Limba noastră
Are gustul tămâioasei
Pentru inimă și leacuri
Când ne doare dorul casei.
.
Limba noastră-i ambră sacră,
Are gust domnesc de cramă,
Dulce chiar dacă e acră
Când e-amară și blesteamă…
Limba noastră fără seamăn
Are gustul de fetească,
De sărut de prunc în leagăn
Și de doină eminească.
Limba noastră de milenii
Are gustul de regală
Tescuită-n teasc de genii
Din a sângelui cerneală…
.
Limba noastră cea de rugă
Are gustul de mustoasă,
De vin vechi de buturugă
Și de lacrimă sfioasă.
Limba noastră nepereche
Are gustul de băbească
Cea mai nobilă și veche
Pe moșia strămoșească.
Limba noastră-i încântare,
Are gust de viță vie
Și de România Mare
În podgorii pe vecie.
Limba noastră de dulci muguri
Are gust de busuioacă
Distilată din vechi struguri
Copți pe glia traco-dacă.
.
Limba noastră-i seva noastră,
Are gust de boabă-amară
Ce în dulce grai se-ncastră
Și în slova seculară.
.
Limba noastră e-o licoare,
Are gustul din buchetul
Ce îl plânge și îl doare
Pe sfinția sa, Poetul.
Voi, poeți
Voi, poeți din cărți de școală,
Ați lăsat în urma voastră
Însăși Poezia goală
În suplețea ei măiastră,
În trupețea-i necarnală.
Cine să se-nvrednicească
Fără har, fără simțire,
Fără slovă românească,
Să mai scrie cu iubire
Tragedia eminească?
Cine, Doamne, să mai facă
Din cuvântul frânt cuvântul
Ce ni-i drag, din piatră seacă,
Ce ni-l bate-n clopot vântul,
Ce-l dezlăcrimăm să treacă ?
Cine, oare, să mai ducă
Și să lepede când duce
Fără case și ulucă
Satele, și fără cruce,
Când de lacrimi se usucă?
Cine, frate, soră, cine,
Mamă, tată, fii și fiice
Ne mai ține și vă ține
Să nu facem cum se zice:
Toți la rău, să fie bine!
Cine crede că-ndura-vom
Ce nici câinii nu îndură,
Câtă vreme mai dura-vom
Pumnul strâns pe piept și gură
Și în gând doar înjura-vom?
Cine-a morții grea cămașă
Din ușoare albe fire
Va-mbrăca, ce lume lașă
Îi va hotărî pieire
Învelindu-l într-o fașă?
Cine, Doamne, oare cine,
După veacul de risipă,
Ar putea să mai aline
Precum voi, poeți de-o clipă,
Tragedia care vine?
Cine să se-nvrednicească
Fără har, fără simțire,
Fără slova românească
Să mai scrie cu iubire
Tragedia eminească?
Voi, poeți din cărți de școală,
Ați lăsat în urma voastră
Însăși Poezia goală
În suplețea ei măiastră,
În trupețea-i necarnală…
Nu e limbă mai frumoasă
Dulce, dragă și duioasă
Ne e limba și nu-i grai
Din urzeală mai frumoasă
Pentru al rostirii strai,
Nu-i plămadă mai mănoasă
Din al vorbei spic pe pai,
Vers de liră mai mieroasă
În al slovei dor și vai,
Nu-i văpaie mai focoasă
Sub copitele de cai,
Curgere mai mlădioasă
În al dansului alai,
Nu-i cântare mai aleasă
Plânsă-n bocete de nai,
Lacrimă mai cuvioasă
Pe al doinei noastre plai
Și nu-i jale mai sfioasă
În nefericitul trai
Al românului ce lasă
Limbă, datini, colț de rai…
Și-i ca zimții de la coasă
Când separă scai de scai
Și-i ca lama de tăioasă
Când e bai cum azi e bai..!
Inima de te apasă,
N-ai tu inimă să stai
Limba sfântă de acasă
Să o pierzi, e tot ce ai!
Hai cu mine de îți pasă,
Iancu, Ștefan și Mihai,
Și cu spada limbii scoasă
Să stârpim vrăjmașii, hai!
De cine-s scrise poeziile date?
Romeo Tarhon, scrie în dreptul semnaturii ca autor…