Am recitit de curând romanul lui Mateiu I. Caragiale „Craii de Curtea Veche” și am redescoperit o proză proaspătă cu valențe nebănuite, care mi-au scăpat la prima lectură. Mă gândeam apoi la soarta scriitorului, nedorită de tatăl Caragiale care zicea că „Un tată ar trebui să fie din cale afară denaturat ca să ureze vreunuia, celui mai nemernic dintre copiii săi, cariera de publicist onest. Douăzeci și patru de copii să am -să mă ferească Dumnezeu!- pe toți i-aș face oameni politici, adică avocați; și dacă unul n-ar fi în stare să învețe măcar atâta, l-aș învăța să prinză câini cu lațul. Hengher, da! da’ literat, nu!” Și cum niciodată nu iese așa cum doresc părinții, cei doi fii ai lui Caragiale, Luca și Mateiu, tocmai de literatură au avut parte. Primul și-a frânt existența de timpuriu și a rămas la faza încercărilor, cel de al doilea a reușit greu să cristalizeze o operă unică, investită cu incontestabile și remarcabile virtuți artistice, care i-a asigurat un loc pe veci în rândul literaturii.
Pe cât de singulară a fost opera sa, pe atât de ciudat a fost destinul său uman, în jurul căruia s-au țesut și se țes valuri de legende. S-a născut în București la 25 martie 1885 ca fiu nelegitim al dramaturgului, fapt ce va provoca mai târziu, grave complexe de inferioritate și o zbatere continuă, aproape disperată de a-și depăși condiția de bastard, pentru a o înlocui cu o iluzorie descendență nobiliară. Caragiale l-a iubit și l-a luat el în întreținere, căutând să-i facă un viitor cât mai bun. Îl înscrie la colegiu, distingându-se printr-o excelentă pregătire școlară, mai ales la istorie, devenind pasionat pentru heraldică. În 1904 Caragiale se autoexilează la Berlin unde îl ia și pe Mateiu, determinându-l să se înscrie la drept. De aici înainte viața lui urmează alte căi. La Berlin Mateiu urmărește viața nobilimii germane, pe care o imită, comportându-se cu aere aristocratice. Văzând acest lucru, Caragiale tatăl îl expediază în țară, rugând-o pe sora lui, Lenci, să-l supravegheze. Are o tentativă de a se înscrie la școala de ofițeri, respins însă la admitere, se încrie la facultatea de drept, spre satisfacția tatălui. „Știam pe de rost nesărata plachie de sfaturi și de dojane ce mi se slujea de-acasă cam la fiecare început de lună; sfaturi să purced cu bărbăție pe calea muncii, dojane că nu mă mai îndublecam să purced orată.”-își va reaminti el mai târziu despre acestă perioadă. Studiile juridice sunt întrerupte, iar licența de domeniul amăgirii, spre surprinderea și dezamăgirea tatălui. Mateiu scrie poezii pe care le publică cu ajutorul tatălui care îl apostrofează pe Topârceanu încercând să se îndoiască de poeziile lui : „Da’ cine ești tu mă…să-mi dai mie lecții de poezie?”-îl întreabă iritat dramaturgul.
Tragedia cea mare vine pe 9 iunie 1912 când Caragiale se sfârșește la Berlin. Acum Mateiu pierde principalul său sprijin, trecând prin vicisitudini tulburătoare, tribulații morale și materiale istovitoare. Ocupă funcții destul de modeste, acordate mai mult din respect pentru cine fusese tatăl lui. Este salvat de căsătoria cu Marica Sion în 1923, fiica poetului Gheorghe Sion, care avea o situație materială foarte bună. Acum se crede un adevărat senior pe domeniul soției și vrea să intre în diplomație, dar este refuzat discret de Titulescu.
Convins că este un neînțeles, cu visurile eșuate, Mateiu I. Caragiale devine un singuratic, se claustrează în locuința sa, construindu-și un univers propriu. Solitar, trăind himeric, își făurește o emblemă de aristocrat sub deviza: cave, age,tace (ferește-te, lucrează, taci).
Am trecut prin viața lui pentru faptul că existența lui s-a răsfrânt sugestiv și în operă, asigurându-i acel farmec neobișnuit și o originalitate autentică.
Apariția lui în boema bucureșteană era bizară, stranie, și anacronică( vezi portretul făcut de Călinescu în a sa Istorie…) Elaborarea și publicarea „Crailor de Curtea Veche” a cunoscut un proces îndelungat și complicat. Partea întâi, „Întâmpinarea crailor” a fost scrisă între 1916-1918, cea de a doua parte „Cele trei hagealâcuri” a fost redactată pe porțiuni și în perioade diverse: în 1918 episodul intrării lui Pașadia și Pirgu în restaurant: în 1920 evocarea călătoriei lui Pantazi pe glob, iar în 1921 rememorarea, de către Pașadia, a timpurilor trecute. Partea a treia, „Spovedanii”, e scrisă, parțial, în 1922; spovedania lui Pantazi e terminată în 24 decembrie 1924, iar a lui Pașadia la 4 august 1926. În sfârșit, partea a patra „Asfințitul crailor” este definitivată în 1927. Fragmentar, romanul a apărut în „gândirea” între 1926-1928, iar în volum a apărut în 1929.
Din păcate el nu și-a desăvârșit opera, murind la vârsta de 51 de ani la 17 ianuarie 1929. În proză Mateiu I. Caragiale își remrmorează episoade din viața lui. Titlul romanului vine de la o anecdotă care circulă pe acel timp, publicată și de I.L.Caragiale în „Vatra”: „Fugind guvernul, precum s-a zis, a rămas orașul București pustiu și fără nici un feliu de rânduială. Atunce au început a domni oameni disperați și fără căpătâi, cari se numesc în limba poporului crai. Aceștia intrând în curtea domnească, pe când Bimbașa Sava lipsea, jăfuiră de toate, fără a lăsa nici măcar praful prin case. Găsind acolo semnele domniei, adică tuiurile și stindardele, se preumblau cu ele pe toate ulițele orașului.”
La apariție, romanul „Craii de curtea veche”, s-a bucurat de elogiile mai tuturor criticilor de la Perpessicius până la poetul Ion Barbu. Și nu este un roman propriu-zis ci mai mult o narațiune lipsită de arhitectura compozițională a unui roman. Episoadele nu au o evoluție liniară ci una contorsionată, întreruptă cu reveniri și divagații, pendulând între real și ireal. George Călinescu arată că aici întânlim „ o savoare ciudată, un aer de puternică originalitate, o mișcare moale, voluptoasă, un farmec indefinit care trăiește pe deasupra păgânilor.” Aici avem pasaje cu portretizare nonografică și cu spovedanii, cu aprecieri ale autorului. Scriitorul participă la expedițiile nocturne ale crailor la birtul din Covaci, îi descrie, face un scurt istoric al bisericii Curtea Veche, după care urmează spovedania Penei Corcodușa, apoi arată cum i-a cunoscut pe crai, călătoriile lui imaginare cu Pantazi pe întreg globul, istorisește întâmplări din casa Arnotenilor, după care Pașadia moare și Pantazi pleacă peste graniță.
Cei trei crai sunt tot atâtea alte-egouri ale scriitorului. Toți fac parte din boema deșănțată a Bucureștiului. Noaptea mai ales, se reunesc prin birturi și taverne de mahala sau în tripouri clandestine, precum cel din casa Arnotenilor, unde se dedau beției, jocurilor de cărți, plăcerilor carnale și patimilor din zona promiscuității. Pașadia și Pantazi sunt ființe paradoxale, în ei se îmbină josnicia cu finețea, viciul cu virtutea, decăderea cu demnitatea. Organizează orgii și chefuri, cutreieră mahalalele întunecoase și speluncile, dar întotdeauna păstrează o ținută rece, o mândrie aristocratică. Practică viciul cu demnitate, își satisfac patimile în mod lent, sunt desfrânați fără a cădea în trivialitate, beau țuică și șampanie, dar cu gesturi măsurate, pătrund în medii de corupție cu atitudini de rafinament aristocratic. Ei își presară chefurile cu visuri melodice, uneori privesc tăcuți, cu ochii rătăciți spre ținuturi îndepărtate. Pașadia este „jucător frumos, crai ahtiat, băutor măreț.” El descinde „ din oameni cu vază și stare”, rămânând „ tot așa de măreț în vițiu ca și în virtute”. Pantazi este și el de viță nobilă: „sunt grec, și nobil, mediteranian; cei mai vechi străbuni ce-mi cunosc erau, în sută a șaptesprezecea tâlhari de apă, oameni liberi și cutezători, vânturând după pradă mările în lung și-n lat, de la Iaffa la Baleare, de la Ragusa la Tripoli. Pirgu este însă fundamental deosebit de cei doi. El este „lichea fără seamăn și fără pereche”, „soitar obraznic” , are „ suflet de hingher și de cioclu”, e „stricat până-n măduvă, giolar, rișcar, slujnicar, înhăitat cu toți codoșii și măsluitorii”. Pirgu reprezintă prezentul, Pașadia și Pantazi poezia trecutului. Simpatia scriitorului se îndreaptă către cei doi până la identitate. Prin ei autorul idolatrizează trecutul.
Imaginea Bucureștiului este descrisă sodomic, trivial plin de parveniți și ignoranți, cu străzi fără caldarâm, „ uliți strâmte, cu clădiri lipita una de alta”, maidane „pline de gunoaie și de mortăciuni” taverne scunde cu pământ pe jos, cu țigănci desculțe, Pena Corcoduța e beată moartă în droia de derbedei care-o acompaniau. E Bucureștiul de la porțile Orientului situat la începutul secolului al douăzecelea, unde balcanismul e la el acasă.
În roman se întrepătrund realitatea cu visul, realizate cu ironie și sarcasm, se revarsă o armonie de ireal, de poezie inefabilă. Are un stil propriu cu un pitoresc specific, îmbinând expresiile rafinate cu cele argotice, de mahala, e stăpânit de voluptatea culorii, fraza e melopeică, desfășurându-se în cadențe, stilul e specific Bucureștiului semiocidental și semibalcanic. Pirgu are o aventură nocturnă în Moși cu „ o desculță borțoasă în luna a noua”, lăudându-se că „A fost di granda, era să fete pe mine, pe onoarea mea!”
Mateiu I. Caragiale, prin acest roman, deschide căile prozei moderne din secolul următor și rămâne un scriitor aparte în peisajul literaturii noastre.
Lasă un răspuns