Mihai Curagău e mai mult decât actor. E ipochimenul neaoș care se naște în fiecare rol, izbutind să se ”dichisească”—nu din lipsă, ci din exces de caracter—în cele mai nebănuite chipuri. Atitudinea lui față de personaje este polemică și veridică, fapt ce dă transfigurărilor sale savoare inegalabilă. Este spontan și bizar, accesibil, ”grobian” și rafinat, diafan și rezistent în fața ”găselnițelor” de duzină. Eroii săi viețuiesc despărțiți de logica primitivă a cotidianului.
Tragismul lui Mihai Curagău capătă amploare comică și expresie grotescă. Nimic de ”împrumut” în eroii săi: verbajul e limpede, ”scăldat în focosul poantelor”, pauza plină ochi cu dinamism, mișcarea drămuită ca a unei feline înainte de a ataca prada. Nu torturează rolurile, apăsând în bobote ”pe pedale răblăgite”, nu schinjuește textul, nu le aplică în creștet partenerilor ”picătura chinezească”. Nu cochetează, nu mimează,
Dăruindu-se rolului ca într-un sfâșietor dor. În tot ce face rămâne un inconfundabil Grigore Vasiliu-Birlic al scenei noastre. Când artistul trăiește un rol, se destăinuia ”un împelițat” al scenei românești, el risipește ceva din ființa lui pe scenă. Mihai Curagău, cu toată risipa lui de mână-spartă, se manifestă printr-o continuă stare ”hulpavă” de a juca. Nicidecum nu-și poate potoli ”foamea devoratoare” de roluri. De scenă. De parteneri.
Se spune că sunt regizori fără metodă: își duc cuminciori spectacolul până la capăt, dar fără riscul de a debloca ”frânele actorului” care s-a oprit, buimăcit și neputincios, în mijlocul drumului (adică scenei). Sandu Grecu își simte artiștii și nu le sărăcește viața scenică, din contra, îi aruncă ” în înălțimi și din înălțimi”. Mihai Curagău cunoaște pe dinafară predicile năzdrăvanei viețuiri în Teatrul ”Satiricus” și psalmodiază, benghios, după marele Ion Iancovescu: ”Da…cred că sunt nebun… dar un nebun care știe ce vrea…” Să încercăm să-i dăm crezare.
Lasă un răspuns