Pe scările Muzeului de Istorie al României a fost amplasată în acest an o statuie reprezentându-l pe împăratul Traian dezbrăcat ţinând în braţe o lupoaică, simbolul binecunoscut al Romei. Controversa principala care s-a iscat în jurul ei nu a fost însă de natură istorică, ci mai mult artistică şi simbolică.
Nu dorim însă să analizăm statuia din punct de vedere artistic. Trecem şi peste faptul că este din ce în ce mai evident pentru toată lumea că nu ne tragem deloc din romani (studii ştiinţifice recente arătând că, din contra, chiar romanii se trag din vechii traci), aşa încât, istoric, statuia, departe de a-l reprezenta pe unul dintre „părinţii naţiunii” îl reprezintă de fapt pe duşmanul şi cotropitorul strămoşilor noştri.
Mai important ni se pare însă că în centrul capitalei unei naţiuni creştine se află unul dintre cei mai aprigi prigonitori ai lui Hristos. Poate că pentru istorici, artişti sau politicieni acest lucru nu este atât de important, dar pentru noi, creştinii, este esenţial.
Concret: în centrul capitalei noastre a fost instalat ucigaşul Sfântului Ignatie al Antiohiei. În anul 106 Traian distrugea statul dacic şi organiza la Roma cele mai mari serbări din istoria imperiului. Una dintre distracţiile cele mai interesante a fost devorarea, în amfiteatru, a Sfântului Ignatie, duşman al împăratului pentru vină de a fi creştin, de către fiarele sălbatice.
Traian este primul împărat care îi prigonește pe creştini doar pentru numele lor. Oricare dintre creştini care era denunţat şi dovedit a fi creştin şi refuza să jertfească zeilor era ucis. Un astfel de om, care permitea că oamenii să fie omorâţi doar pentru faptul că aveau curajul de a se declara „creştini”, are o statuie în centrul capitalei noastre.
Este că şi cum evreii ar avea în centrul Ierusalimului o statuie a lui Titus, cel care le-a distrus templul în anul 70. Cu siguranţă Titus nu este socotit de evrei că binefăcător al lor, ci din contră. Faptul că un popor care se declară creştin permite că în inima lui să se cuibărească o asemenea statuie spune multe despre conştiinţa lui creştinească. Acolo unde ar trebui să troneze Hristos, este reprezentat ucigaşul sfinţilor Lui. Această pentru că şi în inima noastră, în locul în care ar trebui să se sălăşluiască Dumnezeu, sălăşluieşte Mamona; că popor, dar şi în particular, suntem mai dispuşi să ne inventăm origini „vestice” şi să ne adulăm prigonitorii, decât să Îl lăudăm şi să Îi mulţumim Celui de la care ne revendicăm: Hristos, de la care ne vine şi numele.
Se spune că nu este nimic mai trist pentru un popor decât să îşi uite istoria. Noi suntem poporul lui Hristos, răscumpărat cu Sângele Lui, întemeiat în Jertfă Sa şi în biruinţă Lui asupra morţii. Dar l-am uitat, şi am uitat istoria biruinţei Sale. Ne simţim îndepărtaţi de acele vremuri, în care să fii creştin era un risc pe care îl plăteai deseori cu viaţă, de mâna unor conducători precum Traian.
Am uitat aşadar cum este să fii popor creştin şi uităm şi cuvintele Mântuitorului: „De cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, de acesta şi Fiul Omului se va ruşina, când va veni întru slavă Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri”. Este vremea să nu ne mai ruşinăm de Hristos, ci să se ruşineze cei care sunt atât de iuţi în a uită crimele lui Traian asupra plăcuţilor lui Dumnezeu.
Paul Cocei
Lasă un răspuns