De muuultă vreme, am încetat să mai citesc ceva din creaţiile mele şi de ale altora, în public sau chiar într-un cerc restrâns. Pentru că, oamenii NU MAI AU NEVOIE DE CUVINTE. Le sunt de prisos. Lor le ajung gesturile. Sau numai intenţiile. Gesturile răsunătoare, televizate, mediatizate, dacă se poate, pe toate canalele. Nimeni nu mai acordă nici un micron din timpul lor, unei manifestări culturale de excepţie. Ori, în grabă şi cu nervozitate maximă, din convenienţă, vin la astfel de manifestări, dar stau cu ochii pe ceas în mod jenant, se grăbesc ori întârzie şi pleacă mai devreme de sfârşitul maanifestării. Ce vreţi, sunt fooooarte ocupaţi. Cu tot felul de mărunţişuri, care, în ochii lor devin esenţiale.
Mă rog.
Dar cea mai penibilă frază pe care o auzi de pe buzele tuturor este: N-am timp!
E de prisos să spun ce ecou are această frază în urechile şi în inima celui care a depus o muncă istovitoare pentru a da la iveală o operă de artă, un tablou, un cântec, o carte.
Adresantul este atât de grăbit încât nici nu ai timp să-i explici despre ce este vorba. Ţi-o taie, răspicat: N-am timp! Mă grăbesc. Trebuie să fiu la…
În fine, nimeni nu are timp.
S-o fi comprimat timpul în asemenea măsură încât nimeni nu-şi mai poate rezerva fie şi câteva secunde pentru sine?
E o alergătură turbată, care-ncotro. După ce?
După vânt. După praful de pe tobă pe care-l vom lua cu noi negreşit, pe lumea cealaltă.
Mi se pare atât de zadarnic, atât de inutil demersul cultural-artistic, încât mă apucă jalea.
Cum s-ar fi simţit marii corifei ai literaturii, dacă ar fi trăit în zilele noastre? Nenea Iancu, Moncher Marin Preda, dacă s-ar fi întâlnit pe Magheru cu cineva şi l-ar fi invitat la o bere, la Capşa, prilej de banchet verbal? Iar acela, ar fi răspuns: N-am timp, coane Iancule! N-am timp, Moncher! Eu am alte treburi serioase, nu literatura matale!
Ar mai fi scris genialele momente şi schiţe, monumentele dramaturgice care fac şi azi fala oricărui teatru?
N-am timp! e o dovadă de crasă nepoliteţe şi chiar grosolănie, faţă de omul de cultură.
Noroc că mai sunt câţiva nebuni frumoşi din marile oraşe care se adună, când tună şi când fulgeră, şi-şi citesc unii altora creaţiile, prilej de mare amuzament şi înălţare spirituală.
Altfel, ar fi, vorba lui Steinhardt: Vai de mămulica noastră.
Lasă un răspuns