Şpaga de la vamă, o tradiţie!

Greu este să te laşi de fumat, dar şi mai greu să te laşi de primit şpagă. Mai ales dacă trăieşti într-un mediu cu fumători sau într-unul în care şpaga a devenit o tradiţie. Poţi avea accese de luciditate, mustrări de conştiinţă, că îţi faci rău ţie şi celor din jur, dar obiceiul, a doua natură umană, te copleşeşte irezistibil.

Informaţia că în epoca socialistă oamenii erau săraci, dar relativ egali în ceea ce priveşte veniturile este falsă. Şi pe atunci exista o categorie profesională care se îmbogăţea de la o zi la alta: vameşii. O ştiu din auzite, dar şi din experienţă proprie. În 1990, când am ieşit pentru prima oară din ţară, din dorinţa de a profita de libertate, de a vedea şi eu cum arată altă lume, înainte de a ajunge la vamă, ghidul din autocar a făcut colecta. Trebuia ca fiecare turist să achite cinci mărci pentru şpaga „datorată” vameşilor. În naivitatea mea, am întrebat pentru ce se dă suma aceea exorbitantă (vreo 50 de turişti ori cinci mărci, erau 250 de mărci, mai mult decât un salariu de oţelar, dacă îmi aduc bine aminte), din moment ce ieşim legal din ţară. Iar şirul autocarelor care se îndreptau spre vamă era nesfârşit. Ghidul, stupefiat de întrebare, mi-a răspuns, totuşi, că vameşul trebuie „uns” ca să nu aşteptăm prea mult în vamă şi să nu ne controleze bagajele. Desigur, sub privirile îngheţate ale celorlalţi călători mai cu experienţă, am plătit, dar am beneficiat şi de unele explicaţii de la colegii din apropiere: „Aşa se face de zeci de ani!” De pe vremea în care românii mai descurcăreţi au început să deprindă gustul „bişniţei”, a afacerilor mărunte cu marfă din ţările socialiste.

Atunci mi-am dat seama că acel autocar era ocupat aproape în întregime de astfel de comercianţi cu vechime. De fapt, noi, cei câţiva turişti care ieşeam pentru prima oară din ţară din curiozitate, să vedem Budapesta, îi încurcam teribil pe bişniţari, fiindcă noi chiar am cerut ca autocarul să facă turul Budapestei, conform programului stabilit, în vreme ce ei se grăbeau la o piaţă de vechituri, să prindă locurile cele mai bune, să-şi vândă marfa şi, apoi, să cumpere produse străine.

Nu mai lungesc povestea, deşi are farmecul ei, ci revin la vameşi. Am aflat apoi de la micii comercianţi cum în câţiva ani au reuşit să-şi cumpere un autoturism Dacia din banii obţinuţi pe cosmeticele, detergenţii şi dulciurile străine, dar îi priveau cu invidie pe vameşii care îşi cumpărau maşini şi îşi construiau case la ţară din banii adunaţi într-un singur an. Şi aceasta în apoca Ceauşescu! Pe atunci se făceau mai mult case şi nu vile, căci vilele băteau prea tare la ochi, iar teama de Miliţie şi Securitate era, totuşi, mare.

După 1990, când a explodat „micul comerţ” cu mărfuri occidentale, turceşti şi chinezeşti, cornul abundenţei s-a revărsat peste vameşi, dar şi peste poliţiştii de frontieră care i-au înlocuit pe grăniceri. Era ceva normal şi banal să încaseze şpagă de la aşa-zişii turişti. Iar competiţia pentru a obţine un post în vamă era acerbă. A urmat perioada de după anul 2000, când mărfurile casnice de import au început să se găsească la toate magazinele, aşa că cererea de pe piaţa neagră a scăzut, dar a crescut interesul pentru ţigări şi alcool. Despre arme şi droguri nu vorbesc acum, căci este un subiect separat. Deci, am ajuns la contrabanda cu ţigări şi alcool, care este o adevărată industrie. O industrie care fără complicitatea vameşilor şi poliţiştilor de frontieră ar muri. Desigur, e riscant, ca şi fumatul, de altfel. Dar, de obiceiurile proaste nu te poţi lăsa uşor.

Acum ar trebui să scriu că nu toţi vameşii sunt la fel, că sunt şi unii cinstiţi, care vor să facă şi să dreagă, bla-bla… Aşa o fi! Dar, cum să nu te apuci de fumat într-un mediu în care mai toţi fumează? Şi, mai ales, cum să te laşi?!