Mistificarea şi minciuna – armele politice ale iredentismului maghiar

Noi, cei din Ardeal, ne-am obişnuit atât de mult cu mistificările şi minciunile iredentismului şi revizionsmului maghiar din România încât ne vine foarte greu să-i mai credem pe liderii udemerişti, pecemişti şi toţi ceilalţi fruntaşi politici unguri chiar şi atunci când mai rostesc, uneori, şi câte un adevăr. Cele două cuvinte, prin care sunt definite două elemente caracteristice unor indivizi lipsiţi de moralitate, au devenit, în cele două decenii şi mai bine de când trăim în imperiul ,,democraţiei”, armele poltice, de propagandă mincinoasă, predilecte, la care cei de mai sus apelează în mod permament.

Adevărul acesta este vechi. Îl cunoştea foarte bine şi marele Mihai Eminescu,  pe când avea doar 20 de ani. Iată de ce mă văd din nou nevoit să pornesc rândurile articolului de faţă apelând la cele scrise de el în 1870. ,,Să-i lăsăm dar de o parte pre aceşti oprimători ai autonomiei Transilvaniei, cu scandaloasele lor stări escepţiunale, cu torturile lor ca în evul mediu, cu jurămintele sacrilege, oameni ce mistifică unde nu pot contesta şi mint unde nu pot combate”. Aşa au făcut cei de atunci, aşa fac şi cei de acum. Fiindcă generaţiile de politiceni unguri din România contemporană au avut doar de la cine învăţa. Iar mistificarea şi minciuna se învaţă foarte repede, fiindcă sunt două lucruri rele şi josnice. Şi pentru a nu fi acuzat că sunt răutăcios şi am eu ceva cu ungurii noştri – evident, nu cu toţi ci cei cărora noi, românii, le spunem că sunt capul răutăţilor – să intru, cum se spune, la concret. Mai înainte trebuie să atrag atanţia cititorilor că, în ultimele sătămâni, întreaga presă de limbă maghiară din România începe şi se termină cu marea problemă a Colegiului ,,Szekely Miko”, din Sfântu Gheorghe, care ,,trebuie salvat de la naţionalizare! Pentru că dacă Miko se va pierde acum, se va pierde tot ceea ce mai este al nostru”. Acesta,  se pare, este ultima şi cea mai nemernică acţiune ,,a puterii străine ce ne domină de 92 de ani încoace, calea care conduce spre autorenunţare şi asimilare”.

Pe această problemă, de viaţă şi de moarte pentru ungurimea din România, mi-a fost dat să citesc o  scrisoare deschisă pe care un jurist din Sfântu Gheorghe, Rozsnyai Sandor, membru al Baroului din judeţul Covasna, i-a adresat-o preşedintelui interimar al României, Crin Antonescu. Mă aşteptam ca, în virtutea meseriei sale şi a jurământului depus la început de carieră, domnul Rozsnyai să militeze pentru adevărul adevărat,  nu neapărat pentru cel absolut, dar nici pentru cel juridic, care ştim noi bine cum se obţine. Ci, pur şi simplu, pentru adevărul real. Aş fi vrut să trec peste obrăznicia şi bădărănia dumnealui, aceea de a se adresa preşedintelui României cu o scrisoare deschisă scrisă în limba maghiară(!), dacă acest gest neruşinat nu ar fi fost motivat cu nişte minciuni neobrăzate. Iată ce scrie el: ,,Ştiu că românii din Transilvania gândeau că Monarhia Austro-Ungară asupreşte minorităţile, însă şefii de stat de pe atunci cunoşteau cu toţii limba comunităţilor etnice care trăiau pe acel teritoriu”.

Domnul jurist Rozsnyai Sandor ne crede pe toţi românii proşti şi neştiutori, încât, chiar dacă debiteazâ nişte neadevăruri, nimeni nu-l va prinde cu minciuna. Fiindcă altfel nu-mi pot închipui că ar fi scris cele de mai sus, prin care vroia să-i spună preşedintelui interimar al României că ar trebui să cunoască şi el limba maghairă, dacă nu cumva şi limbile celorlalte minorităţi din ţară. Pentru că, vezi, Doamne!, ,,şefii de stat de atunci cunoşteau cu toţii limba comunităţilor etnice” din Austro-Ungaria.

După cum ştim cu toţii monarhia austro-ungară s-a constituit în 1867, chiar dacă încă de pe la 1527, împăraţii Austriei din dinastia Habsburgilor, şi-au luat şi titlul de regi ai Ungariei. Revenind însă la dualismul din 1867, atunci împăratul Franz Joseph I a devenit şi rege al Ungariei. L-aş ruga pe domnul jurist Rozsnyai dacă poate să-mi demonstreze, cu veun document, că acesta a folosit vreodată, în relaţiile sale directe cu minorităţile din imperiu austro-ungar, limba acestora. Fiindcă, până la plecare lui în lumea drepţilor, bătrânul împărat, Franz Joseph, nu a vorbit niciodată nici în limba maghiară, chiar dacă era vorba de o monarhie austro-ungară, iar el era şi regele ungurilor! Acelaşi lucru este valabil şi pentru urmaşul său pe tron, Carol I, ultimul împărat al moanrhiei bicefale. Şi chiar cu principele motenitor, arhiducele Franz Ferdinand, ucis de sârbi, în 1914, scânteia ce avea să aprindă vâlvătaia Primului Război Mondial. Nici măcar atunci când el a discutat direct despre soarta românilor transilvăneni, la întâlnirea avută la Viena, în 1908, cu dr. Miron Cristea şi dr. Augustin Bunea, arhiducele nu a rosti nicio vorbă românească, chiar dacă şi-a exprimat simpatia pe care o avea faţă de ,,bravul şi loialul popor român”. A făcut-o numai în limba germană.

Juristul Rozsnyai Şandor a fost apărătorul Bisericii Reformate, în procesul ce s-a derulat în ,,cazul Miko”, susţinând că acest edificiu ar fi proprietatea acestei biserici, deoarece aceasta a construit clădirea, fiindcă pasajul ,,comunităţile de peste Rika” ar însemna ,,organizaţiile bisericeşti”(…) ,,Cel puţin aşa am interpretat şi noi în traducerea noastră”. Asta chiar dacă recunoaşte ,,faptul că şi civilii – adică locuitorii oraşului – au avut contribuţia lor”. Iar dacă edificiul  a fost ridicat prin contribuţiile băneşti ale cetăţenilor, oare nu ar fi normal ca să rămână în proprietatea lor, respectiv a oraşului Sfântu Gheorghe, nu a Bisericii Reformate, care să încaseze, nemeritat o importantă sumă de bani drept chirie? Oare pe cine ar fi trebuit să apere  Rozsnyai Şandor? Nu interesele comunităţii în mijlocul căreia trăieşte? Rămânerea firească a acestui edificiu în proprieteta obştei, înseamnă oare o ,,nouă naţionalizare din partea statului român”? Nicidecum! Cu toate acesta insul afirmă în continuare, fără nici o jenă: ,,Dacă la toate prejudiciile suferite de noi până în prezent mai adăugăm şi faptul că ne-ar fi sustrase, în mod ilegal, până şi propriile şcoli, toate acestea ar putea duce la un rezultat – şi vorbesc serios – pe care nu-l doreşte nimeni, pentru că nu-l poate dori”. Cititnd cele de mai sus, nu pot să nu-l întreb pe aceste individ mincinos: care şcoli vi s-au luat? Din contră, date fiind multele prostii ce s-au făcut imediat după decembrie 1989, mai ales în cursul anului 1990, voi aţi pus mâna pe clădiri şi alte edificii construite de către statul român şi le stăpâniţi şi folosiţi bine mersi. Cine v-a luat clădirea Colegiului ,,Szekely Miko”? Nu rămâne el acolo unde a fost edificat? Nu rămâne în proprietatea şi folosinţa obştei maghiare din Sfântu Gheorghe?

Însă fraza de mai sus cuprinde şi o ameninţare aproape directă la adresa statului român. Fiindcă acesta ar trebui ,,să se aştepte la consecinţe de care nu a mai avut parte până acum”! Ce să înţelegem oare? Despre ce consecinţe ar putea fi vorba? Să le luăm drept o ameninţare  cu folosirea forţei? Din moment ce se face referire la mămăliga românească ce a explodat în 1989, spulberând regimul comunist, dictatorial, al lui Ceauşescu, nici nu putem trage alte concluzii. Cu atât mai mult cu cât autorul scrisorii o spune pe şleau, când afirmă că ,,maghiarimea din Transilvania a tolerat foarte multe lucruri până acum. Însă azi am ajuns la convingerea că paharul a început să se încline”. Atenţie dar! Doar garda secuiască, militarizată, nu se pregăteşte degeaba! Nu mai că nu se ştie dacă paharul înclinat, dacă se va şi vărsa, apa din el ar putea să îndrepte spre cei ce l-au înclinat prea mult. Fiindcă, la rândul nostru, şi noi, românii, ne-am cam săturat de ameninţările voastre. Prea aţi început să vă faceţi de cap!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*