- interviu cu Vasile Hatos, Italia -
– Ne cunoaștem și colaborăm, cultural, de câțiva ani. Am observant în creațiile dv. o anume emoție, trăiri sufletești de înaltă frecventă, un patos pentru viața de la țară. De unde sunteți de loc și ce amprentă și-a lăsat satul românesc asupra persoanei dv?
– M-am născut și copilărit în satul Gostila, comuna Poiana- Blenchii, județul Sălaj. Gostila reprezintă pentru mine paradisul sufletului meu, locuri mioritice ce aveau să devină sursă de inspirație mai târziu. Un loc înconjurat de păduri îmi dă senzația că trăiesc dincolo de timp, în eternitate. Aici mi-am format acea voce lăuntrică despre care vorbesc toți înțelepții, hoinărind prin păduri în căutarea sensului metafizic.
– Când a avut loc Revoluția din ’89 erați un tânăr care privea viitorul cu optimism. Totuși, acel act nu a satisfăcut așteptările românilor, pentru unii a fost evoluție iar pentru alții involuție. Să fie aceasta una din cauzele care v-au determinat să luați drumul străinătății?
– Am plecat în străinătate din cauza demagogiei politice și culturale. Se formase în România o tiranie a demagogiei și nu aveai acces la adevăratele valori culturale! Unele dintre elitele românești nu mai stăteau de vorbă cu cei tineri, care încercau să-și creeze stări de spirit. Îi criticau și iarăși îi criticau. Citeam articole în ziarele de cultură în care tinerii erau făcuți varză sau una cu pământul de așa-ziși filosofi: că „sunt o generație de stradă”, că „nu citesc”, că „stau numai prin discoteci” etc. Această „generație de stradă” care s-a sacrificat pentru poporul român. Nu mai era conflictul între generații cum a fost în perioada interbelică. Polemici morale care să le dea tinerilor salturi în absolutul ființei. Atunci, în acele momente am pus mâna pe un pix și-i scrisesem o scrisoare unuia dintre intelectuali care tot critica tinerii, crezându-se mare înțelept! Din păcate nu am publicat-o! Prima dată am plecat în Grecia, după ce întreprinderea la care lucram a dat faliment, în căutare de lucru. Era în luna februarie, a anului 2002. Acolo, în insula Creta, am scris poemul „Călătorie în ființă” în doar trei luni. În Creta am lucrat puțin și cum era cu vizele de trei luni, m-am reîntors în România, fără bani și dator. Soția mi-a trimis bani pentru a plăti drumul spre România. A fost o aventură binevenită spiritului, pentru că începusem să învăț a suferi. Prin minte îmi treceau tot felul de idei, chiar ideea sinuciderii!
Pe urmă am plecat în Italia, unde mi-am creat un imperiu spiritual. Aici am făcut saltul spre adevărata creație. În anii ’90 am dat spre publicare, la Editura Dacia din Cluj, cartea de eseu „Depășirea condiției umane”. Am fost refuzat. Un alt volum Editurii Humanitas, se numea „Cartea durerii”, dar am fost refuzat și acolo. O dusesem personal la editură. Avea sediul în „Casa Scânteii” din București. Trebuia să mă întâlnesc cu Gabriel Liiceanu, să stau de vorbă cu el despre carte, dar nu era în birou. Apoi în 2010 am dus trei manuscrise Editurii Eikon: „Pe culmile fericirii”, „Destinul sincerității” și „Adevărul adevărat despre existența omului”. După șase luni nu am primit nici un răspuns. Atunci m-am dus eu la sediul editurii. Era chiar pe strada pe care locuiesc în Cluj-Napoca. Am stat de vorbă cu editorul care m-a întrebat de studii și că nu poate publica așa ceva, dar una dintre ele trebuie să o vadă un profesor universitar de filosofie deoarece este peste capacitățile lui intelectuale! Am luat cele două manuscrise, al treilea l-am lăsat să-l vadă profesorul. Am ieșit din editură supărat! M-am plimbat pe străzile Clujului vreo jumătate de oră, apoi m-am întors la editură și am luat și celălalt manuscris. Nu avea rost să-l las. Știam că nu o să-l publice. Atunci mi-am dat seama că în România nu aveam nici o șansă să public! Ori pe unde mergeam mă întrebau de studii, nu-i interesa omul sau ființa în sine! Ei voiau studii ca să-ți publice o carte. Dacă eram muncitor nu aveam nici o șansă. E drept, atunci nu stăpâneam în totalitate limba română!
– Omul se naște cu anumite abilități, cu un anume talent dăruit de Divinitate, fără facultăți și doctorate. Numai că acest talent trebuie perfecționat în timp. Probabil, când v-au fost refuzate manuscrisele, ideologia comunistă se ascundea sub masca unei false democrații.Cum v-ați acomodat în Italia, v-a fost greu să învățați limba italiană?
– Nu mi-a fost ușor, dar Italia a devenit pentru mine a doua patrie. Aici cultura se vedea altfel. Eram primit în cercurile literare italiene, chiar dacă nu aveam studii. Pe ei îi interesau creația, indiferent dacă lucrai sau nu. Țin minte când am mers pentru prima oară la Camerata dei Poeti din Florența, am fost primit cu brațele deschise de președinta Lia Bronzi, critic de artă italian. În casa ei a stat și Giovanni Papini, cel care a creat acestă Camerata. Aici era invitat oricine crea, indiferent că era cerșetor sau măturător de stradă. Ușa era deschisă pentru oricine care iubea cultura. Am renunțat de a scrie în limba italiană! Erau timpuri când voiam să scriu numai în limba italiană, dar mi-am dat seama că limba română are mai mult de spus decât limba italiană. Eu sunt contrariul lui Cioran. Scriu numai în limba română.
– Unde ați ajuns să lucrați erau și români? Ați primit susținere din partea lor?
– Da, erau. Unul dintre ei m-a ajutat cu angajarea. Prima dată am lucrat la negru pe șantier ca muncitor necalificat șase luni. M-am reîntors în România. După două luni m-a sunat soră-mea care era în Italia că se dau „Cote de lucru”. Trebuia să mergi cu pașaportul la Questura să-ți dea o hârtie cu care trebuia să mergi la „Camera de lucru”. De acolo îți dădea o alta pentru angajare. Putea să te ia oricine care avea nevoie de muncitori. Așa m-am angajat ca mecanic la „Formenti Trasporti”, o firmă de transport din Ravenna, deoarece aveam permis de conducere cu B,C și E. Nu m-a plătit vreo două luni, așa că m-am licențiat și m-am angajat pe stivuitor la o firmă tot din Ravenna, unde aveam mai multe puncte lucru. Lucram în Port, la Italtreminal Srl și Martini Alimentare. Cea din urmă mi-a făcut o propunere de a trece definitiv cu ei. Nu am refuzat, salariul fiind mai mare. Iar din anul 2006 lucrez tot aici. Nu mi-a fost ușor. Suferința m-a ajutat foarte mult în creație, era ca un maestru asupra sufletului meu. Ajunsesem să-mi creez o cetate a spiritului unde răul să nu mai poată pătrunde!
– Cum au început raporturile cu italienii?
– Necunoscând bine limba, au fost mai reci, deoarece ne vedeau pe noi, românii, fără apartenențe materiale. În Occident descoperisem o altă lume, descoperisem acea libertate materială, chiar spirituală, pe care uneori nu o aveam în România! Încet încet am reușit să le înțeleg gândurile, și învățând limba mi-am dat seama că italienii sunt un popor iubitor de cultură și nu numai. Ospitalitatea lor m-a făcut să-mi schimb părerea despre ei, mai ales când am vizitat satele din Calabria. Acolo se simțea ceva din spiritul țăranului roman. Se vedea spiritul calabrez, al acelui țăran italian care stătea de vorbă cu oricine.
– Am fost și eu în Italia, la copii, doi ani. Într-adevăr sunt suspicioși la început, dar dacă le vorbești despre muzicienii, pictorii și istoria lor, îi cucerești. Chiar au fost surprinși că eu, un român, cunosc atât de multe despre țara lor. Poate prin cultură i-ați cucerit și dv! Cum v-ați descoperit talentul literar?
– Eram în clasa a cincea, de fapt îmi plăcea foarte mult să citesc. Profesoara de limba română, Tudor Victoria, ne dăduse să scriem o compunere, să povestim ceva, orice despre sat, natură etc. Se minunase ce scrisesem. Apoi, încet încet am început să scriu. Când îmi venea inspirația scriam pe șervețele de hârtie, carnete mici, ziare, reviste, cărți etc. Toate le păstez. Sunt sacre pentru mine. Mă amuz și râd ce scriam atunci, mai ales când eram îndrăgostit. Găsisem o poezie de peste 500 de strofe, scrise de-a lungul anilor. Îmi plăcea să mă joc cu cuvintele. Când m-am decis să public, la prima prezentare de carte, profesoara mi-a spus: „Pe tine te-a creat natura Gostilei!” Avea dreptate, îmi plăcea foarte mult să hoinăresc prin păduri, să ascult glasul naturii, să dialoghez cu el! Ajunsesem să mă cunosc pe mine însumi, depășisem condiția umană.
– Cum v-au primt, ca poet, italienii și cum ați reușit să vă inscrieți la „Camerata dei Poeti” din Florența?
– Am fost invitat de o poetă româncă la Camerata, Manuela Pană. Atunci am primit și legitimația de membru. Mi-a tradus în limba italiană ad-hoc poezia „Am pornit pe un drum…”, pe care am recitat-o acolo. Eu în românește, ea în italiană. Originară din orașul Timișoara, dar stabilită în frumosul oraș italian Arezzo din regiunea Toscana, la 80 kilometri de Florența. Apoi am fost invitat în fiecare lună la Camerata când se făceau lansări de carte, conferințe etc. Mă împrietenisem cu președinta Lia Bronzi care mi-a dat corespondența dintre Giovanni Papini și Mircea Eliade. El îi scria în italiană, iar Eliade în franceză. Nu mare mi-a fost mirarea când am aflat că și Mircea Eliade era membru la Camerata dei Poeti. M-au primit bine. Am fost invitat să public în antologii italiene, mai ales în renumita antologie „Voci fiorentine”, care a fost prezentată la Palazzo Vecchio din centrul Florenței. Apoi și în alte antologii care erau prezentate în anumite locații din Florența. Țin bine minte, când am recitat poezia „Simțirea” la Palazzo Bastogi, m-au aplaudat ca la o scenă deschisă! Le-au plăcut și le place ce scriu. Câți scriitori în ziua de azi mai caută absolutul? Câți dintre ei încearcă să se cunoască în sineși? Câți caută acea pace interioară, acel catharis al inimii? Dar să mai vorbim despre libertatea spiritului, de căutarea Paradisului Pierdut! Căci orice om renaște în sineși prin suferință. Criticul literar Lia Bronzi zicea despre poezia mea: „Prin intermediul unor versuri explicative și eficiente, realizează o călătorie în căutarea sensului vieții, până la luarea în considerare și a Lumii de Dincolo, clarificând o credință în universalitate și eternitate”.
– Ați publicat poeme și în italiană?
– Da, mai ales în antologii italiene. Anul acesta o să-mi apară o carte de poezie bilivgnă, română-italiană.
– Ce volume ați publicat în limba română?
– Cărțile de poezii Tainica Simțire în două ediții, Întâlniri cu Dumnezeu tot în două ediții, Călătorie în ființă, și aceasta tot în două ediții. Cartea de eseu Drumuri spre Lumină.
– La ce reviste de valoare ați colaborat și colaborați, din țară și diaspora?
– Colaborez cu multe reviste și am dat câteva interviuri la radio, cum ar fi: Revista de cultură universală Nomen Artis – Dincolo de tăcere; revista de cultură Itaca – Dublin; revista de cultură Memoria Slovelor ; revista de literatură cultură și artă Luceafărul din vale; revista de cultură Mirajul Oltului; revista de cultură Constelații Diamantine; revista de cultură, tradiție și atitudine civică Mărturii maramureșene ; revista internaţională de cultură Poeti e Poesia, Italia ; Banchetul – Revistă de cultură și rostire românească a Fundației Culturale „Ion D. Sârbu” Petroșani ; Izvoare Codrene și Chiorene – Revistă de cultură, tradiție, artă, religie, tradiții; Sintagme Codrene – Revistă de literatură, artă, istorie, religie și tradiții; revista de cultură Caiete Silvane; Amprentele sufletului – Revistă de cultură; Nord Literar; Acolada ; Feed Back – Revistă de experiment literar; revista Asociația Scriitorilor de Limbă Română din Quebec; Radio Metafora din Canada şi Radio Cluj, România.
– Aveți o colaborare din abundență cu revistele de cultură și străinătate! În ce antologii ați apărut?
– În multe antologii ialiene și românești: Mierle înztr-un lan cu maci (Editura Napoca Nova, Cluj-Napoca, 2014); Paradigme virtuale (Editura Pim, Iaşi, 2014); Ochi de lumină (Editura Vital Prevent Edit, Craiova, 2015); Ne cheamă cucul în zăvoi (Editura Napoca Nova, Cluj-Napoca, 2016); Frumoasa toamnă bogată (Editura Napoca Nova, Cluj-Napoca, 2016); M’illumino d’immenso ( Editura Pagine, Roma, Italia, 2017); Infloresceze – Inflorescențe ( Editura Rediviva, Milano, Italia, 2019); Acorduri lirice românești – Accordi lirici rumeni ( Editura Pim, Iași, 2019 ); Vis cu Nichita, vol. VIII ( Editura Ro.cart, București, 2020); Poezia 2020 ( Editura Art Creativ, București, 2020); Zătreni, file de poveste, vol.II (Editura Franco, Brezoi, 2020); Penne D’Oro Della Letteratura Italiana 2020 (Editura Cento Verba); Cenaclul de la Roma, nr.6 (Editura Minela, București, 2020), Ecou pentru alt mâine – Scriitori români de pretutindeni, vol.II (Editura Rotipo, 2021)și altele. Trebuie să fac actualizarea lor.
– Am văzut că dragostea de țară și locurile natale contează foarte mult pentru dumnevoastră. Le venerați uneori până la paroxism încât cred că sunt „muza inspiratoare” a multor poeme ale Domniei voastre! Sunteți un idealist al lumii „perfecte”?
– Da, contează foarte mult. Aici este paradisul meu. Prin pădurile din Gostila căutam acel absolut al spiritului meu, acea fericire lăuntrică, acel sens al vieții și al lumii. Meditam mult asupra propriei ființe. De mic copil visam acea lume perfectă din care să dispară minciuna. Uneori îmi spuneam mie însumi: „de ce mint oamenii? de ce nu pot să fie sinceri, corecți?” de aici mi-am format acea fenomenologie a spiritului, pe care a încercat să și-o formeze și Hegel, cum zice el: „Absolutul nu trebuie conceput, ci simțit și intuit”. Hoinăritul prin păduri mi-a dat imboldul de-a transcende cu sufletul meu în absolutul ființei. Exaltau în mine simțurile, iar privitul naturii și simțirea ei, te scot spre lumi necunoscute, lumi care n-au fost niciodată explorate de vreo ființă umană, întrebându-te: Cine ești? De unde vii? Încotro te îndrepți? Întrebări fundamentale ale ființei, al acelui om care caută sâmburele lumii de-a transcende în eternitate ființa, acel subconștient, de unde vine revelația.
Dragostea de țară mă urmărește oriunde mă duc. Nu pot trăi fără ea. Dacă nu văd România tot la trei sau șase luni, simt că nu sunt român, sunt un rătăcit pe aleile spiritului, căutându-mi sensul în această lume. Iubesc România cu frenezie și patimă. Îi doresc din suflet eternitatea. Iar dacă pot să fac ceva pentru ea în orice clipă și orice moment, aș face-o. S-o ajut să iasă din „mocirla politică” în care se scaldă. Atunci pot să zic că sunt cu adevărat român, că-mi ajut țara la greu! Dacă reușesc să-i dau României eternitatea o să-i dau prin scrierile mele și prin descoperirile spirituale pe care le-am realizat, cunoscându-mă pe mine însumi. Trebuie să fii tu însuți un cercetător al spiritului, iar prin descoperirile pe care le faci să duci România dincolo de istorie. Salturi pe care le-au făcut unele popoare prin genii și descoperiri spirituale. Orice tânăr poate depăși condiția umană dacă alege calea purității, o cale care-ți dă „stări de spirit” despre care vorbea Constantin Noica. O idee te poate urmări toată viața, scoțându-te spre infinitul ființei, unde se întrevede o întâlnire cu Absolutul din tine, acel Absolut pe care îl cauți toată viața și pe care l-au căutat toți înțelepții omenirii. Orice descoperire spirituală care vine prin accederea ideii spre absolut poate aduce numai beneficii unei națiuni. Oricine poate descoperi adevărul din el însuși, dacă crede în sinceritate, și de aici este doar un pas de a păși în imensitatea spiritului, întâlnindu-te cu Absolutul din tine. Poți fi un „Nobel” pentru națiune, poți să-i dai eternitatea prin crearea unei societăți perfecte. Aceasta este dragostea mea de țară, să-i dau României ceea ce merită: fericirea, adică să-mi ajut națiunea să-și construiască un vast imperiu material și spiritual!
– Aveți în proiect să realizați un muzeul în Gostila. De curând ați făcut chiar o bibliotecă. Este un lucru fenomenal ca un „om”, bineînțeles ajutat de prieteni și oameni de cultură, să pună bazele unei biblioteci sătești, în timp ce în alte localități, și chiar orășele, au fost desființate. Cum ați reușit să realizați această bibliotecă?
– Muzeul este încă în fază de proiect, dar am adunat multe obiecte vechi de prin sat și împrejurimi, documente etc. unele le-am cumpărat, altele le-am primit ca donație. Sper ca în următorii ani să finalizăm și muzeul. Din păcate, eu sunt în străinătate, dar am foarte mulți prieteni în România care mă ajută. În special doctorul Bălc Augustin, cu care am făcut Asociația „Tainica simțire”, prietenul meu Liviu Mihuț, fratele meu, finul meu, primarul comunei Vășcan Augustin și mulți alții, care ne-au ajutat la formarea bibliotecii. Celor de la Centrul de Cultură și Artă al Județului Sălaj, în special scriitorului Daniel Săuca și Alex Kurti care a venit cu o donație de cărți din partea Editurii Caiete Silvane, tuturor celor care au donat cărți. Biblioteca o aveam în minte de vreo zece ani. Aveam foarte multe cărți împrăștiate prin mai multe locații și doream să construiesc o bibliotecă pentru consăteni și nu numai. O să fac conferințe în această bilibotecă, deoarece o consider „oaza sufletului meu”. La deschiderea oficială a Bibliotecii au fost personalități din Zalău, Jibou, Cluj-Napoca, Baia-Mare, Târgu-Lăpuș. I-aș enumera pe dr. Teodor Ardelean, director la Biblioteca Județeană „Petre Duflu” Baia-Mare, care ne-a înmânat plăcuța pentru „construirea primului BiblioPunctMM din Sălaj”, donând și o sută de cărți, pr. prof. univ. dr. Ion Chirilă, scriitorii Alice Valeria Micu, Viorel Tăutan, DoinaIra-Tăutan, prof. dr. Terezia Filip, dr. Dana Buzura-Gagniuc, managerul revistei de cultură „Nord Literar” și prof. dr. Delia Muntean. Toți au vorbit despre valoarea unei biblioteci în satele românești. Din păcate, am citit, că foarte multe biblioteci din România s-au desființat! Și eu am fost criticat că am deschis această bibliotecă în satul natal. Nu mă iau după critici și nu m-am luat niciodată! Am făcut ceea ce mi-a transmis sufletul meu, adică să dau hrană spirituală unei comunități și să fac binele infinit. Orice bibliotecă deschisă este ca o rază de soare ce apare în zorii dimineții, deschizând sufletul spre bine, adevăr și frumos. Când privești o bibliotecă parcă-l privesc pe Dumnezeul Culturii, ce așteaptă să-i întinzi mâna pentru a dialoga cu el despre condiția umană. Cărțile pentru mine sunt sacre, fac parte din sufletul meu. Prin ele mi-am dezvoltat intelectul, mi-am dezvoltat apetitul spiritual. Țin bine minte, o carte era ca un început al vieții spirituale. Sunt cărți care te marchează toată viața. Una Pe malurile Sevanului, scrisă de Vahtang Ananian m-a impresionat foarte mult în copilărie. Este un scriitor armean. De fapt, scriitorii ruși, mai ales Dostoievski, au avut multe de spus în literatura universală. Din păcate, multe cărți din literatura rusă nu se mai reeditează. Această carte o caut de ani de zile și nu o găsesc.
– Poemele dumneavoastră sunt lungi, de ce?
– Sunt lungi pentru că în orice moment al scrierii am ceva de spus, parcă nu-mi place cum l-am scris, vrând să-l perfecționez continuu. Transcriu tot ce gândesc pe hârtie, bine, rău; cu toate că multe nu au valoare estetică literară, ci spirituală! Atunci mă adâncesc în mine căutându-mi toate ascunzișurile sufletului. Să știu cine sunt, ce am de spus despre mine și umanitate, ce-i dincolo de spirit, are finitate sau nu. Există o continuitate a lui sau suntem niște simple „animale raționale”. Dar de-a lungul anilor am ajuns să-mi formez o dicție în scris, să ajung să scriu cu ușurință despre orice. Inspirația nu m-a părăsit niciodată! Pot să scriu un roman de o sută de pagini într-o săptămână, sau o carte de eseu într-o lună. Am multe proiecte. De exemplu lucrez la o carte ce cheamă Întâlnirea înțelepților, cu peste 400 de personaje. Amestec poezia cu proza. Personajul principal este „Necunoscutul”, adică eu cel care stă de vorbă cu el însuși și cu înțelepții omenirii și nu numai. Este un proiect grandios. Va fi ceva nemaiîntâlnit în literatura românească și universală. Să pui dialogurile și monologurile în poezie nu este ușor. Așa cum Dante călătorește în el însuși prin cunoașterea spiritului sau lupta dintre bine și rău în sufletului lui Goethe din Faust. Aici aș pune și Luceafărul lui Eminescu, o căutare a absolutului, și de ce nu pe Homer sau Virgiliu. Ovidiu este un poet retras, exilul l-a îndepărtat de absolut!
– Aveți de gând să vă întoarceți definitiv în România sau veți rămâne în Italia? Cum vedeți situația din România din punct de vedere cultural, globalismul în care dispar tradițiile și obiceiurile din întreaga lume?
– Da, o să mă reîntorc definitiv în România. Am multe proiecte de finalizat, mai ales literare, dar și materiale. Vreau să construiesc o Academie a Spiritului, la care sunt invitați toți cei care iubesc binele, frumosul și adevărul. Să construiesc biblioteci și muzee la sate, să salvez casele bătrânești de prin satele românești. Vreau ca România să nu-și piardă identitatea strămoșească. Să ajut tinerii să-și dezvolte capacitățile intelectuale, căci prin dezvoltarea acestor capacități, ei vor evolua spre bine, își vor construi un imperiu al binelui, unde minciuna să nu mai poată pătrunde. România are nevoie de acești tineri, are nevoie de proiecte culturale pentru tineri, să nu-i lase să plece în străinătate! Să se deschidă centre culturale, chiar școli pentru accederea lor la universalitate. România are nevoie de maeștri spirituali care să-i învețe pe tineri tainele ontologiei. O școală deschisă este ca o gură de aer pentru națiunea română. Acolo se pot forma tineri, viitori politicieni, tineri care să nu știe să mintă, să construiască România pe piedestalul dreptății. Să taie și să spânzure răul dintr-o națiune, să nu țină cont de frate, soră, tată, mamă, aici vorbesc de dreptate. Ai greșit plătești, nu ascunzi sub preș minciuna, nu-i dai valențe morale, ci trebuie stârpită din rădăcini. Numai așa o națiune va intra în sfera dreptății, ridicându-se din mocirla în care este. România trebuie construită din temelii, așa cum construiești o casă, fundația trebuie să fie adevăr, nu minciună. Numai așa se va construi o Românie puternică, atât material cât și spiritual.
Situația din România este dezastruoasă! De câte ori vin în țară văd multă suferință pe fețele majorității românilor! Atunci mă inundă sentimentul că nu pot să le alin suferințele, nu pot să-mi ajut țara. Cât în privința culturii suntem departe de unele țări europene. Avem doar un mare geniu Eminescu, iar pe plan filosofic nu avem o fenomenologie spirituală românească. E drept, există filosofi care vorbesc despre filosofie și mai puțin despre ei înșiși! Cu Blaga ne apropiem de filosofia spiritului lui Hegel, dar nu coborâm în adâncimi pentru a ne căuta sensul vieții! „Marele Tot” devine un „Mare Anonim” pe care nici Blaga nu l-a descifrat în totalitate! Noica a urcat pe piedestalul filosofiei, prin „Școala de la Păltiniș!, dând semantici filosofiei românești prin multe traduceri din istoria filosofiei universale. A urcat și coborât în el însuși căutând marea Idee, care l-a căutat toată viața. Scriu asta în „Patericul lui Noica”. Iar cultura românească din ziua de azi are multe lacune, deoarece nu se pune mult preț pe hermeneutică! Criticii intră cu greu în esența unei cărți, nu-i ajută pe creatorii literari prin critici literare corecte, adică să-i îndrume spre universalitate, un fel de critică constructivă. Sunt multe cărți în care se spun ce au spus alții, și tot așa, îndreptându-se spre nonvaloare literară! Nu vreau să supăr pe nimeni, dar autorii literari ar trebui să-și citească în fiecare zi sufletul, să știe cine sunt, de unde vin și încotro se îndreaptă! Numai căutarea sensului vieții dă originalitate unei opera literare. Să scrie mai puțin, să fie mai sinceri cu ei înșiși. Marele Dostoievski spune în „Însemnări din subterană”: „Sunt un om bolnav… Sunt un om rău… Un om lipsit de farmec…” Aș vrea să văd această sinceritate dostoievskiană în multe cărți românești, dar nu o găsesc! Creația adevărată apare din suferință. Aș vrea să văd creatori care să-mi sensibilizeze sufletul. Iar când citesc o poezie de-a lor să plâng, să-i simt acel puls emoțional pe care ți-l dă marea poezie, o exaltare a sufletului în infinit, cum zice Eminescu: „Cobori în jos Luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază, / Pătrunde în casă și în gând, / Viața-mi luminează”. Așa ar trebui să fie poezia în ziua de azi, să aibă muzicalitate, putere de pătrundere în universul spiritual al cititorului. Se scrie mai mult poezie decât poezie! Adevărata poezie ia naștere din unirea sufletului cu natura și universul. Bine zicea Eminescu: „Multe flori sunt, dar puține / Rod în lume o să poarte, / Toate bat la poarta vieții, / Dar se scutur multe moarte”. Romanele românești din ziua de azi ar trebui să exploreze lumea satului, acolo vor găsi valori autentice și inspirație. Așa cum a făcut Rebreanu, Preda și alții. Să stai de vorbă cu bătrânii de prin satele românești, ascultându-le păsurile, poveștile și întâmplări din viața lor. Globanismul „ucide” identitatea națională, deoarece distruge ceea ce este mai frumos într-o națiune: valorile tradiționale și obiceiurile strămoșești. Trebuie să te afilezi ei prin stârpirea acestor fundamente. Când demolezi o casă veche țărănească este ca și cum ai băga un „cuțit” în inima României distrugând-o. Trebuie să ne păstrăm tradițiile, să salvăm ceea ce se mai poate salva într-o națiune: spiritul țăranului pur, al celui care a suferit pentru națiunea română. Să-l păstrăm viu, autentic, să punem mâna la construirea României din temelii. Numai așa vom deveni o națiune care-și construiește economia pe principiul dreptății.
– Aveți un mesaj pentru România?
– În primul rând vă mulțumesc pentru invitația de a face acest interviu. În al doilea mă scuz deoarece sunt momente când sunt un exaltat emoțional, spun ceea ce gândesc! Doresc ca cultura românească să ajungă acolo unde îi este locul, printre marile valori universale. Aș vrea ca în România să se nască genii în toate domeniile!
– Vă mulțumesc pentru acordarea acestui interviu și pentru sinceritatea răspunsurilor dv în slujba adevărului!
