Tema minorităţilor naţionale din România a constituit un obiect de cercetare, întâi, ca subiect de interes personal, de o fascinantă curiozitate şi atractivitate ştiinţifică şi, ulterior, ca proiecte de cercetare de sine stătătoare în cadrul Institutului de Sociologie al Academiei Române. Tematica fiind complexă a trebuit să o abordez din multiple perspective, antropologică, sociologică, psihologică, morală etc.
Când am trecut la redactare, mi-am dat seama că este şi foarte sensibilă, delicată, pentru că atinge aspectele de fond ale naturii etnice a fiinţei umane, definitorii pentru ea şi pentru grupul din care face parte, la care se adaugă factorul politic sau de putere, care fixează, în fapt, caracterul relaţiilor dintre etnii: de dominare a unui grup de către altul sau de cooperare, de înţelegere şi respect reciproc. Sensibilitatea decurge şi din faptul că însuşi cercetătorul este inevitabil membru al unei părţi, al unui grup etnic care intră în cercetare şi, în virtutea acestui fapt obiectiv, căruia nu i se poate sustrage, el trebuie să păstreze întotdeauna echilibrul între grupul căruia îi aparţine şi cealaltă parte supusă studiului aflată în contact. Această echidistanţă i se impune ca normă atât prin deontologia profesională, cât şi prin spiritul moral intrinsec personal pe care trebuie să-l posede.
În 2004, când credeam că trăim într-o perioadă de deplină democraţie şi libertate de exprimare a rezultatelor cercetărilor efectuate toată viaţa mea profesională în acelaşi institut, am avut şi experienţa cenzurii, chiar din partea Redactorului şef al revistei „Sociologie Românească” a institutului, care, dorindu-şi o atmosferă comodă şi călduţă, mi-a interzis afirmarea răspicată a comentariilor pe tema „Statutului de autonomie a Ţinutului Secuiesc”, punându-mi verbal eticheta de „extremistă”, deşi eram singura cercetătoare din institut în deplină cunoaştere a situaţiei românilor din Covasna şi Harghita pe care o studiam de 12 ani. Mai, mult, mi-a fost interzisă şi recenzia la lucrarea, „Tendinţe de enclavizare a unui spaţiu românesc – Covasna şi Harghita”, Editura România pur şi simplu, Bucureşti, 2004, de dr. Ioan Lăcătuşu, cercetător şi lider cultural local din Sf. Gheorghe, judeţul Covasna, cel mai pertinent analist al jocurilor politice ale maghiarilor în zonă pentru a-şi atinge scopurile iredentiste. În loc de acceptare, ambele texte au fost respinse cu notificaţia următoare: „Nu publicăm materiale (nici recenzii) cu asemenea tematică! Nu intră în profilul revistei şi nu corespunde politicii noastre editoriale. Autoarea se poate adresa celorlalte reviste care acceptă materialul”, 1 noiembrie 2004. Am fost uimită. O revistă academică să nu primească materiale pe o problemă naţională atât de stringentă şi de gravă! Cui să te mai adresezi? Atunci, ne-am decis să le includem în volumul de faţă că aici şi îşi găsesc un loc de frunte şi dobândesc şi perenitate.
Sunt convinsă că fenomenul cenzurii, în subtext, privea în principal două aspecte: să nu relevăm aspecte negative ale comportamentului liderilor maghiari fie pentru că sunt în coaliţie şi nu le „cade” bine celor de la putere, fie ca maghiarii „sunt deranjaţi” şi ne vor face auziţi în „toată lumea”.
În altă ordine de idei, în institutul nostru, nici relevarea aspectelor pozitive ale fostei societăţi socialiste nu se bucură de obicei de apreciere, de parcă am fi trăit o viaţă întreagă fără să cunoaştem o licărire de bine, de bucurie, de omenie. Colegii, cadre didactice universitare, cu un pronunţat caracter oportunist, găsesc numai motive de anatemă la adresa societăţii socialiste în care am trăit cu toţii. Ceea ce ne deosebea erau şi sorginţile sociale diferite, de unde şi diferenţa de convingeri dintre noi şi ei.
Ceea ce este grav, este faptul că ei formează şi deformează tânăra generaţie în acest spirit unilateral, nihilist cu privire la trecut, lipsind-o de perspectiva culturală şi istorică a tratării echilibrate, obiective, cu elemente de continuitate materială, spirituală, valorică, inerente în trecerea de la un alt tip de societate la alta. Doar este un truism că în societate şi cultură nimic nu se poate construi pe un loc gol, îmbinarea dintre continuitate şi discontinuitate, dintre nou şi vechi fiind o legitate ca şi legea gravitaţiei în natură. Îndoctrinând cu teza şi eticheta la modă a „anticomunismului” tinerii, mai puţin capabili să judece complex şi profund realitatea istorică de atunci, datorită neatingerii încă a pregătirii profunde şi temeinice necesare unei asemenea judecăţi de valoare, ei sunt modelaţi, mai degrabă, pentru a demola decât pentru a construi, pentru a denigra decât pentru a cântări cu grijă şi respect faptele meritorii ale înaintaşilor şi a despărţi binele de rău.
„Socialismul n-a fost numai dictatură, a fost o dictatură de dezvoltare, cu o strategie de dezvoltare deosebit de eficientă” (Roman şi Hofbauer, 1998, p. 140-143). În timpul lui, s-a creat o bază tehnică-materială care, din păcate, a fost devalizată, s-a format o intelectualitate bine instruită şi calificată din fii de muncitori şi ţărani, s-au pregătit specialişti, oameni de cultură şi de ştiinţă de nivel european şi chiar mondial. Această societate a asigurat un învăţământ temeinic, carte şi act cultural gratuit tuturor tinerilor şi a cultivat o ţinută morală şi valori morale tradiţionale care acum au rămas doar istorie. Tabloul negru ce i se confecţionează acum este fals. Fără să-i facem apologia acestui regim care a avut relele şi bunele lui, totuşi, cercetătorul trebuie să disece realitatea socială cu distanţa necesară sau ca un chirurg, punând în lumină şi păstrând ce-a fost valoros şi a contribuit la dezvoltarea socială (deci, partea sănătoasă a organismului) şi eliminând ce-a fost nociv, pentru ca organismul social să se poată însănătoşi. Aşa am încercat să facem şi noi. Dar neîncadrându-ne în rândul nihiliştilor şi al „anticomuniştilor” de profesie, mult agreaţi de semenii lor, ni se aplica şi eticheta de „nostalgică”, deşi nu încercam decât, în numele ştiinţei şi al valorilor ei, să restabilim adevărul despre o societate în care am crescut, ne-am format intelectual şi cultural şi am muncit cu pasiune şi seriozitate, societate care a avut luminile şi umbrele ei.
Prin statutul de cercetător ştiinţific, m-am supus „tiraniei faptelor”, „am ascultat” realitatea socială şi nu am abdicat de la exprimarea adevărului în nici un fel, nici în fosta societate în care am criticat tarele ei, nici în cea post-decembristă, care în multe privinţe, până acum, cel puţin, are aspecte mult mai dramatice de cât cea pe care am „lichidat-o”.
În perioada socialistă, ultragiată în ultimele două decenii, am fost martorii unor evenimente culturale comune între oamenii de diferite etnii în care fiecare se întrecea să-şi afirme frumuseţea şi bogăţia sa culturală, într-o armonie autentic umană, le-am ascultat şi înregistrat opiniile, convingerile, stările de spirit pe care le exprimau firesc despre viaţa lor în comun.
Dacă acum 25 de ani între români şi maghiari exista o relaţie biunivocă de donatori şi receptori de cultură, ca locuitori ai comunităţilor rurale şi urbane, în ultimii 15 ani, interschimbul cultural, mai ales în zonele cu populaţie majoritar maghiară, Covasna şi Harghita, este la cote incredibil de scăzute, datorită politicii de enclavizare şi autocentrare etnică a etniei maghiare, dirijată de cercurile politice şi etnice maghiare din ţară şi din afara ei.
Cu un sfert de secol în urmă, în regimul socialist, românii şi maghiarii trăiau, comunicau şi vorbeau deschis despre convieţuirea lor normală, despre schimburile culturale dintre ei, deşi aveau rădăcini istorice, etnice şi culturale diferite. Din păcate, democraţia dobândită după 1989 a schimbat regulile jocului, convieţuirea românilor în zonele majoritar maghiare transformându-se în supravieţuire fizică în 1989-1990 şi în supravieţuire socială, economică, psiho-morală de-atunci până astăzi.
Schimbarea axei de dezvoltare a ţării şi orientarea spre Occident, instaurarea celui mai sălbatic capitalism au avut ca efect nu împlinirea aspiraţiilor românilor de la 22 Decembrie 1989, ci sfărâmarea unităţii societăţii în partide politice care ajunse la guvernare „lichidează” şi anulează tot ce au reuşit să facă predecesorii; în structuri economice şi grupuri de putere corupte care au preponderent interesul acumulării în scop personal; în grupuri de intelectuali cu orientări ideologice şi politice diferite, dintre care unii mai degrabă zădărnicesc încercarea de valorificare a ceea ce a realizat în cei 45 de ani poporul român decât să contribuie punând propria lor cărămidă la edificiul ce trebuie înălţat.
O malefică incapacitate de continuitate în efort, o îndârjită incapacitate de apreciere pozitivă şi de preluare a ceea ce am moştenit, ca premisă a progresului nostru continuu pe linia dezvoltării economice, sociale, a creării unor relaţii sociale şi interetnice armonioase, a pus stăpânire pe modul de gândire şi de acţiune al suprastructurii politice, economice şi, în parte, culturale. Unul dintre compartimentele cele mai viu discutate şi disputate a fost cel al relaţiilor interetnice dintre români şi maghiari din judeţele cu maghiari majoritari, unde, pe fondul negării oricăror momente de bună convieţuire cu românii în perioada socialistă, liderii lor politici au avut grijă, în perioada de tranziţie, să întroneze un climat de intoleranţă, de respingere a românilor şi de purificare etnică prin care să se şteargă orice urmă a unei vieţi interetnice normale trecute sau viitoare.
Lasă un răspuns