În scopul înzestrării unităţilor de apărare antiaeriană cu mijloace de foc moderne, autorităţile de la Bucureşti au demarat încă din anul 1956 un program de dotare cu tunuri antiaeriene sovietice KS-19, calibru 100 mm, iar în anul 1957 au fost importate primele piese sovietice de artilerie antiaeriană KS-30, calibru 130 mm. Acestea au înlocuit modelele vest-europene de tunuri antiaeriene (calibru 20, 25, 40 mm „Bofors”, 75 mm „Vickers” şi 88 mm „Krupp”), care au fost scoase din dotare în perioada 1958-1959. Concomitent, a fost achiziţionat sistemul sovietic de rachete antiaeriene S-75 „Dvina” (în 1958). Prima instalaţie de acest fel a sosit în România în anul următor şi a intrat în înzestrarea unei unităţi din subordinea Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului. Sistemul S-75 „Dvina” a fost dezvăluit pentru prima dată opiniei publice în anul 1957, la parada desfăşurată la Moscova cu prilejul sărbătoririi zilei de 1 Mai. După exact trei ani de la acel eveniment a avut loc doborârea în URSS a unui avion american de spionaj „Lockheed U-2″. În scopul interceptării aparatului pilotat de Francis Gary Powers au fost utilizate atât avioane de vânătoare MiG-19 şi Suhoi-9, cât şi trei rachete lansate de o baterie de S-75, comandată de maiorul Mihail Voronov. O rachetă a explodat în imediata apropiere a avionului american, o altă rachetă ar fi lovit MiG-ul 19 pilotat de locotenentul-major Serghei Ivanovici Safronov şi ambele aparate s-au prăbuşit în zona oraşului Degtiarsk din provincia Sverdlovsk (Regiunea Ural). Doar Francis Gary Powers a reuşit să se salveze prin catapultare.
Capturat de sovietici imediat după aterizare, pilotul american a fost judecat şi condamnat la trei ani de închisoare şi şapte ani de muncă silnică (17 august 1960). Ulterior, Francis Gary Powers s-a întors în SUA, după efectuarea de către CIA şi KGB a unui schimb de spioni prizonieri pe podul Glienicker, dintre Potsdam şi Berlinul de Vest (10 februarie 1962). În raportul nr. P.R. 00137 din 22 martie 1961, generalul Leontin Sălăjan a comunicat conducerii P.M.R. faptul că a discutat în luna februarie 1961 cu mareşalul sovietic Andrei Greciko despre situaţia apărării antiaeriene şi comandantul Forţelor Armate Unite a spus că înfiinţarea şi dotarea cu rachete SA-75 a patru regimente româneşti trebuia să se finalizeze în anul 1962 sau, în cel mai rău caz, în anul 1963. Totodată, armata română trebuia să scoată din înzestrare toate tunurile antiaeriene calibru 37 şi 85 mm, considerate a fi depăşite din punct de vedere tehnic. Complexele sovietice de rachete antiaeriene SA-75 
au intrat în dotarea a trei regimente înfiinţate în perioada 1961-1962 şi amplasate în zona Bucureşti-Ploieşti (Regimentul 4 Ra.A.A. fiind creat la Ploieşti în anul 1962). De asemenea, conform planului propus la 22 martie 1961 de generalul Leontin Sălăjan, a fost înfiinţat şi dotat cu rachete SA-75 şi Regimentul 15 Ra.A.A. de la Hunedoara (în anul 1963) pentru apărarea combinatului siderurgic şi a zonei industriale adiacente. Cele patru regimente create s-au subordonat direct comandantului Apărării Antiaeriene a Teritoriului, care avea la dispoziţie două divizii de apărare antiaeriană (prima având comandamentul la Ploieşti, iar cea de-a doua la Timişoara).
Pentru dotarea armatei române cu tehnică şi materiale militare în perioada 1960-1965, autorităţile de la Bucureşti au prevăzut suma de 6157 milioane lei. Din aceasta, 1157 milioane ruble (4236 milioane lei) au fost alocate pentru plata importurilor de produse speciale: 104 avioane MiG-21, mijloace moderne de apărare antiaeriană (SA-75 „Dvina” şi S-75 M3 „Volhov”), radiolocatoare (din U.R.S.S.), aparatură radio (din U.R.S.S., Ungaria, RDG), mijloace de tracţiune (din U.R.S.S. şi Polonia) şi 423 tancuri mijlocii T-54 A (din Polonia Primul sistem de tipul S-75 M3 „Volhov” a intrat în dotarea armatei române în anul 1964, iar divergenţele dintre Bucureşti şi Moscova cu privire la livrarea sistemelor „Volhov” au fost prezentate de generalul-locotenent Ion Ioniţă la adunarea activului de partid pe armată (Bucureşti, 4-6 mai 1964), astfel: „Dacă se poate numi internaţionalism proletar, dacă se poate numi corectitudine, dacă se poate numi partinitate, noi am adus rachetele astea antiaeriene în ţară. La un moment dat, n-aveam pe ce să ne pregătim practic ofiţerii şi ne-am tot rugat, s-a intervenit cu tot felul de scrisori, de telegrame, să ne dea ceva anticipat, mai înainte, un divizion, să putem să pregătim ofiţerii. Regulat [primeam] acelaşi răspuns: «Nu putem, nu putem, nu putem». Deodată, ne trezim de unde era planificat până în 1965, planul era prins cu repartizarea tuturor unităţilor de adus aceste mijloace, ne trezim anul trecut cu o telegramă prin care ne spune: «luaţi tot acum». Între timp, mai aflasem şi noi unele lucruri, că era de mult, era altceva în … mult perfecţionat, mult superior acestor mijloace [pe] care vroia[u] să ni le plaseze (subl.n.)”.
La rândul său, generalul-maior Laurenţiu Cupşa a declarat la reuniunea din 4-6 mai 1964 a aparatului de partid din armată următoarele: „Se punea problema ca să cumpărăm o serie de complexe de rachete, în tabelele în care erau enumerate reperele, respectiv toate materialele, după ce fuseseră bătute la maşină, ni s-au prezentat spre semnare (sic!). Noi am scos de acolo 30 de repere [pe] care vroiam să le facem la noi, mai ales că luasem măsura că puteam să facem acest lucru, să le fabricăm la noi în ţară. După două zile, după ce s-au rebătut tabelele la maşină, nu numai că au apărut şi acestea din nou pe care noi le scosesem, dar mai apăruseră şi altele, adică treaba vine cam aşa «pune-le la proştii ăştia sub nas orice, ăştia semnează şi dau banii». Pe de altă parte, în mod insistent ni se recomanda[u] anumite piese, utilaje pe care noi nu avem nevoie (sic!). Însă l-am întrebat «la ce sunt bune tot în cadrul complexelor de rachete?». Şi ni s-a spus «nu ştim, să ne interesăm şi noi», respectiv inginerii care le ofereau. La sfârşit, după o săptămână, ne-a dat un răspuns ca să spun aşa, de-a dreptul de râs. Spune «nu ştiu la ce vă foloseşte, dar vă rog să mă credeţi că vă este foarte necesar». În sfârşit, noi până la urmă nu l-am luat, dar tovarăşi, vreau să raportez că şi cu utilajul acesta, un cărucior care are șase roţi, de dimensiunile unei roţi de bechie de la un avion, mici de tot şi este de metal costă cât trei Moskvici-uri (autoturisme – nota P. Opriş) în bani, în valută (sic!). Noi am refuzat să le cumpărăm în 1963, am spus că le facem la noi în ţară, până la urmă şi-au dat seama că nu o scot la capăt şi au zis: «Voia dv., banii dv.». Asta vream şi noi în fond. […] Un caz deosebit, de fapt a fost ridicat şi de ceilalţi tovarăşi, îl constituie repararea complexelor de rachete pe care le avem noi. Noi suntem în al treilea an de când cerem literatură, ca să poată să fie reparate. Cu toate că s-a trimis după insistenţă îndelungată în URSS o grupă de 12 inşi, ca să înveţe să repare, ei au primit acolo numai câteva consultaţii şi le-au dat consultaţii în toate părţile, într-un singur loc nu i-a băgat, tocmai acolo unde era bancul de probă pentru rachete. Se pune întrebarea: «De ce i-a mai chemat acolo?». În ceea ce priveşte exploatarea acestor complexe, şi noi întâmpinăm aceleaşi greutăţi din cauza lipsei de înţelegere, deocamdată să-i zicem că este lipsă de înţelegere, cu toate că ar putea fi denumită şi altfel, şi aceste complexe desigur nu ar putea să fie în permanentă capacitate de luptă dacă nu se înţelege că trebuiesc pregătiţi specialişti şi trebuie date piese de schimb ca să poată să fie reparate la timp”.
În final, se cuvine să amintim că liderii politici şi militari din N.A.T.O. cunoşteau la sfârşitul anului 1960 faptul că doar patru state membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia deţineau sisteme de rachete antiaeriene S-75 „Dvina” (SA-2 „Guideline”, în codul N.A.T.O.): Uniunea Sovietică, Republica Democrată Germană (şase poziţii de tragere confirmate – la Glau, Jüterbog, Damm, Rauen, Klosterfelde şi Proetzel), Bulgaria (trei poziţii de tragere descoperite la periferia Sofiei) şi Albania (o poziţie de tragere situată în imediata apropiere a oraşului Durres). Un an mai târziu, într-un document N.A.T.O. se 
preciza faptul că armatele ungară şi română au primit sisteme de rachete S-75 „Dvina”. Acestea au fost prezentate cu ocazia sărbătoririi „Zilei Eliberării”, în cadrul paradelor militare de la Budapesta (4 aprilie 1961), respectiv Bucureşti (23 august 1961). Totodată, experţii N.A.T.O. considerau că armata română avea cel puţin şapte sisteme de rachete SA-75, iar armata ungară ar fi avut în jurul Budapestei 10 poziţii de tragere pentru instalaţii de acest tip, dintre care două erau deja operaţionale.
Informaţiile respective pot fi confirmate cu ajutorul a două documente româneşti. De exemplu, în luna septembrie 1960, Gheorghe Gaston Marin a precizat astfel: „Pentru îmbunătăţirea calitativă a apărării antiaeriene a ţării, până în anul 1965, armata română să fie înzestrată cu patru regimente de rachete pământ-aer […] Dotarea apărării antiaeriene a ţării cu mijloace de artilerie antiaeriană clasice nu asigură o acoperire eficace a teritoriului ţării faţă de mijloacele moderne de luptă. Pentru a asigura acoperirea unor obiective politico-economice importante, este necesar să se importe 3 divizioane tehnice şi 15 divizioane de foc, pentru a realiza până la sfârşitul anului 1965 un număr de 4 regimente de rachete pământ-aer (subl.n.)”.
Într-un alt document (28 februarie 1961), generalul Leontin Sălăjan a propus Comitetului Central al P.M.R. să se intervină la Ministerul Apărării al URSS „pentru a trimite în Republica Populară Română un specialist cu experienţă, de preferinţă cu gradul de general, în condiţiile prevăzute în acordul încheiat între URSS şi RPR în legătură cu specialiştii militari […] în scopul acordării de ajutor calificat comandantului apărării antiaeriene a teritoriului şi comandantului artileriei antiaeriene”. Ofiţerul respectiv trebuia să se alăture celor doi consilieri sovietici care se aflau deja în România şi care urmau să-şi desfăşoare activitatea în cadrul primului regiment românesc de rachete până la sfârşitul anului 1961 – cu scopul de „a ajuta în organizarea, pregătirea şi întrebuinţarea tactico-operativă a rachetelor antiaeriene şi nevoile ce decurg de exploatare şi întreţinere la înfiinţarea unităţilor în următorii ani (1962-1963 – n.a.)”. În acelaşi raport, ministrul Forţelor Armate a propus trimiterea în U.R.S.S. a generalului-maior Laurenţiu Cupşa şi a colonelului Laurian Medvedovici la un curs de pregătire de trei luni „pentru însuşirea şi întrebuinţarea complexului de rachete antiaeriene SA-75.
Lasă un răspuns