Poporul a votat. Aşadar, iacta alea est! Dar noi nu trecem Rubiconul, cu toate că ne-am improvizat un Pompei dintr-o himeră. Rudă oropsită a augustului Cezar, după o campanie electorală cu un adversar iluzoriu, românul s-a bătut orbește duminică la urnele de vot ca într-un uitat poemation eroi-comic. Dar nu este prima dată în istoria noastră când ne ratăm ținta; important este că am golit ranița de muniție. Mai puţini cu 44100 de electori decât la referendumul pentru suspendarea preşedintelui, la scrutinul de duminică trebuia să se prezinte la urne 18248414 alegători.
Aritmetic, cifra are valoare doar de referință pentru că au votat din nou cei bine motivați, ceilalți fiind serios cenzurați de vremea potrivnică. Ori, indiferent de rezultatele finale ce vor fi centralizate de BEC, constat că la niciun scrutin național din 1990 încoace românii nu au fost mai debusolați politic fie din cauza propriilor convingeri, fie din cauza campaniei electorale lipsite de argumente și căzute în infantilitatea obiectivului USL a cărui țintă a fost Traian Băsescu. Cât de mulți sunt cei care au căzut în această capcană, vom vedea poate chiar mâine. Ce înseamnă numărul lor covârșitor, vom vedea în următorii patru ani. Însă oricine ar fi la timona executivă e sigur că își asumă, vom vedea cu ce capacitate, misiuni de mare dificultate. În primul rând, economia șubrezită a României va trebui să răspundă în 2013 unui vârf de plăți către creditorii externi. Se pare că situația este de așa natură că inteligențele economiștilor au epuizat toate alternativele și nu rămâne altă soluție decât, în chip ridicol, USL să recurgă la măsuri total nepopulare, de genul celor la care, in extremis, a recurs și Emil Boc în 2010 şi pe seama cărora PSD a acumulat un periculos capital electoral. De pildă, pensiile și salariile bugetarilor diminuate au însemnat praf în ochii alegătorilor neinformați, fiindcă nici în cele opt luni de guvernare și nici în viitorul imediat USL nu a renunțat și nu va renunța la Legea 118/2010 a aceluiaşi Emil Boc privind măsurile de restabilire a echilibrului bugetar, traduse de pildă în învățământ în plata per capita a cadrelor didactice. Preluată tacit, din rațiuni de deficit bugetar, legea putea fi abrogată mai ales că încă din 2010 Curtea Constituțională ridica prin Decizia 875 obiecțiuni de neconstituționalitate.
Restituirea instituită de OUG 19/2012 este abia acoperitoare de inflație și nu mai mult. Menținerea costurilor per elev are strict rațiuni economice, însă se neglijează pierderile de valoare neconvertibilă: copii care ramân în afara școlilor mai ales în mediul rural, un corp didactic vocațional eterogen, întârzierea orizontului de așteptare în formarea profesională, inconsistența structurală a sistemului etc. Ce se întâmplă însă în sectorul privat, cel căruia ar trebui să i se dea o atenție deosebită, ce se întâmplă în planul fiscalității apăsătoare, ce se întâmplă în domeniul atragerii de investiții și de fonduri europene cu care s-ar relansa piața internă a muncii sunt și rămân probleme care privesc acea majoritate decisivă a electoratului, dar îi rămân greu accesibile. În astfel de condiții și pe fondul unor declarații mai mult sau mai puțin explicite ale USL susceptibile de inconsecvențe proeuropene și proatlatiste, desemnarea unui prim-ministru de cursă lungă este o misiune postelectorală cât se poate de dificilă pentru președinte. Iar dacă rezultatul votului care ne va aduce un număr mai mare de parlamentari va lăsa din nou decizia în seama disputei dintre Parlament și Președinție de dragul spectacolului mediatic şi s-ar putea ca experienței gratuite a suspendării din 2012 să îi adăugăm în 2013 fie o nouă suspendare, fie experiența la fel de inutilă a unor anticipate. Însă şi alte scenarii, poate şi mai costisitoare, ar putea să ne rezerve culisele vieții politice promovate de români dintr-o străveche nevoie de panem et circenses, meteahnă strămoşească despre care nota, resemnat, și Decimus Juvenalis.
Lasă un răspuns