Euharistia este Taina Trupului şi Sângelui lui Iisus Hristos, instituită de Domnul nostru Iisus Hristos Însuşi la „Cina cea de Taină”, înainte de Patima Sa. Într-adevăr la Cina din Joia Sfintelor Patimi, Domnul „a luat pâine şi binecuvântând a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor”. „Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea” ( Matei 26, 26-28; Luca 22, 19). Euharistia este Taina prin excelenţă a Bisericii, Taina care constituie Biserica. Biserica, adică adunarea credincioşilor, săvârşeşte Euharistia, iar Euharistia îi transformă pe credincioşi în Biserică, Trupul lui Iisus Hristos. Prin împărtăşirea cu Sfintele Taine, credincioşii devin una cu Iisus Hristos şi una între-olaltă. Primii creştini au înţeles foarte bine lucrul acesta şi de aceea „stăruiau în învăţătura Apostolilor şi în comuniune, în frângerea pâinii (Euharistie) şi în rugăciuni… Iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una” (Fapte 2, 42; 4, 32). Între Biserică şi Euharistie există deci o legătură interioară de identitate.
Biserica Ortodoxă crede, ca şi Biserica Catolică, în prezenţa reală a lui Iisus Hristos în pâinea şi vinul euharistic. Pâinea şi vinul oferite de credincioşi devin prin pogorârea Duhului Sfânt, ca răspuns la rugăciunea credincioşilor din biserică, în frunte cu episcopul (sau, în lipsa acestuia, cu preotul), Trupul şi Sângele Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Aceasta este o Taină pe care mintea n-o poate cuprinde, dar pe care o primim prin credinţă. Încercările de raţionalizare (explicare raţională) a Tainelor au condus întotdeauna la erezii şi la dezbinarea creştinilor. Noi trebuie să credem ceea ce Iisus Hristos ne-a spus în această privinţă, şi anume că pâinea şi vinul binecuvântate în cursul sinaxei liturgice sunt Trupul şi Sângele Său. Dacă ne îndoim de prezenţa reală a Domnului în Euharistie, înseamnă că diminuăm importanţa Întrupării Sale şi a prelungirii ei prin Biserică până la sfârşitul veacurilor.
Biserica Ortodoxă a păstrat doar două Liturghii euharistice, pe cea a Sf. Ioan Gură de Aur şi pe cea a Sf. Vasile cel Mare (sec. IV), care sunt foarte asemănătoare. Ambele Liturghii se compun din două părţi: Liturghia catehumenilor (adică a celor care se pregătesc pentru primirea botezului, la care însă iau parte şi cei botezaţi), ceea ce în Tradiţia occidentală corespunde cu Liturghia Cuvântului, şi Liturghia credincioşilor care cuprinde canonul euharistic cu epicleza (invocarea Duhului Sfânt pentru sfinţirea darurilor) şi împărtăşirea credincioşilor. Din Liturghia catehumenilor fac parte citirile biblice (Apostol şi Evanghelie) şi predica, precum şi rugăciuni sub formă de ectenii pentru credincioşi şi pentru catehumeni. Liturghia este precedată de pregătirea darurilor de pâine şi vin aduse de credincioşi, în cadrul unui ritual pe care preotul îl săvârşeşte în taină, înainte de începerea Liturghiei propriu-zise.
Ritualul Liturghiei euharistice este foarte bogat şi plin de simboluri, iar cântarea este numai vocală. Atmosfera bisericii este plină de mister, invită la interiorizare, la contemplarea Tainei vieţii Mântuitorului nostru Iisus Hristos pe care Sfânta Liturghie o reactualizează, începând cu Naşterea Sa, până la Înălţarea la cer. Se ştie că Biserica Ortodoxă are un simţ deosebit al misterului. Orice rugăciune, inclusiv rugăciunea liturgică, trebuie să „coboare” din minte în inimă, să angajeze inima, care este centrul fiinţei umane, locul unde se concentrează ca într-un focar toate puterile psiho – fizice ale omului; locul, de asemenea, al harului botezului. Dumnezeu sălăşluieşte în inima omului. De aceea este important ca mintea (intelectul), care nu este decât o energie a inimii, să „coboare” mereu în inimă pentru a-şi găsi odihna. Divorţul dintre minte şi inimă duce la stres, la depresii, la stări de nemulţumire. Tocmai de aceea rugăciunea particulară şi liturgică sunt de o permanentă actualitate.
Pe lângă evoluţia firească, istorică, în spirit evanghelic şi patristic, Sfânta Euharistie nu a suferit transformări, ea rămânând în continuare viaţa Bisericii; numai înţelegerea ei a suferit modificări şi transformări atât în plan teoretic, cât şi în plan practic. De aceea, atât teologia academică, universitară, elevată şi elaborată cât şi practica liturgică au datoria de a-i descoperi locul central şi de a rezolva criza liturgică în care se află întreaga Biserică. Pentru conştientizarea atât a slujitorilor, sacerdoţilor, cât şi a credincioşilor asupra importanţei şi locului Euharistiei, se impune revenirea la rostirea rugăciunilor, cel puţin a anaforei, cu voce tare, implicarea creştinilor în viaţa Bisericii şi săvârşirea tuturor celorlalte Sfinte Taine în strânsă legătură cu Jertfa Euharistică. Sfânta euharistie nu trebuie redusă, aşa cum se întâmplă adesea, nici la funcţia unei simple rugăciuni „de pomenire” a celor vii, pentru sănătate, ori pentru „rezolvarea anumitor probleme” şi a celor adormiţi pentru a beneficia de bunăvoinţa divină, nici la funcţia simbolică de înlocuire ori substituire, ci trebuie înţeleasă ca Taină a tainelor şi Taina vieţii veşnice, fapt pentru care, în viaţa liturgică a Bisericii, ea rămâne miezul acesteia, Taina de referinţă, faţă de care, în special sfinţiţii slujitori ai altarelor sacre trebuie să aibă o atenţie deosebită. Iată cum sfătuia pe slujitorii Sfintelor Altare unul din marii duhovnici ai Bisericii noastre, din ultimele decenii ale secolului trecut: „Să fim cu mare atenţie cui şi cum dăm Sfânta Împărtăşanie, că mare răspundre avem în faţa lui Dumnezeu. Nici prea rar, nici prea des. Să ţinem seama, pe cât se poate, de sfintele canoane şi de practica părinţilor iscusiţi de astăzi”.
Ca atare, în fiecare Sfântă Taină, Iisus Hristos ni se dăruieşte cu o lucrare a Sa, în Euharistie, însă, ni se dăruieşte cu Însuşi Trupul şi Sângele Său, deplin penetrate de Duhul Lui şi prin care ne spiritualizează şi pe noi, având acordul voinţei noastre libere. Euharistia este Taina care – L extinde pe Iisus Hristos în noi, sau prin care suntem noi asimilaţi la umanitatea Sa preamărită prin Înviere şi Înălţare. Această extindere a lui Iisus Hristos în noi constituie Biserica – o comunitate de persoane unite între ele prin acelaşi Trup şi Sânge al lui Hristos, pline de Duhul Sfânt. Biserica care este astfel constituită ca o comunitate concretă, vizibilă, a oamenilor cu Dumnezeu prin Iisus Hristos în Duhul Sfânt, are la rândul ei puterea sacramentală de a-L extinde mai departe pe Iisus Hristos în alţi oameni, prin organele alese şi sfinţite de Iisus Hristos Însuşi în ea şi pentru ea, prin Duhul Lui cel Sfânt, adăugând Trupului Său noi mădulare. De asemenea, puterea sacramentală, sfinţită şi sfinţitoare a Bisericii izvorăşte tot prin puterea lui Iisus Hristos Cel sălăşluit în ea prin Duhul Sfânt. Euharistia şi Biserica sunt două realităţi nedespărţite, într-o continuă şi indisolubilă legătură, una implicând-o pe cealaltă, una fiind condiţie a celeilalte, iar în amândouă este prezent Acelaşi Iisus Hristos prin Trupul Lui, deplin pnevmatizat, atrăgând toate mădularele şi membrele Sale spre înălţimea la care se află El.
Prin urmare, importanţa şi semnificaţia Sfintei Euharistii sunt fundamentale şi maxime pentru viaţa omului, pentru viaţa lumii, căci ea este unirea cea mai înaltă care se poate realiza între om şi Domnul nostru Iisus Hristos, cu Dumnezeu, în Împărăţia Sa. Dumnezeiasca Împărtăşanie din cadrul Sfintei Liturghii care se săvârşeşte în Biserică pentru credincioşi, ne uneşte cu Iisus Hristos şi pe noi unii cu alţii, deoarece toţi credem în Unicul Hristos – Care este ieri, azi şi în veci Acelaşi şi prin Care ne împărtăşim cu aceleaşi Sfinte Taine. Ea este Taină a Bisericii şi a unităţii Bisericii fiindcă în ea se pecetluieşte unitatea de credinţă încununând Liturghia Cuvântului. Ea susţine creşterea permanentă a creştinilor în Hristos, în Trupul Său tainic – Biserica – în comuniunea iubirii cu Iisus Hristos şi între ei, Euharistia fiind prin aceasta un sacrament al împăcării, al iubirii şi a unităţii profunde a oamenilor în Iisus Hristos, a mântuirii în El şi prin El, aşa după cum am mai spus în acest studiu. Unitatea creştină trebuie să se răsfrângă asupra lumii întregi, pentru ca să se pregătească în acest chip unitatea eshatologică pe care Sfânta Împărtăşanie o prefigurează, Împărăţia lui Dumnezeu cea veşnică pe care o pregustăm încă din viaţa această terestră şi care nu este o comuniune umană, ci o unitate în Dumnezeu, în plenitudinea adevărului şi în bucuria Împărăţiei – această concepţie ar trebui să asigure ecumenicitatea sau gîndirea şi mişcarea ecumenică Bisericii cea una după cum şi Iisus Hristos – Adevăratul Dumnezeu – doar Unul este!….
Aşadar, în vremurile de astăzi, când suferinţe şi necazuri foarte multe şi foarte variate cum ar fi neajunsurile şi sărăcia, bolile şi singurătatea, nedreptatea, patimile şi violenţa şi multe altele încearcă să cuprindă sub aripa lor nefastă cât mai mulţi semeni, este foarte necesară o revenire şi o reorientare sinceră a existenţei noastre către Dumnezeu. Singur aflându-se omul nu poate să depăşească zidul deznădejdilor pe care suferinţele şi greutăţile i-l aduc înainte şi astfel se loveşte continuu cu renunţarea şi cu cedarea. În aceste condiţii durerea şi necazul îşi amplifică dimensiunile, lucrarea şi roadele negative în sufletul uman, ajungând uneori chiar la groază şi disperare. Individualismul şi autonomismul nu fac decât să ne introducă în izolarea tragediei personale. Dar prin Iisus Hristos şi de la Iisus Hristos primim şi noi puterea şi capacitatea de a învinge toate dezamăgirile pe care ni le aduc înainte. El nu a fost o victimă în faţa morţii, a strâmtorărilor şi a batjocoririlor ce i s-au adus, ci un biruitor, Singurul biruitor adevărat (şi) asupra vieţii. În mod liber primeşte moartea: „Eu îmi pun sufletul, ca iarăşi să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi îl pun. Putere am eu ca să-l pun şi putere am iarăşi să-l iau” (Ioan 10, 17-18), pentru ca nici un om să nu mai fie sclavul ei, ci în toţi să se trezească dorinţa de dăruire, în mod liber, înaintea lui Dumnezeu.
Trebuie subliniat reţinut faptul, că „jertfa lui Hristos nu se reduce la un simplu exemplu de comportare socială, ci se distinge prin superioritatea absolută şi puterea desăvârşită pe care Fiul lui Dumnezeu i-o imprimă”. În urma unirii cu Iisus Hristos, ia naştere şi în noi manifestarea iubirii Sale faţă de lume. Prin mine Iisus Hristos îl iubeşte pe semenul meu şi acela primeşte iubirea mea care îşi are sursa în Iisus Hristos. Prin această iubire şi prin puterea lui Iisus Hristos ajungem fiecare din noi, într-o măsură mai mare sau mai mică, să ne dăruim ca jertfe vii. Dar, precum Jertfa lui Hristos n-a fost despărţită de Înviere, tot aşa nici jertfa noastră nu rămâne străină de viaţa pe care El ne-o oferă. Şi să nu uităm faptul că fără de jertfa Domnului Iisus Hristos, îndeosebi cea euharistică, nu putem face nimic. Tocmai de aceea se cere împlinită şi împărtăşită.
Încheiem cu constatarea că Euharistia actualizează într-un dinamism convergent, spre plenitudinea existenţei, marile potenţialităţi umane care semnifică şi simbolizează ceea ce trebuie să devină lumea adică o dăruire şi un imn de laudă adus, neîncetat, Creatorului; o comuniune universală în Trupul lui Iisus Hristos, o împărăţie a dreptăţii, a iubirii şi a păcii în Duhul Sfânt, pentru unitatea şi mântuirea tuturor în Iisus Hristos Domnul şi prin Iisus Hristos, ajungând, astfel, la desăvârşirea noastră cu ajutorul Sfintei Euharistii căreia îi descoperim, în acest fel, valoarea ei duhovnicească de nepreţuit.
Lasă un răspuns