Să căutăm iubirea lui Dumnezeu prin poezie…

Întotdeauna am asemuit poezia mai degrabă cu filosofia şi teologia decât cu literatura. Forma de literatură care se practică acum e ceva aşa de estompat, se amestecă aceleaşi idei şi aceleaşi întrebări ale existenţei umane, dar în alte forme, mai sofisticate şi goale de conţinut, e o îndepărtare de fiinţa umană.

Literatura parcă scoate în evidenţă urâtul existenţei umane. Şi urâtul este o parte a noastră, o realitate a vieţi noastre, dar uitându-ne mereu la el ne îmbolnăvim şi mai tare. Or, această realitate ar trebuie corectată prin forţa credinţei şi a frumuseţii care ne vine din credinţă, nu descrisă cu lux de amănunte ca să ne şocheze, îmbolnavindu-ne sufletele. Literatura pentru mine e foarte strâns legată de harul lui Dumnezeu coborât peste noi, în comuniunea noastră cu El, iar poezia, literatura, cultura în sens larg, tocmai acest lucru trebuie să exprime, aşa cum e poezia sacră. Tocmai această izbândă a spiritului asupra lucrurilor triviale trebuie să o aducă. Dar cum, printr-o suferinţă şi o muncă permanentă a fiinţei umane. Tocmai această scuturare de imperfecţiunea noastră trebuie să exprime poezia. Ideea poeziei trebuie să fie una teologică, pentru că teologia este cea care-l invită pe om să fie tot timpul cu gândul la Dumnezeu. Filosofia, la fel, trebuie să fie, parcă ea e mai concretă şi mai apropiată de modul cum Dumnezeu este văzut de fiinţa umană în diferite trepte sau etape ale istoriei sale, care rămâne eternă. Cred că acest lucru trebuie să exprime poezia. Ea trebuie să fie această căutare a drumului către Dumnezeu şi atunci poezia din tine este perfectă şi tu trebuie să lupţi să fii plin de Dumnezeu.

Poezia noastră trebuie să exprime lumina iubirii lui Dumnezeu, îl avem drept model pe Mântuitorul şi din acest punct de vedere il putem deci şi urma. Şi poţi face lucrul acesta numai dacă eşti călugăr, călugar într-o mănăstire, sau printre miren, dar să duci o viaţă de curaţie şi puritate şi să-l cauţi şi să fii şi să te apropii cât mai mult de Dumnezeu. Lupta e puternică, e crâncenă, dar ea merită să fie dată, purtată. Ce altceva pe lume am putea face mai bun? Să căutăm iubirea lui Dumnezeu. Sunt sigur că acum când noi vorbim despre Dumnezeu, când punem început bun luptei noastre, Mântuitorul este lângă noi iar Dumnezeu din ceruri zâmbeşte. Aşa că feciori şi fecioare să facem acest lucru pentru că altfel nu ni se vor mai părea căile Domnului prea aspre. Dumnezeu să ne ajute, iubiţii mei fraţi şi să izgonim răul de pe aceste meleaguri străvechi şi să întemeiem Cetatea sfinţilor pe Muntele Sfânt al românilor, al nostru.

Şi-au dat toţi mâna, ca haiduci luptători din atâtea armate biruitoare ale strămoşilor şi şi-au pus jurământul de credinţă, de luptă cu răul, în faţa altarului, aici pe pământ şi în fata lui Dumnezeu din ceruri. Oamenii de astăzi luptă căutând cele mai sofisticate şi tehnicizate forme de distrugere a fiinţei umane. Strămoşii noştri au fost războinici desăvârşiţi aş putea spune dar lupta pe care ei au dus-o nu a fost pentru a cuceri. Nu au făurit imperii, nu au fost mari în toată lumea, ca romanii, turcii, ca germanii, ca americanii acum. Vedeţi, noi trebuie să dăm o altfel de luptă, pe calea spiritului, armele noastre trebuie să fie rugăciunea, iar izbânda este lumina lui Dumnezeu. Trebuie să-i urmăm pe înaintaşii noştri, să fim războinici, viteji desăvârşiţi, dar împotriva răului nu împotriva omului. Câmpul nostru de luptă să fie spiritual, înţelegeţi.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*