Nu demult am avut bucuria de a descoperi, în infinimea de reţele literare, o publicație care promovează poezia, într-un chip inedit. Ziarul „Naţiunea”, prin redactorul-șef adj. Romeo Tarhon, a luat iniţiativa de a face România cunoscută, nu prin frunzuliţa cea verde, atât de costisitoare, nu prin cel mai mare cârnat, nu printr-o plăcintă uriaşă sau festivalul usturoiului, ci, prin CEL MAI LUNG POEM COLECTIV, care s-a scris vreodată, destinat a fi prezentat comisiei Guiness Book, ca atare.
Zis şi făcut. Un mănunchi de creatori, la care s-au adăugat alţii şi alţii, şi-au întrecut condeiele pentru a alcătui acest uriaş edificiu, care, ridicat pe verticală, ar întrece orice zgârie nori. Deja versurile sunt monitorizate, din sută în sută şi afişate pe site, aşa încât, se ştie la orice oră, la al câtelea vers s-a ajuns. Sau, acest poem scris pe şosea ar măsura zeci de kilometri distanţă. Dar el e scris pe inimile celor care îl compun cu râvnă inspiraţie şi dragoste. Poemul a devenit un bun de-al lor, cu care se mândresc. Ei toţi, sunt proprietari pe întinderea numită POEZIE.
„Rugiştii” – cum de curând am aflat că se numesc cei care s-au încumetat să-şi posteze creaţiile stau unul lângă celălalt, mână-n mână, umăr lângă umăr şi tâmplă lângă tâmplă, ca într-o uriaşă bibliotecă adunând, strâns aliniate şi lipite una de alta, cărţile în care se află înţelepciunea lumii.
Autorii au descoperit o dimensiune nouă: aceea a comuniunii lirice. Şi poate acesta e cel mai mare merit. I-a adunat în casa sufletească pe toţi, începători şi avansaţi, tineri şi bătrâni, copii şi maturi, de toate profesiile şi condiţiile sociale. Toate diferenţele s-au şters şi ei, cu braţele ridicate într-o – frumos intitulată – RUGĂ FĂRĂ SFÂRŞIT – se adresează Duhului Sfânt, Celei de-a Treia Persoane Divine, să-i inspire, să reverse asupra lor toate darurile pentru a putea să participe la un proiect cât se poate de onorabil şi înălţător.
Dacă poemul va fi prezentat în toamnă CĂRŢII RECORDURILOR şi va fi omologat, aproape că nu mai are nici o impoortanţă. El şi-a atins deja scopul; de a înmănunchea catrene care – singura condiţie pusă de organizatori – încep cu versul „a fi” la persoana a-ntâia singular: Sunt.
Astfel, fiecare se defineşte şi îşi mărturiseşte Crezul literar şi artistic. Fiecare este ceea ce scrie că este. Şi, desigur, ceea ce doreşte să fie. Creatorul are drept la visare. Închipuirea, mai bine zis, inspiraţia i-a atins pe toţi. Intri în acest ritm liric, orfic, muzical, în această eufonie fără cusur şi, aidoma sportivului la Jocurile Olimpice, nu ai voie să dai înapoi, trebuie să duci mai departe făclia aprinsă.
Până la locul unde, maratonistul elen, obosit dar mulţumit, o va aşeza drept făclie nestinsă, în aplauzele şi uralele mulţimii exaltate, pentru Olimpiada viitoare. Ştafeta a fost predată din mână în mână şi nimeni nu a abandonat traseul, bucăţica lui de drum până la linia de sosire. O continuitate de spirit. O confrerie.
E un joc neasemuit şi deloc costisitor. Fiecare are dreptul să-şi încerce condeiul.
A face parte din acest proiect devine, pentru orice poet, o responsabilitate, o onoare deosebită, o sârguinţă şi, mai ales, o plăcere şi o mulţumire, că a participat la construirea unui edificiu menit să dăinuie.
Pentru că, dacă orice edificiu, din materiale cunoscute, are o anumită rezistenţă, în timp şi în cele din urmă, este sortit năruirii, POEMUL FĂRĂ SFÂRŞIT intitulat atât de frumos: RUGĂ FĂRĂ SFÂRŞIT, nu se va şterge şi nici ruina, niciodată.
Simbolistica lui este clară: tot ceea ce este clădit pe temeiuri spirituale, rezistă oricăror furtuni şi cataclisme naturale.
Şirul nesfârşit de metafore sau alte mijloace de expresie are şi menirea de a aduce Lumină şi Pace în suflete. Este chintesenţă de suflet. Frumuseţea lui rezidă în comuniune de spirit, în dăruirea autorilor şi-n receptarea poemelor de cât mai multe persoane. Poezia uneşte, nu separă.
Un şirag magic de rugăciuni adresate aceluiaşi Creator, aceluiaşi Duh Sfânt, aceluiaşi Domn şi Mântuitor, uniţi în Treimea cea Sfântă.
Consider o adevărată şansă de a putea să adaug şi eu un crâmpei din preaplinul sufletesc, numărându-mă printre semnatari, cu aceeaşi smerenie cu care aş participa la un imens pelerinaj la locurile cele mai sfinte. Fiecare pas, o rugăciune pe bobiţa de Rozariu. Fiecare vers, o fărâmă de cuminecătură, un strop din potirul cu vin de împărtăşire la Cina cea Sfântă unde erau adunaţi ucenicii laolaltă.
Fie ca aceste cuvinte să adune cât mai mulţi aspiranţi la marea Poezie a Lumii, fără încrâncenări de prisos, fără ierarhizări, fără limite de nici un fel. Un zbor spre înalt într-un Crug nesfârşit în azurul unde, doar păsările stâncilor se încumetă. Un galop al cailor liberi în nesfârşirea câmpiei.
Un vis frumos din care, atunci când te trezeşti, ai dori să-l mai prelungeşti ori să-l reiei, pentru că ţi-a dăruit o stare de bine aici pe pământ, pentru viaţa care te aşteaptă.
Lasă un răspuns