Ocupație frățească în mileniul trei

Motto: 
– Domnule Preşedinte, ştiţi, eu (încă) nu pot fi comunist.
– Dar nici nu trebuie, pentru că dumneata eşti mai mult decît un comunist. Eşti un scriitor.

Ieri aflu o ştire trăsnet de fericită: se românizează, Doamne, Kievul şi Menskul, cu toată poporănimea lor. Acolo, ca o ripostă dată editurilor din Asociaţia „Pro-Noi“, se tipăresc non-stop cărţi cu poveşti de Ion Creangă şi alţi scriitori clasici români (clasici doar sau cărţi de poveşti populare, ca să nu se achite şi plăţi pentru drepturile de autor), care sunt exportate mai tîrziu în … R. Moldova şi România. Ăsta da gest caritabil imperial!

Asta da ocupaţie frăţească în mileniul al III-lea! Nu era suficient că piaţa didactică şi alimentară autohtonă e dominată de cărţile şi lactatele ruseşti, trebuia ca ucrainenii şi belaruşii (Rusia încă nu?) să ne înveţe şi a citi în limba… română. Anume română, pentru că aşa este specificat în volumele editate la Kiev şi Mensk. Iată, paradox, că ceea ce n-a înţeles Voronin şi partocraţia lui, au înţeles de mult pretinşii lui aliaţi de… Kremlin. Şi anume: că limba noastră nu poate fi (nici în vis!) alta decît română. Bravos, fraţilor întru iluminarea beznei ideologice de la Chişinău.

… La monumentul lui Eminescu, în chiar ziua-i de naştere, vreo cincizeci de oameni s-au adunat să-i comemoreze uitarea:

Vezi, îmi spune un cetăţean, atîţea am rămas. Iar scriitori erau vreo cinci din 50.
– Păi, dacă Eminescu nu pune cu această ocazie şi un fourchette măcar, de unde să vină cei 400 de membri ai Uniunii Scriitorilor din Moldova şi cei 70 ai Uniunii Scriitorilor „Nistru“?

Toţi scriitorii în acea zi treceau prin Romanovca în drum spre Agronomovca (nu rîdeţi, citiţi înainte), un sat din raionul Ungheni, unde avea loc încoronarea Infernului din Împărăţia lui Roş-Impărat. „Edificatorul de ţară“, aşa cum îi place să-şi (re)spună, era fericit. Bolnav de prea multă fericire era. Cu toate structurile ideologice de buzunar, de fapt, nişte filiale ale partidului său, visătorul incurabil al ţării, cu care zilnic se confunda, avea motive suficiente să fie în transă, mai bine scris: în delir (de dl Preda nu auzise, dar delirul, ca fenomen de partid, îi plăcea). Ziarele medii îl duceau în braţe ca pe Iisus Salvatorul. Patrioţi din interes îi sorbeau romanticele-i priviri care măsurau potopimea din jur.

De ce“, se-ntreba împăratul fercheş ca un crai, „edificatorii de ţară suveran de independentă lipsesc? De ce demolatorii, ca mine, de exemplu, îşi zic făuritori şi toată plebea e de acord?“ – continua lipsa lui, scuzaţi, Excelenţa! El era ferm convins, pe viaţă fără moarte convins, că hanatul pe care-l guverna mai avea mult pînă să devină o ţară, dar, ca orice magnific şerif, nu spunea niciodată cu glas tare ceea ce, de fapt (nu)gîndea.

Cînd unul altuia (poate alteia?) ne vom fi ţară“, rostea el, aproape anablandian de frumos, abia atunci noi, condamnaţii la independenţă naţională, vom fi cu adevărat fericiţi. Iar fericirea, continua el, poate fi numită şi astfel, cum vreau eu, de pildă, s-o numesc. Numeşte fericirea altfel, repetă brusc generalul clipitei şi se miră, pe loc repaos, de metafora ce-i îmbrăţişase făptura în delir. Dulce şi t(r)ainic delir, ca o fericire victordumbrăveniană, de împărat (re)numită altfel…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*