgență excesivă și prin tot felul de combinații, alte interese. Cumetrismul nostru, pilăria, toate la asta duc. Nu este normal. Mi-amintesc de o lansare la Casa Pogor cu mare tam-tam (n-am să spun cine și a cui rudă era), însfârșit, se aștepta o masă îmbelșugată după toate astea, și când l-am văzut și l-am auzit cu urechile mele pe Gheorghe Grigurgu, care este un critic adevărat, înălțând niște ditirambi acelei adolescente care numai poetă nu era ci doar cocheta cu poezia, mă rog, scrisese și ea niște narcisisme, comunica cu ea însăși și, la sfârșit, am ciocnit un pahar cu Grigurcu și i-am cerut niște explicații la care nu s-a mai ajuns. Poezia în cestiune era, estetic vorbind, sublimă sar lipsea cu desăvârșire.

– Cred că în serelistica dezvoltată până la statistica falimentelor multiple, un loc prioritar îl ocupă editurile. Or într-o concurență numerică, pentru a rezista, mulți editori coboară garda, ajung să proceseze maculatură fără nici o remușcare sau, dimpotrivă, clamând prioritățile supraviețuirii. Și uite, concluziv, vinovații reali sunt editorii de carte care, trădând jurământul cărturăriei, s-au transformat în comercianți de oarece, altceva decât măslinele, topcareții sau ridichile de lună.

– În zona asta de dialog, primele lucruri care mi-au venit în minte sunt legate de amintirile mele din perioada în care am condus Editura Junimea, (vreo trei ani și jumătate), și mergeam la întâlnirile de la București sau la târgurile de carte, la festivaluri dedicate cărții. Era o perioadă foarte grea pentru editurile de stat și nu știusem în ce îmi bag capul. Pleșu era atunci ministru al culturii. Acceptasem postul de director convins, crezând că răspunde la ceea ce constituie miezul profesiei mele: mă voi pronunța asupra manuscriselor. Edităm sau nu edităm noi, eu și bineânțeles, redacția. Am descoperit atunci manuscrise aflate la tipar, gata să fie lansate pe piață, care a trebuit să fie retrase fiindcă erau lingușitoare față de Ceaușescu. Apucaseră însă să intre pe vechile făgașe. Autori cu explicații mult mai terestre decât calitatea artei lor și care aveau relații cu unii din editură. Au plecat redactori, au venit alții, pe care îi cunoșteam și în al căror spirit critic aveam încredere încă de când îmi erau studenți. Mirel Cană, de exemplu, un foarte bun prozator de nivel național care semnează Șerban Alexandru. Constantin Dram și alții sunt redactori care au venit acolo aduși de mine. Îi știam, îi cunoșteam, credeam în spiritul lor critic. Însă ceea ce m-a distanțat rapid față de iluziile cu care am intrat a fost mecanismul comercial, financiar al actului de editare. O editură de stat era atunci legată de tot felul de reguli: trebuia să faci anchetă de tiraj în sistemul librăriilor. Primeai răspunsurile și între timp se schimbaseră prețurile. Era perioada lui Petre Roman ca prim-ministru, când prețurile se schimbau de la o lună la alta, când, conform declarațiilor acestuia, industria românească era bună de dus la fier vechi iar clădirile adiacente bune de produs moloz. Atunci am avut o creștere galopantă a șomerilor, pierderea piețelor de desfacere, dar s-au îmbogățit câteva sute de oameni din România.

– Dar a crescut numărul scriitorilor…

– …și a scăzut numărul cititorilor cumpărători pentru carte și, după părerea mea, vina aparține în primul rând criticii literare și criticii în general, pentru că și în domeniul artelor plastice se pun probleme de felul acesta, și în domeniul artei teatrale prin renunțarea la criteriile de calitate în ce privește repertoriile. Artiștii plastici care s-au modelat pe ce se vinde mai ușor și mai ales străinilor care nu întotdeauna dau dovadă de prea mult bun gust, ș.a.m.d. Și, întorcându-mă la problema editării cărților, sigur că nimeni nu se gândește la asta, nici noi doi, nici nimeni dintre cei care vor o cultură de calitate. Să ne întoarcem la ”cenzură comunistă”, la un sistem oarecare de a controla trecerea aceasta dintre manuscrisul produs de cineva și actul editorial?Nu. Nu trebuie să existe cine știe ce ”tutelă”, ”obroc” pus pe. Dar ar trebui să funcționeze bine, foarte bine un mecanism, un proces de întreținere în alertă a gustului public, de prevenire. Aș vrea să văd la festivalurile de carte și la târgurile de carte, inclusiv la Iași, oferirea de premii negative, ”zmeura” pentru cea mai proastă carte, pentru cea mai proastă ilustrație, modalități care contribuie la educarea gustului public. Ar trebui ca, alături de ”Ziarul de Iași” să existe și alte ”voci” de exprimarea critică asupra cărții și mă refer la presa de tiraj. Sigur, altceva este cu revistele literare cum Convorbiri literare, Timpul, Cronica veche și altele. Vorbesc de ziare. Tradiția noastră interbelică. Marii noștri critici, și Călinescu, și Vianu, și Cioculescu, Vladimir Streinu – toți, toți erau colaboratori ai marilor cotidiene ale timpului. Aveau rubrică.

– Antenele de emisie culturală…

– Exact. Care formau gustul public. Ziare cum Curentul erau citite de milioane de oameni în România interbelică. Sigur că se forma un gust. Asta nu înseamnă că nu era și un public dornic de ”Elevul Dima dintr-a șaptea” sau de unele scrieri mai subțirele, chiar de ale lui Ionel Teodoreanu care uneori păcătuia și el prin concesii prea mari făcute unui astfel de gust, mizând pe vânzarea bună a cărților. Și era dintre scriitorii cei mai bogați. Sigur, Ionel Teodoreanu are opere mari care rămân. Asta este o altă față a discuției. Circuitul acesta socio-cultural al lecturii, al distribuirii prin biblioteci, ar trebui să aibă niște criterii de valoare bine puse în evidență. România este una dintre puținele țări din lume în care nu se fac aceste delimitări. Aeroporturile din străinătate sunt pline de cărți cumpărate la plecare și abandonate la sosire. Nimeni nu le ia cu gândul să le pună în biblioteca de acasă. Ele poartă o banderolă care nu consemnează literatura de consum deși asta este ideea, asta spune: e vorba de o carte comercială. Autori specializați în lovituri de acestea, editoriale, (Barbara Carsen e un nume mare), sunt posesoare de averi fabuloase, se ecranizează aproape tot. Câștigă din carte, câștigă din film dar asta nu înseamnă că astfel de autori sunt în prim-planul valorii.

– Cartea este un document special, așa cum și o pictură, o mărturie a timpului existenței scriitorului cu inerentele prelungiri în viitor ori scufundări în timpul consumat. Prezumția de nevinovăție a lipsei de valoare a unei cărți ar putea fi acceptată sau reformulată mai târziu în zona strictului document? Mă-ntreb și întreb.

– Există un soi de tranfuzii, o anumită fluiditate cum vasele comunicante din fizică. Ei, nu poți separa nivelul școlii, al învățământului, nivelul masmedia care, în momentul de față, exercită un impact mai puternic decât școala în formarea celor tineri și în ”formarea continuă”, cea a adulților. Nimeni nu se lipsește de televizor. Dacă s-ar face o statistică s-ar vedea că ultimul lucru de care se lipsesc românii este televizorul. Bun. Este o captivitate, o dependență față de imagine. Sunt și explicații: în toată lumea s-a produs acest proces în defavoarea culturii scrise, într-o anumită măsură. Dar toate astea, la noi, iau forme mult mai caricaturale. Sigur că există o coeziune, din păcate negativă, care duce în jos, între nivelul politicienilor noștri și problemele culturii în ansamblu. Foarte mulți ajung acolo numai pe circuitul cotizării electorale, grase, funcție de nivel (parlament, consiliul local) sunt coagulați de interesele unui partid, companii, firme . Or toate acestea la ce pot duce decât la un gen de neo-fanariotism? Contribuabilul de azi este omologul plătitorului la Înalta Poartă, cel care suporta atunci, suportă și acum ”pierderile” de pe circuitul fanariot. Nu-i înțeleg nici pe oamenii din justiția românească, care de atâtea ori este detestabilă pentru că grangurii primesc pedepse cu suspendare iar pungașii mărunți, găinarii, ăștia sunt pedepsiți crâncen. Dar nu vreau să exagerez. Sigur nu toți oamenii din justiție aparțin acestei formule dar e bătător la ochi cu suspendarea aceasta care se aplică mai ales la cei cu mare moft în ei și cu spete cumetriste, balcanice. Este grav, foarte grav, că în ochii românului obișnuit, cel care încă mai are încredere în instituții, încă ar vrea să creadă și în armată, și-n justiție, și-n biserică și ar vrea să creadă și în parlament, și-n guvern. Nu cred, de ce să fii dornic să crezi în ele? Vrem să credem în ele. Dar cum să ajungi acolo? Ce se întâmplă? Ce-i cu această mare înșelătorie a pluralismului nostru în care esența morală a multora dintre politicieni este exact aceeași și de aceea trec așa de ușor dintr-o barcă în alta.

– Revin, domnule profesor la un striu din adânc. S-a micșorat numărul cititorilor de carte fiindcă s-a micșorat numărul cumpărătorilor de carte (efectele ”coșului zilnic”), inclusiv cu cele trei-patru milioane de români emigrați prin Europa. Rădăcinile neputinței sunt cele existente în lenea din administrarea țării, Iar tinerii necititori de acum, cei care lucrează nu știu ce joburi prost plătite vor fi pensionarii de imposibilă supraviețuire de mai târziu. Suntem abia la primele acte ale unei tragedii.

– Da. Lucrurile se leagă între ele. Rațional. Sigur că există, la un astfel de raționament, soluția B, soluția de rezervă. Ei, nu iau bacalaureatul, găsesc eu ceva, mă angajez și angajatori sunt mulți care vor să beneficieze de reduceri de impozit prin angajarea de tineri. Incasează pe un timp scurt avantajele financiare ce le revin și, sigur, la momentul apariției pericolului de a crește salariile începe ruleta concedierilor, alte și alte artificii. Însă ceea ce este și mai grav față de faptul că între milioane de români care lucrează în străinătate sunt cei care cumpără cărți la fiecare revenire acasă, că sunt profesorii-căpșunari, cei împinși în afara profesiei politicile salariale ale guvernului României. Pe ultima treaptă este învățământul, este profesorul umilit social zi de zi. De ce trebuie ca un absolvent al meu de la litere să ia așa de puțin la salariul de debutant iar peste alți doi ani infinit mai puțin decât un absolvent de la drept. De ce? Pentru că justiția ar fi a treia putere în stat? Ca să se elimine corupția din justiție? Conclusiv, pe această logică, se acceptă că profesorul se lasă corupt, doctorul, inginerul.

– Iar la salariile de mizerie din învățământ se adaugă imbecila obligație a punctajelor, a vrafurilor de hârtii care să demonstreze nu știu ce cai verzi pe pereți conform minților mereu creatoare de prin minister. O falsă concurență când catedrele sunt depopulate.

– Proiectul de nouă salarizare aleargă încă după criterii. Vrea să iasă din legislația înțepenită de până acum. Păi de cine a fost înțepenită? Tocmai de cei care o concep. Or dacă se fac distincții între profesori acestea trebuie aplicate și parlamentarilor, spre exemplu. De ce atâtea absențe, atâtea mofturi de cinci stele? Câtă și ce legislație s-a scos până acum care să avantajeze munca? Prima problemă în România este că nu se încurajează munca, nu se încurajează talentul, creativitatea, valoarea. ”Delictul valorii”, genericul sub care dialogăm, este un titlu foarte bun, ironic, amar ironic, crâncen ironic. Așa este: în România valoarea este un delict, nonvaloarea – o calitate. Totul este răsturnat în ceea ce privește criteriile și mecanismele de promovare.

– Bun, va zice cineva, unul sau altul. Discuți cu un eseist, cu un reputat critic și istoric literar multe și nevrute dar mai puțin despre literatură. Dar noi înșine suntem literatură, ne citim în paginile nepublicate dar comunicate de la unul la altul cu mai multă strălucire sau mai șleampăt. Pe un alt plan noi, aceștia ai lumii din care lume ne numim suntem materia primă pentru autorii viitoarelor cărți.

– Scriitorul adevărat nu este unul care fuge, în manuscrisul său, de realitate. Nu. Sigur, se desprinde, într-o oarecare măsură, de realitate, de realul amorf, haotic care este în jurul său pentru a găsi esența acestui real. Găsirea unei ordini în haos, așa cum este haosul de la noi: avantajarea non-creativității, avantajarea non-valorii. Acest lucru trebuie spus inclusiv prin limbajul literaturii. Literatura și artele nu sunt fotografie, nu redau (verb pe care l-am condamnat la întâlnirile cu studenții, cu profesorii), nu, literatura, artele nu redau nimic ci transfigurează. Imago, da. Însă imaginea aceasta este filtrată prin sensibilitatea artistului, a romancierului, poetului. Sensibilitate, conștiință, atitudine. Reacții politice, sociale de tot felul. Nu ești izolat de lumea în care trăiești. Nu faci politică mercenară, nu scrii romane teziste, (romanul ”Mama” a lui Gorki – fals total), nu faci asta. Dar ești de partea aceea a politicii pe care francezii o numesc ”politique de l′homme”. Scriitorii mari sunt de partea acestui average man, omul mediu, omul comun, omul obișnuit. Și aici unii ar putea să se întrebe chiar pe raportul aceste creație, creativitate, arte , cultura – mai larg și, pe de cealaltă parte, lumea, realul cu dimensiunile lui sociale, economice, politice ș.a.m.d., unde-i soluția? Ce trebuie făcut? Puneți toți diagnostice grave. Care este remediul? Ce terapie? Ce profilaxie, eventual, pe mai departe? Și ceva trebuie spus. Să se înceapă cu refacerea încrederii românilor în ceea ce este românesc. Avem motive să avem încredere în potențialul românesc. De ce reușesc așa de bine unii români care au plecat în străinătate? Și vorbesc de valori, spre exemplu de matematicienii care au plecat când Ceașescu a desființat Institutul de matematică din București, matematicieni recunoscuți prin înalta lor valoare? Avem talente. Avem potențial. Dar trebuie să le stimulăm inclusiv prin salarii, pe partea financiară. Ei sieși și țării utili. Și atunci, sigur, am respira alt aer.    

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*