File de jurnal: „30 iulie 1981”

Seceta a ucis totul. Recolta s-a cam pierdut. Îmi spunea zilele trecute contabila-șefă de la CAP ,,Victoria Socialismului” din Malovăț, Gradoe Aneta, că, deși zona noastră are plan de 1800 kg/ha grâu, totuși, dacă scoatem 900 kg/ha e prea mult. Dacă te uiți peste holdele de grâu, vezi lan de buruieni. Grâul stă ascuns la umbra lor.

Alaltăieri s-a mai întâmplat o dandana. Vorba aceea: ,,tot săracu-i cu sfârleacul!” Dacă abia scoseseră vitele în primăvară, cu un procent enorm de mortalitate, de data aceasta și-au luat grija definitiv. Ion Luca, fiul cel mic al lui Telă al lui Colae, tractorist de ocazie, căra paiele de pe miriște la grajdul CAP-ului din Bârda(la Balta Rolii). Lucra pe tractorul lui Tănase Aurel. Acesta fusese la nuntă duminică și luni nu se prezentase la lucru. Ion Luca avea un tractor pe șenile. De data aceasta era în culmea fericirii. Avea un tractor pe roți, aproape nou.  Nimeni nu era ca el. Lua în râs îndemnurile și avertismentele oamenilor de a fi mai prudent. Tractorul nu era echipat corespunzător, tractoristul bun de dat pe Dunăre la vale. La un moment dat, s-a apropiat cu țeava de eșapament de șira de paie și a izbucnit  un incendiu cum încă nu s-a mai văzut în Bârda până acum. A alergat lumea în toate părțile după apă, dar zadarnic. Cel mai apropiat bunar era în Ogașul Linieștilor. Au venit într-o jumătate de oră pompierii. Degeaba! Focul a distrus totul. N-au mai rămas decât trei clăiuțe de fân, care fuseseră așezate mult mai departe. A ars, de asemenea, tractorul și remorca. Ionică, tractoristul, voia să se arunce în bunarul fermei, iar taică-său, Telă, îl căuta să-l omoare puțin. Peste câteva săptămâni, pe Ionică trebuia să-l ia în armată!

Trăim o criză cum nu mi-a fost dat ă văd până acum. Peste tot, la magazine, sunt cozi kilometrice. În ultima săptămână n-a fost benzină. Am așteptat într-o zi de la nouă până la două, ca să ajung la stație și să cumpăr de 50 lei(7,50 lei/litrul). Mai mult nu se dă! Între timp, șoferii au descoperit o nouă formă de energie. Vezi șiruri întregi împingând cu umărul la stimabilele autoturisme, care se încăpățânează și nu vor să meargă cu apă. La stația ,,PECO” dinspre Schela, coada de mașini începuse de la Policlinică. La stația de la Crihala, coada începea de la Podul Gruii. Am auzit că la Tg. Jiu, la stația dinspre Filiași, coada începea din centrul orașului, de la magazinul ,,Parâng”. Cred că dacă ne-ar primi pe piața externă cozile, am ajunge cei mai bogați din lume. Față de alte orașe, Severinul e mult mai alimentat. Spre exemplu, la carne nu vezi cozi. E adevărat, că nici carne nu este de luni de zile, dar nici cozi nu sunt. La copite, gârbini, măruntaie și oase e dezastru. Închipuiți-vă câteva sute de oameni de toate vârstele și culorile înghesuindu-se la o ferestruică de câțiva centimetri patrați. Chestiunile de etichetă, bun-simț, omenie, civilizație etc., sunt lăsate acasă. Omul vine acolo cât mai ușor. Nu se mai ține seamă de coadă, de rând. Sar unii peste alții, țipă, leșină, își rup hainele. E un spectacol –îngrozitor. Au străinii ce vedea, nici vorbă. După ce așteaptă oamenii ore în șir într-o presiune insuportabilă, reușesc să ia câteva ciolane, de pe care a fost desfăcută carnea. Seamănă acele ciolane cu stârvurile ce se vedeau câteodată pe ogașe. Le fierb însă și scot supă. Printre cei care așteaptă la astfel de cozi sunt și mulți dinozauri și brontozauri. Ei nu cumpără oase sau copite sau gârbini. Ciulesc numai urechile, pentru ca, după aceea, dacă este cazul, după colțul străzii, să șuiere peste umăr nefericitului mamifer: „- Vă ordon să mă urmați!”

Dar e bine, e foarte bine, ferească Dumnezeu de mai rău, vorba ăluia!

Până azi a fost  Universiada la București. Din cât am avut timp să văd la televizor, ori să ascult la radio, am înțeles că noi, românii, am avut niște performanțe extraordinare. Alături de Nadia Comăneci, mulți-mulți alții au cucerit zeci de medalii. De câte ori am avut prilejul să văd festivitățile de premiere, în care românii ieșeau pe primul loc, am plâns ca un copil. E ceva care te copleșește. Când se ridică stindardul țării, parcă inima nu mai poate să pulseze tot sângele care o inundă. E ca atunci când o pasăre scapă din colivie și răsuflă aerul libertății. Nu-mi place sportul propriu-zis, deși fac ,,sport” toată ziua. Admir însă performanțele. Admir în lupta și în victoria  acestor tineri voința de a învinge. Victoria lor e victoria țării întregi. Sobrietatea, seriozitatea, felul de a primi medaliile și a se urca pe podiumul cel mai înalt al Nadiei și al altor premianți amintește de victoriile de arme de altădată. Cât ai fi de laș și de nemernic, nu poți în astfel de momente să nu te entuziasmezi, să nu spui sau să nu gândești: ,,și eu sunt român!”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*