40 de ani de înjugare a României la FMI. Destul! (3)

România ca laborator social al FMI. Epoca postdecembristă

După anul 1990, relaţiile României cu Fondul Monetar Internaţional au fost reluate, ca urmare a politicii duse de autorităţile române în acest sens. Conţinutul negocierilor şi al acordurilor de împrumut a avut un caracter blocant, distructiv, demolator. Aceste acorduri au dus la dezindustrializarea României, la jefuirea avuţiei naţionale şi la îndatorarea gravă a ţării. Niciun guvernant sau alt politician responsabil pentru impunerea acestor acorduri nu a fost tras la răspundere pentru ruinarea economiei şi falimentarea ei.

Începând cu anul 1991 a fost deschisă o reprezentanţă permanentă a FMI la Bucureşti, care desfăşoară o gamă larga de activităţi în scopul asigurării implementării de către autorităţile române a recomandărilor de politică economică ale Fondului, adică o politică de tip capitalist, de a menţine presiunea strânsă a organelor de conducere ale FMI asupra autorităţilor din România, precum şi de a-şi asigura controlul asupra politicilor din România. “Epoca FMI” a continuat să se dezvolte, pe alte coordonate, într-o manieră mult mai brutală şi mult mai distrugătoare. S-a ajuns până la a nu mai avea programe proprii de guvernare, ci doar traduceri din engleză a memorandurilor Fondului Monetar Internaţional. Astfel că, singurul bun esenţial pe care l-am câştigat după decembrie 1989, democraţia (prefăcută într-una de tip burghez), nu mai are nicio valoare atât timp cât între vot, platforme electorale şi program de guvernare nu mai există nicio legătură. Votezi pe cine vrei şi guvernează cine şi mai ales cum “trebuie”. Adică aşa cum vrea imperialismul prin intermediul vătafului său: Fondul Monetar Internaţional.

După 1990, România a încheiat nouă acorduri cu FMI, primind de cele mai multe ori doar prima tranşă.

Diferenţele semnificative dintre cuantumul creditului aprobat şi suma trasa efectiv s-au datorat atât condiţiilor severe impuse de Fond la acordarea unei noi tranşe din acord, cât şi nerespectării de către România a programului de „reformă”.

Primul aranjament stand-by a fost încheiat cu Fondul pe o durata de 12 luni şi a fost aprobat în timpul guvernării Roman, la 11 aprilie 1991 pentru un volum total de 380,5 milioane DST, care a inclus şi trageri în cadrul facilităţii de finanţare compensatorie (care sa compenseze  scăderea încasărilor din exporturi şi creşterea volumului importurilor) pentru componenta import de ţiţei. El a avut drept scop accelerarea reformei economice, proces demarat în 1990, şi a fost orientat în special pe reforma sistemului financiar-bancar (ce a decapitalizat întreprinderile de stat, prin atribuirea depozitelor acestora către bănci) şi conturarea unui cadru legislativ şi instituţional specific economiei de piaţa. Memorandum-ul încheiat cu guvernul român viza: liberalizarea preţurilor, eliminarea dobânzilor real-negative, reducerea inflaţiei, instituirea unor impozite şi taxe corelate cu veniturile încasate, devalorizarea cursului de schimb şi introducerea unei rate de schimb flotante etc. Efectele acestui acord au fost următoarele: consumul de materii prime şi energie a fost încurajat în continuare, ritmul economisirii şi al investiţiilor interne a scăzut, volumul producţiei interne şi-a continuat declinul, rata de schimb oficială a leului faţă de dolarul american a fost supraevaluată, iar investiţiile străine directe au început să-şi facă prezenţa, în dauna celor ale statului român. Aceste efecte au fost resimţite de populaţie ducând la proteste multiple, culminând cu proteste minerilor din august-septembrie 1991. Acţiunea revendicativă a acestora a dus la ceea ce s-a numit „mineriada a patra”, din 25 septembrie 1991, ce s-a finalizat cu demisia guvernului Roman.

Al doilea acord a fost un aranjament stand-by pe 10 luni, aprobat pe data de 29 mai 1992, în timpul guvernării Stolojan, pentru o suma de 314 milioane DST, care a inclus încă o facilitate de finanţare compensatorie pentru importul de ţiţei. Al doilea aranjament a avut ca obiective macroeconomice încheierea mişcării corective a preturilor şi liberalizarea cursului de schimb al leului, diminuarea inflaţiei, menţinerea deficitului bugetar la un nivel ce poate fi finanţat fără consecinţe inflaţioniste, stoparea declinului economic şi redresarea poziţiei externe a ţării prin ameliorarea situaţiei balanţei de plăţi externe şi creşterea rezervelor valutare.

La fel ca şi în cazul primului aranjament, şi în cadrul celui de-al doilea au fost respectate obiectivele cantitative doar în primele trei trimestre de aplicare. FMI-ul a sancţionat faptul că a fost întârziat procesul de privatizare şi restructurare a economiei, că legislaţia privitoare la proprietatea privată este deficitară, că nu s-a terminat liberalizarea preturilor şi a comerţului, că nu s-au înfiinţat instituţii care sa reglementeze relaţiile de concurenţă, că salariile continuau să crească în funcţie de inflaţie fără asigurarea corelării lor cu productivitatea muncii etc. Chiar dacă programul nu a fost pe „deplin îndeplinit”, consecinţele sale au fost catastrofale. Efectul cel mai important în această perioadă l-a constituit creşterea inflaţiei (deci şi a preţurilor). Preţurile de consum ale populaţiei au înregistrat cea mai accentuata creştere. Preţurile au crescut exploziv în luna mai 1993, când rata inflaţiei a ajuns la 30,4 la sută odată cu eliminarea ultimei tranşe de subvenţii bugetare pentru unele mărfuri şi servicii destinate consumului populaţiei. În partea a doua a anului 1993 inflaţia a fost întreţinută de acţiunea succesivă a mai multor factori, respectiv, înlocuirea impozitului pe circulaţia mărfurilor cu taxa asupra valorii adăugate şi liberalizarea adaosului comercial (la 1 iulie 1993), corectarea preţurilor la energie cu diferenţele rezultate din deprecierea cursului de schimb, creşterea accizelor încasate pentru băuturi alcoolice, tutun si alte produse considerate de lux. Rata inflaţiei în decembrie 1993 faţă de decembrie 1992 a fost de 29,5%, iar rata medie lunară de 12,1 la sută (9,6 procente în 1992).

Al treilea aranjament stand-by cu FMI a fost semnat pe data de 11 mai 1994, în timpul guvernării Văcăroiu, pentru o suma de 301,5 milioane DST. Măsurile de reformă au continuat vizând, în mare, aceleaşi obiective, nefinalizate anterior. Efectele au continuat în aceeaşi direcţie. Prima parte a anului a fost marcată de influenţa deprecierii accelerate a cursului de schimb, în aşteptarea unificării şi liberalizării cursului de schimb din luna aprilie, precum şi de eliminarea controlului asupra preţurilor la carne din luna martie. La sfârşitul anului, preţurile de consum au fost mai mari faţă de decembrie 1993 cu 61,7 la sută, iar rata medie lunară a inflaţiei a fost de 4,1 procente. În 1995 a început privatizarea de masă („cuponiada”), ce a condus la distrugerea economiei româneşti ca urmare a jafului şi a distrugerii legăturilor economice pe verticală şi pe orizontală existente anterior.

Al patrulea acord stand-by cu FMI a fost aprobat pe data de 22 aprilie 1997, sub guvernarea Victor Ciorbea (fost lider sindical la CNSLR, CNSLR-Frăţia şi CNSDR) pe o perioada de 13 luni şi pentru o suma de 301,5 milioane DST. Programul economic aprobat viza atingerea unor obiective precum: liberalizarea pieţei valutare şi a preţurilor utilităţilor, menţinerea deficitului bugetar la un nivel rezonabil (4,5 la sută) etc. Consecinţele au fost dezastruoase. S-au înregistrat cele mai slabe performanţe atât la nivel micro cât şi macroeconomic. Situaţia socio-economică a devenit din tensionată explozivă. În anul 1998 guvernul Ciorbea, depăşit de situaţie a fost înlocuit cu guvernul Radu Vasile. Schimbarea nu a produs nimic pozitiv, astfel că, în a doua jumătate a anului 1998, mişcările de protest s-au amplificat. În minerit, fără nicio justificare economică, se intenţiona închiderea unor mine la cererea FMI. Reacţia sindicatelor a fost promptă, acestea opunându-se categoric. Nefiindu-le luate în seamă revendicările şi argumentele pentru acestea, minerii din Valea Jiului au declanşat greva generală la începutul anului 1999. Lovindu-se de refuzul autorităţilor de a sta de vorbă cu ei, minerii au plecat în marş spre Bucureşti. Bucurându-se de sprijinul populaţiei de pe traseu, minerii au continuat marşul chiar şi în condiţiile opoziţiei forţelor de represiune masate în zonă. Constrâns să dialogheze cu protestatarii, Radu Vasile a semnat aşa-numita „pace de la Cozia”, în urma negocierilor cu reprezentanţii sindicali. „Pacea” n-a durat decât trei săptămâni, guvernul trecând la represalii împotriva celor care au îndrăznit să se opună aplicării sarcinilor trasate de către FMI guvernului român. Miron Cozma, considerat principalul responsabil, a fost arestat şi condamnat la 18 ani de închisoare. Într-un proces ulterior, el va fi din nou condamnat, alături de alţi cinci ortaci (aceştia fiind condamnaţi la 5 ani de închisoare pentru „mineriada” din ianuarie 1999).

Printre alte consecinţe, merită amintită şi închiderea operaţională a COMTIM, cel mai mare combinat de creştere a porcilor şi valorificare a cărnii de porc din Estul Europei (înainte de anul 1989, în combinat se aflau un milion de porci, iar în fiecare zi se sacrificau câte 5.000 de animale). 3.600 de angajaţi au fost concediaţi. Culmea ironiei, combinatul fusese construit cu finanţare de la FMI în anii ’70. De asemenea, trebuie amintită şi privatizarea, în anul 1998, a SC TEPRO SA – cea mai mare uzină de ţevi sudate din lume până în 1989 (fosta Uzină Metalurgica din Iaşi şi actualmente SC Arcelor Mittal Iaşi). Ea a fost cumpărată către firma cehă Zelezarny Veseli (“Fierarii Veseli”). În ianuarie 1999, patronatul a hotărât concedierea a peste o mie de salariaţi. Ca urmare, Sindicatul TEPRO Iaşi a declanşat un conflict de muncă, acuzând concedierea a 1.278 de salariaţi şi privatizarea a SC TEPRO SA. Deşi liderul de sindicat, Virgil Săhleanu, a fost concediat, el şi-a continuat activitatea sindicală în afara întreprinderii, iar cu sprijinul FNS METAROM, el a reuşit să anuleze în justiţie concedierea celor 1.278 salariaţi şi în acelaşi timp a intervenit la autorităţile de stat pentru anularea contractului de privatizare care a transformat o firmă profitabilă într-una falimentară.  A organizat mai multe greve şi mişcări de protest la adresa investitorului ceh, pe care îl acuza că vrea să falimenteze fabrica.

După mai multe ameninţări cu moartea, Virgil Săhleanu chiar a fost asasinat la 7 septembrie 2000, de către persoane plătite de „investitorul” ceh Franmtisek Priplata, în înţelegere cu directorul Tepro şi directorul firmei de pază Protect din Vaslui. Deşi a fost condamnat, cetăţeanul ceh a părăsit fraudulos România şi nu a fost extrădat de autorităţile cehe.

Al cincilea acord stand-by cu FMI a fost aprobat pe data de 5 august 1999 pentru o sumă de 400 milioane DST, semnat de guvernul Radu Vasile, dar aplicat de însuşi guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, devenit prim-ministru la 22 decembrie 1999.

Al şaselea acord stand-by cu FMI a fost aprobat pe data de 31 octombrie 2001, acesta fiind reziliat în 2003, sub guvernarea Năstase, pentru o sumă de 300 milioane DST. Programul a vizat susţinerea procesului de dezinflaţie şi menţinerea deficitului de cont curent, punerea în practică a programelor solide din domeniul fiscal şi al privatizării, concomitent cu accelerarea reformelor structurale, în special în sectorul energetic. În fapt acesta a fost epoca marilor privatizări, întreprinderile fanion ale economiei româneşti fiind vândute, indiferent de consecinţe. Este memorabil protestul angajaţilor de la Combinatul Siderurgic Reşiţa împotriva privatizării acestuia, privatizare ce le-a adus concedieri masive şi neplata salariilor celor încă angajaţi. După refuzuri sistematice ale guvernului de a se implica în rezolvarea problemelor, apoi încercarea de a acorda unele facilităţi „investitorului” american devenit proprietar, guvernul a fost nevoit să renaţionalizeze combinatul.

În vederea acordării transelor 2 şi 3 din acord, una dintre cerinţele din acord a fost reducerea personalului din industrie cu 4.400 de angajaţi, precondiţie considerată îndeplinită de autorităţile române prin concedierile făcute de către SNP Petrom, precum şi de producătorii şi distribuitorii de energie şi sectorul minier.

În martie 2002, Guvernul României şi echipa de negociatori a Fondului Monetar Internaţional au căzut de acord asupra termenilor unei scrisori suplimentare de intenţie la acordul stand-by. În scrisoare se prevedea o creştere a preţului energiei electrice cu 14% de la 1 aprilie şi un preţ al gigacaloriei de 20 de dolari începând cu 1 iulie. A patra tranşă a împrumutului din 2001, în valoare de 55,11 milioane DST (aproximativ 75 milioane dolari), a fost aprobată de către FMI la 25 aprilie 2003.

Al şaptelea acord stand-by încheiat cu FMI a fost aprobat pe data de 7 iulie 2004 pentru o suma de 250 milioane DST. Acesta a fost un acord stand-by de supraveghere preventivă, care a cuprins angajamentele luate de România în privinţa politicilor macroeconomice pentru perioada 2004-2006 şi a prevăzut accesul la fondurile FMI numai în cazul apariţiei unor crize economice neprevăzute. În anul 2005, ca urmare a divergentelor dintre FMI şi partea română cu privire la evaluarea performanţelor şi a căilor de acţiune macroeconomică, acordul a fost suspendat.

Cel mai recent acord pe care România l-a încheiat cu FMI (înlocuit ulterior de un altul) datează din 4 mai 2009, când Consiliul Executiv al FMI a aprobat, acordul stand-by cu România pe o perioada de 2 ani, în valoare de 11,4 miliarde DST (12,95 miliarde euro) şi eliberarea primei tranşe în valoare de 4,37 miliarde DST (aproximativ 4,9 miliarde euro). Din acest aranjament s-au tras 7 din cele 8 tranşe prevăzute, însumând 10,57 miliarde DST (aproximativ 11,9 miliarde euro). În ceea ce priveşte cea de-a 8-a tranşă, aceasta a fost considerată, la solicitarea autorităţilor române, ca fiind de tip preventiv şi, în contextul evoluţiilor macroeconomice favorabile, nu a fost trasă.

La semnarea acordului, semnat de data aceasta cu troica formată din FMI, Comisia Europeană şi Banca Mondială, Guvernul României s-a angajat să finalizeze în 2009 legea sistemului unic de salarizare în sectorul public şi legea reformei sistemului public de pensii, ceea ce a presupus îngheţarea salariilor şi reducerea personalului din sectorul public, indexarea pensiilor doar în limita inflaţiei şi creşterea vârstei de pensionare, în particular pentru femei, ţinând cont de „evoluţia duratei medii de viaţă”, UE considerând ca fiind o „discriminare” faptul că femeile au altă vârstă de pensionare faţă de bărbaţi. De asemenea urmau să fie desfiinţate gradual şi pensiile speciale.

Executivul s-a angajat, astfel, să finalizeze legea sistemului unic de salarizare în sectorul public până la finele lunii octombrie, legea responsabilităţii fiscale (care va limita numărul rectificărilor bugetare) până la sfârşitul lunii noiembrie, iar legea reformei sistemului public de pensii până la finalul anului 2009.

În ceea ce priveşte absorbţia şi mai buna utilizare a fondurilor europene, memorandumul stipula restructurarea Ministerului Transporturilor şi agenţiilor guvernamentale subordonate acestuia (de drumuri şi căi ferate). Iată pentru ce se primeau fondurile: pentru a da ceferiştii afară.

Primele măsuri implementate de Guvern, incluse în memorandum, au fost îngheţarea salariilor până la sfârşitul anului 2009, blocarea angajărilor în sectorul public, eliminarea mai multor sporuri de care beneficiau angajaţii bugetari, reducerea cheltuielilor publice pentru bunuri şi servicii, precum şi comasarea unor taxe şi tarife parafiscale (nu şi reducerea cuantumului lor).

La 10 iunie 2009, FMI a dat publicităţii memorandumul tehnic privind acordul cu România. Programul de sprijin prevedea astfel cinci condiţionalităţi, referitoare la evoluţia plafoanelor privind capitalul extern, cheltuielile guvernamentale, garanţiile guvernamentale, interzicerea restanţelor la datoriile externe şi la datoria publică.

În mai 2010, sculat de la masa „negocierilor” cu FMI, preşedintele Băsescu a declamat tranşant că pensiile vor scădea cu 15 la sută, salariile din sistemul bugetar cu 25%, inclusiv salariul minim, şi vor fi reduse “masiv subvenţiile”. De asemenea s-a renunţat la plata sumei de 200 de euro pentru cei proaspăt căsătoriţi precum şi a trusoului pentru noii născuţi. Măsurile mai vizau şi introducerea de impozite pe alte venituri neimpozitate până atunci: cum sunt tichetele de masă, drepturile de autor, câştigurile din IT şi altele. În plus, peste 140.000 de angajaţi din sectorul public urmau să fie disponibilizaţi până la începutul anului 2011, pentru a menţine cheltuielile de personal, în limitele convenite cu FMI. Anunţarea acestor măsuri a declanşat un val de proteste în toată ţara.

În şedinţa din 25 martie 2011, Consiliul Directorilor Executivi al FMI a aprobat încetarea mai devreme a acordului precedent şi încheierea unui nou aranjament stand-by cu România, de tip preventiv, pentru o perioadă de 24 luni, în sumă de 3.090,6 milioane DST (aproximativ 3,5 miliarde euro), reprezentând 300 la sută din cota României la FMI. Data intrării în vigoare a acestui aranjament fiind 31 martie 2011.

Prin Scrisoarea de intenţie aprobată de Guvern şi FMI cu acest prilej, s-au făcut noi promisiuni către FMI: Creşteri de preţ, restructurări, eliminări de subvenţii. Mai precis: Metrorex şi CFR vor majora tarifele, peste 7.000 de posturi din CFR, energie şi Poşta Română să fie desfiinţate şi subvenţiile la încălzire să fie eliminate până la sfârşitul lunii august 2011.

Aceste acorduri au mai condus şi la închiderea a peste 1500 de şcoli şi a 67 de spitale; închiderea mai multor exploatări miniere; privatizarea sau intenţia de privatizare a mai multor instituţii, regii şi companii naţionale; scoaterea din circuitul feroviar a 1000 de km de cale ferată; creşterea preţurilor la energie electrică, energie termică şi gaze naturale, direct sau prin eliminarea subvenţiilor; introducerea sistemului de coplată în sistemul sanitar; diminuarea subvenţiilor pentru medicamentele compensate; scumpirea serviciilor publice; propunerea de „privatizare” a sistemului de sănătate etc.

După mai multe proteste sortite eşecului, în ianuarie 2012 o explozie de furie a izbucnit în România împotriva măsurilor adoptate la cererea FMI de către guvernul susţinut de preşedintele Băsescu. După încercări disperate de a face faţă situaţiei, preşedintele a sacrificat guvernul pentru a-şi salva propria piele. Noul guvern, nu a rezistat nici el decât 78 de zile, după ce şi acesta încercase să continue programul convenit cu FMI (de exemplu privatizarea CUPRUMIN). Guvernarea a fost acordată opoziţiei, în speranţa că aceasta va calma spiritul revoltat al populaţiei. Deşi populaţia s-a liniştit pentru moment, noul guvern nu a încetat acordul cu troica, ci, dimpotrivă a semnat o nouă scrisoare de intenţie, care, în esenţă, prevede aceleaşi condiţionări. Astfel imediat ce a ajuns la putere, noul guvern a început „restructurarea” Poştei Române, în scopul de a pregăti privatizarea acesteia. După ce a făcut 1000 de concedieri, guvernul a amânat continuarea procesului până după alegeri, în urma noilor înţelegeri cu troica. De asemenea, s-a continuat programul de privatizări, fiind scoasă la licitaţie compania Oltchim. Deşi licitaţia a fost anulată, privatizarea va fi reluată.

Între timp, la 28 septembrie 2012, Consiliul Directorilor Executivi al FMI a analizat rezultatele celei de-a şasea evaluări privind îndeplinirea criteriilor de performanţă asumate de România în cadrul ultimului aranjament, punând la dispoziţia României a şaptea tranşă, în valoare de 430 milioane DST. Autorităţile române au informat FMI că nu intenţionează să efectueze nici această tragere. „Aranjamentul”, însă, merge înainte.

Concluzii de final

Iată cum, această epocă postdecembristă, FMI a gestionat tranziţia (un eufemism care substituie concepte pe care nu le-ar fi acceptat populaţia la momentul revoluţiei şi de aceea nici nu se precizează în ce sens se face această tranziţie, de fapt fiind vorba de un nou experiment: revenirea la capitalism, asta ca să nu-i spunem contrarevoluţie). De toate aceste probleme ne-am ocupat continuu începând din 1992, îndeosebi în buletinul AEM “Tribuna socială”, şi vom continua să o facem atât timp cât suntem afectaţi de ea. FMI a cerut de fiecare data limitarea salariilor in sectorul de stat, închiderea sau privatizarea întreprinderilor de stat cu pierderi sau creşterea impozitelor. Măsuri greu de aplicat, aşa că singurul acord finalizat cu bine a fost cel din 2001-2003, când România nici nu mai avea nevoie de banii Fondului. Oficial, FMI nu impune nimic. Doar «negociază» condiţiile pentru primirea ajutorului. Însă, toată puterea în cadrul negocierilor este a Fondului. Un stat îndatorat are suveranitatea limitată, este o victimă sigură. Experimentele comise de FMI şi Banca Mondială, prin „politicile de restructurare“ impuse statelor debitoare, au provocat în foarte multe situaţii falimentul economiilor acelor state.

Tiparul folosit este întotdeauna acelaşi, indiferent de victimă. Se începe cu privatizarea (care îngraşă cu „comisioane” buzunarele funcţionarilor corupţi). Privatizarea este urmată de liberalizarea pieţei de capital, care permite marilor capitaluri să controleze sistemul bancar. O a treia etapă este creşterea preţurilor la produsele de bază pentru populaţie, în special alimente, combustibili şi utilităţi, fenomen care generează greve, demonstraţii, instabilitate politică. Această instabilitate reduce şi mai mult preţul la care pot fi achiziţionate de corporaţii resturile rămase din avuţia naţională, dar şi rezistenţa la angajarea de noi credite externe. Noile privatizări şi noile credite sunt prezentate ca „soluţii urgente“ pentru redresarea situaţiei.

Dacă, însă, lui Ceauşescu i-au trebuit câţiva ani buni până când şi-a dat totuşi seama că aceste relaţii sunt dezavantajoase în cel mai înalt grad, sacrificând poporul român pentru a scăpa de “datorii” (de fapt de relaţiile de supunere pe care implicau aceste datorii), nu înţelegem de ce guvernanţii postdecembrişti au luat-o de la capăt cu aceste relaţii care, oricum, sunt mult mai înrobitoare pentru noi, faţă de cele de dinainte. (Poate tocmai de aceea a fost împuşcat Ceauşescu, aşa cum susţinea un lider sindical la Geneva în 1992.) Până când vom fi cobai acestor laboratoare sociale, sau, aşa cum ne-am obişnuit să fim numiţi, “generaţii de sacrificiu”? Ajung 40 de ani! Destul! Au existat şi promisiuni electorale de genul: “de acum înainte se vor sacrifica guvernanţii!” Şi am văzut cum s-au sacrificat. Tot aşa cam cum se sacrifica nomenclatura aprovizionându-se de la cantinele partidului în timp ce masele psihozate se luau la bătaie pe la cozi pentru un carton cu ouă sau o rudă de salam cu soia. Astăzi sunt pline vitrinele de produse expuse provocator, dar intangibile precum păpuşa Cosettei din “Mizerabilii”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*