Dacă cei doi, Fabianus şi Traianus, înţeleg umorul, fie şi un pic cam negru, Mihai Mateieşu, interpretul de muzică populară de la Sturzeni, Râşcani, e privat de acest simţ şi când i-am spus de un eventual testament, m-a privit chiorâş. Dar până la urmă l-am convins că are ce lăsa urmaşilor săi. Şi ca un notar disciplinat am trecut în registru curtea din strada Bernardazzi potopită de viţă de vie, căţărată sălbatic cu soiuri nobile prin copaci, pe acoperişul casei şi chiar dă prin geam în casa mare, se furişează prin acareturi şi în garaj. Mai are vreo sută de cântece, împărţite cu dărnicie interpreţilor mai vechi şi mai noi. Mateieşu, caz uncial, nu are şcoală de muzică, nici n-a călcat prin preajma Conservatorului, dar e compozitor. Şi nu unul de duzină.
Are o pensie de invalid. Dar nu-i ajunge pentru leacuri. Are şi privilegii. Circulă gratis în troleibuze şi autobuze. E de statura lui Iurie Sadovnic. Poartă pantofi cu tocul înalt şi când nu are cu ce plăti frizerul îşi împleteşte o cosiţă, ascunsă sub pălăria de fetru, pe care i-a dăruit-o un preşedinte de colhoz pe când calul costa o rublă, iar iapa era pe degeaba. Alte semnalmente nu mai are şi chiar de le-o fi având nu vreau să intru în belea. Portretul fizic puţin contează. Visul lui a fost să-şi facă o serată de creaţie ca a lui Nicolae Glib, dar a ieşit ca a lui Lozanciuc. Tot bună, dar fără conducerea de vârf. Şi dacă nu a fost vârful, frunza pică, şi nu se mai pune pe post frumosul concert al unui om ajuns la 60 de ani. Vorba vine că privighetorile nu pot fi sugrumate de mâzgâlica de pupăză. Cam în felul ăsta te menaja Nicolai Costenco, când îţi înmâna textul cântecului “Vin flăcăii din câmpie”. Acesta a fost şlagărul şi pista ta de lansare. Că era prea strâmt cosmodromul, nu-i vina ta. Ai avut şi noroc să fii solist în “Fluieraş” alături de Tamara Ciobanu şi Gheorghe Eşanu.
De la casa lui, pe de-a dreptul să fie o aruncătură de băţ până în cel mai tihnit loc din urbe—Cimitirul Central. Dar Mihai zice că nu se grăbeşte într-acolo. Ştiut lucru, după cum zice şi Seneca, nu-i om care să nu-şi exagereze durerea. Dar durerea lui Mihai Mateieşu într-adevăr e mare. În vara anului 1986, când un reactor de la Cernobâl se dezlănţuise, el dimpreună cu Valentina Cojocaru şi alţi artişti de la noi, a fost trimis să veselească lumea de acolo. Ciudată puterea de la Kremlin. Stronţiul sfredelea pământul până în adâncuri, se urca până la picioarele lui Dumnezeu, intra în corpuri neprotejate ca şi cuţitul în brojbanul de curechi, iar nişte bieţi actori, ca nişte bufoni, trebuiau să distreze moartea.
Mihai Mateieşu, victimă a Cernobâlului, s-a întors acasă iradiat şi de ani de zile nu se mai desparte de doftorii.
– Eu am scăpat puţin mai ieftin, zice el, dar uite că o bună parte dintre artiştii ansamblului “Struguraş” din Ungheni, sosiţi la Cernobâl înaintea noastră, s-au împuţinat şi au un şir lung de cruci în cimitirul unghenean.
P.S.
…La începutul verii lui 2009, după trei zile de la moarte, l-au descoperit pe bietul Mihai cu capul pe masă, în casa lui din strada Bernardazzi, care se mărgineşte, în partea sudică, cu Cimitirul Central din strada Armenească. Soţia lui era în Portugalia şi a urmărit funeraliile la un telefon mobil. Interpretul de muzică populară, Anatol Latâşev, îmi spune că îndoliata femeie se prăpădea de plâns. Ar fi venit într-un gând dar nu avea încă bani de drum.
Lasă un răspuns