Ninsoarea dorului de casă ori dorul ninsorii de acasă…Cea care cade pe suflet şi acoperă tot ce e gri şi pământiu şi pustiu…O zăpadă, cum altfel decât purificatoare în care-ţi scalzi privirea, îţi afunzi mâinile şi picioarele şi poţi face din ea, cu braţele şi picioarele, îngeri albi şi pufoşi…
Zăpada dorului de mama, nu una rece, dar una fierbinte, care-ţi topeşte sufletul, te frânge. Zăpada cu o mie de culori în care te reflectezi…
Precum cascada ce coboară din creştetul munţilor şi o porneşte la vale în vuiet tumultuos, purtând în ea muzica apelor dezlănţuite, scăpate din zăgazurile gheţii în care au stat prizoniere… O rostogolire ce nu mai poate fi oprită… Torentele de tandreţe, mari indundaţii nostalgice, valurile de dor alb, incendiul de apă care nu suportă bariere… Un rug de cuvinte, o pălălaie albă, ridicându-se în mii şi mii de scântei care pocnesc şi trosnesc, din cenuşa mocnindă…Ceva misterios, aproape religios, aproape profan, mirific şi seducător, precum curcubeul a cărui bogăţie de nuanţe izvodite din alb, se desface în spectru…Culori compuse, culori (des)compuse… Culori cântătoare. Versuri tăcânde…Dureri mute, prefăcute-n cuvânt dulceag-amărui precum sâmburul de migdală.
Aceasta este poezia Verei Crăciun din volumul „Doruri albe”, recent apărut la Editura Naţiunea, Bucureşti, 2012. O carte notabilă.
Născută din doruri. Născută-n zăpadă. Zăpadă născută-n durere, din lacrimi fierbinţi. Ceva care-ţi pătrunde adâncurile, prin viu grai… O zăpadă vorbitoare care te însufleţeşte. Semnificaţia din spatele acestei zăpezi, o afli dacă sapi adânc în tine, până la extazul suprem. Puţină candoare, puţină decenţă, puţină nebunie, ingrediente absolut necesare…
Şi cui nu i-ar place, cu ochii spre cer şi cu spatele simţindu-i răcoarea, să stea aşa, să viseze… Ori să mediteze. Ori să plângă… Şi lacrimile să se confunde cu steluţele albe. Să plângi cu fulgi mari, fierbinţi, alunecând pe relieful obrazului… Sunt desfătări care ai vrea să nu se termine niciodată. Rătăceşti cu gândul prin imensităţile albe ale amintirilor de acasă. În centru, e Mama, chipul mamei se confundă cu al tuturor mamelor. Numai că ea e UNICA.
În virtutea acestei neasemănări, îţi conduci mintea şi inima şi mâna, pe coala albă şi ea, care aşteaptă zăpada cuvintelor. Sau a mieilor. Sau a pruncilor. Tot albă.
Cine, în copilărie nu a scris pe zăpadă? Ori pe azur? Câte poezii au rămas necitite, pentru că raza de soare le-a prefăcut în pârâiaşe grăbite? Zăpada din „Doruri albe” – porneşte de la o pierdere şi devine câştig. Porneşte de la durere şi se preface-n bucurie. Porneşte de la litera moartă şi se transformă în fiinţă vie.
Zăpada îngraşă, ţine de cald, protejează. Dar şi îngheaţă. În ea germinează cuvântul precum grâul în ţarină. Autorii poate nu-şi dau seama perfect că scriind o carte, îşi rescriu, de fapt, sufletul. Şi dacă în suflet totul e alb, cum poate ieşi cartea, decât înmiresmată de doruri albe? Adică neprihănite. Aidoma lui.
La Vera Crăciun, albul este izvoditor a toate. Din el se nasc: fulgul mic al iernii, „nopţile albe ca de nufăr”; „albul ochilor”, chiar şi cel al florilor, al şoaptelor, al viselor, al zorilor, albul norilor, albul veşniciei, totul în jur e imaculat, pentru că zâmbetul mamei luminează peste tot, precum candela.
Unul din poeme chiar se numeşte „Alb de vis şi alb de nins” şi ilustrează foarte bine această idee. Există multe flori sărutate de soare în poezia Verei Crăciun, există scântei – desigur de feminitate, de senzualitate, – mai sunt şi culori îngemănate, candoare, dăruire, muguri înfloriţi, speranţă, mult dor pretutindeni, Şi într-o lume inundată de alb, poeta, parcă trezită brusc dintr-un vis minunat, spune: „Toate acestea sunt culori: / Alb de dor şi alb de nori, / Iar prin ele, rătăcite, / Ori ascunse, tăinuite, Prăfuite şi chiar terne, / Versuri şi triste poeme. // Versu-i trist, însă cuvântul / E neliniştit ca vântul…/ Iute şi aprins ca focul / În iubire îşi vrea locul. // Este vers învăluit / În gând negru, jeluit, / Care-n albul de splendoare / Schimbă fondul rău şi doare.” De ce e versul trist şi tern când în suflet e atâta alb şi atâta splendoare? Tot poeta ne dă răspunsul: fiindcă albul nu mai e chiar atât de alb şi el s-a înnegurat; de aici şi dorul de albul de odinioară: „Şi doar sufletul femeii, / Cel ce-ngenunchea şi zeii / Albul pur îl mai doreşte. / Acel alb ca de poveste…”
Elegiile se nasc din nostalgie, din dor, din tristeţea iubirii pierdute, dintr-un jind fără saţiu, care uneori nu are nume şi nu ştii de unde vine. În ton de romanţă târzie, versificate onorabil, poemele din această carte sună poate, puţin patetic, puţin trist şi invită la meditaţie şi la contemplarea creaţiei divine. Aproape toate gândurile sunt îndreptate către fiinţa cea mai iubită, mama, plecată de curând, de dorul căreia, autoarea a început să-şi aştearnă gândurile pe suport de hârtie. Şi dorul s-a mai ostoit, cu cât a scris mai mult. E un fel de terapie divină şi aceasta. Toate poeziile de toamnă sunt elegiace şi evocă nostalgia trecerii timpului, a vestejirii, a căderii în gol, a jinduirii unei şoapte de dor, a frunzei spulberate de vânt, a pustietăţii şi însingurării, note şi accente patetice ale „simfoniei dorului”, semne certe ale frământărilor şi zbuciumului sufletesc al autoarei.
Există multe feluri de terapii ca să îndepărtezi durerea pricinuită de pierderea cuiva drag: s-o rupi definitiv cu trecutul (ceea ce e imposibil); să te îndepărtezi de locul care ţi-a provocat durere, să-i cultivi amintirea. Autoarea a ales această ultimă modalitate de a-şi alina dorurile de mama şi de toate lucrurile lăsate în urma sa, o dată cu pierderea ei. Firesc. Orice creştin este educat astfel încât, ştie că moartea nu este gestul final, definitiv al omului. Că ea face parte din viaţă şi că e poarta spre trăirea adevărată în duh, până la Învierea pe care toate sufletele o aşteaptă.
Credinţa că mama a plecat pe o stea şi de acolo veghează asupra familiei, e de natură să o mângâie şi să-i dea puteri noi pentru a străbate toate obstacolele vieţii.
Desigur, textele nu sunt lipsite şi de locuri comune şi de sintagme bătătorite, inerente începutului, dar trăirea este autentică şi curată. Iată câteva exemple de sintagme şi locuri comune, de care volumul abundă: albul zorilor, albă nea, adâncul suferinţei, cer spuzit în clar de lună, câmpia de mătase, paleta de culori, petalele de flori, stea nemuritoare, câmpul plin de flori, revărsarea dimineţii, firul vieţii, voal de neguri, firavele petale, dulcea adormire, clipe efemere, dulcea linişte a nopţii, dans zglobiu, dansul apei de izvor, dulci cuvinte, surâsul cald, ( de mai multe ori folosit); blândă privire, ruginiu de toamnă, sufletu-mi pustiu; a stelelor sclipire, dansul elegant al fulgilor zglobii, voal de nea, cerul necuprins, natura prinde viaţă; vântul cald adie, lacrima fierbinte, ocean de vise, lacrima din suflet; gândul călător, în suflet este sărbătoare; ş.a. ca şi licenţe poetice întâmplătoare: ex. „citite din a vieţii slove” (Dor). Unele sintagme sunt repetitive, ca un leit-motiv, care susţin ideea sau starea poetică.
Experienţa, rodarea se vor produce pe parcurs şi vor fi eliminate toate neglijenţele şi stângăciile. Fiecare autor are propriul laborator de creaţie şi nu seamănă unul cu altul. Efortul autoarei este meritoriu şi din alt punct de vedere. Ea cultivă memoria mamei sale, dar o încadrează într-un context familiar, în locul în care autoarea însăşi s-a născut şi în felul acesta s-au ivit şi alte poeme, gen pastel, gen evocare, amintire. Capacitatea de expresie este încă în faşă, ea fiind rezultatul sărăciei de limbaj şi a lipsei unui stil format, viguros, propriu. Dar acest lucru nu trebuie să descurajeze, dimpotrivă. Cu multe lecturi şi cu decantarea a ceea ce este surplus în textele poetice, poeta îşi va găsi un drum propriu.
Versurile au o prospeţime aparte care le conferă muzicalitate şi farmec, însă.
Micul univers liric al poetei are doar câteva paliere: dragostea pentru mama, dorul după ea, scurgerea anotimpurilor, aşteptarea, remuşcarea, tristeţea, amintirea şi lacrima care sunt îngemănate. Cu aceste elemente îşi construieşte lumea. Mai puţin reprezentat este simţământul religios.
Nici dragostea nu este elementul primordial, temelia pe care să construiască edificiul poetic, Vera Crăciun. Mai curând, iubirea de natură, de petala unei flori care o îmbrăţişează cu privirea (Privire).
Motivul petalei apare deseori şi este, când tandră, îmbrăţişătoare, când solitară, când fremătătoare, dar, de cele mai multe ori este tristă. Dar comunicarea dintre om şi regnul vegetal e foarte adâncă şi, la dovezile petalei de iubire, poeta răspunde pe măsură: „Cu o sfioasă aplecare către tine/ Şi cu privirea scăldată în tristeţe / Te înalţ la soare, / Te sărut, / Te alint…/ Obrazul mi-l răsfăţ cu-a ta fineţe, / Dulce petală” (Tristă petală). Nici nu e de mirare, pentru că iubirea florilor este apanajul femeii. Petala capătă însuşiri antropomorfice, are puterea de a ierta şi de a surâde, în poezia „Senin”: „În mângâierea ce o dai / Petalei / Şi în fiorul ei, / Când fin obrazul ţi-l atinge, / Ea poate plânge…/ Sau poate că-n uimirea / De-a fi o floare alintată, / Petala iartă, / Sau surâde / Câteodată / Şi în veşmânt de catifea, /Suav de-atâta alb de nea, / Poate o vezi ca pe-o crăiasă / Ce-n urma ei parfum de stele lasă”.
Şi alte fenomene ale naturii au însuşiri omeneşti, de pildă, amurgul este plin de mândrie, melancolie, are ochi de bătrân copil, are calm şi strălucire, ba chiar şi „revărsare de iubire” (Amurg). Poeta chiar încearcă o definiţie poetică surprinzătoare, a Amurgului: „Amurgul este o speranţă, / Un vis pe cer pictat de-o veşnicie / Şi de poeţi cântat pe ceruri de hârtie…”
Vioara este un alt motiv liric şi arcuşul dulce al viorii, străbate ca o şoaptă fermecată şi pătrunde în casă, în gând şi chiar în „umbra ce se lasă /Şi-n unduirile ei line” (Şoapta viorii). Voalul constituie şi el un motiv liric foarte des folosit, astfel încât, poezia capătă accente misterioase, învoalate, versul e ascuns, transparent, discret, precum Maya, ca o nălucă de ceaţă, poate pentru a spori vraja. Peisajul devoalat, pierde parcă din misterul care învăluie cerul şi pământul, unite-ntr-o linie foarte subţire.
Poate că poemul care o reprezintă cel mai fidel pe Vera Crăciun este „Gingăşie”, drept pentru care îl redăm integral: „Mă las chemată de frumos, / De munte ce în toamna rece / Prin frunze cântă trist, duios, / Când verdele se scurge, trece…// Şi din culoare în culoare, / Din verde stins în purpuriu, / Priveşti ca-n vis dulcea splendoare / Cum se transformă-n auriu…/ Alene-ncearcă să te cheme / Să-ţi simtă-aleanul din privire, / Ca semn al trecerii prin vreme / Preţ de o clipă de trăire.// Zâmbeşte frunza prin culoare, / Zâmbeşte frunza legănând / Dorul de umbră, dorul de soare, / Dorul de ploaie, dorul plângând // Ce simte frunza toamna, oare? / Ce simte toamna muntele uscat? / Ce simte toamna fiecare floare / Când în petale toamna i s-a strecurat? // Mă las chemată de frumos, / De munte, ce în toamna rece, / Prin frunze cântă trist, duios, / Când verdele se scurge, trece…”
Figură emblematică în literatura lumii, Mama este omniprezentă în versurile Verei Crăciun, ca sumă a tuturor virtuţilor creştine, a frumuseţii, blândeţii, gingăşiei, cinstei, desăvârşirii. Nu e de mirare, aşadar, că atunci când mama pleacă în alte sfere, copilul, orice vârstă ar avea, se simte pierdut, înjumătăţit, golit pe dinăuntru şi fără vlagă.
Tristeţea e atât de mare încât simte nevoia să se materializeze în vers, în pictură, în muzică, în toate artele.
Astfel, au apărut capodopere având ca temă, maternitatea fizică şi cea spirituală. Vera Crăciun nu scrie poeme relevate, epifanice. Ea scrie, tot sub impuls, dar sub un impuls interior, asupritor, tot ceea ce a trăit şi trăieşte. E şi o poezie de stare, o poezie intimistă, cu un mod de adresabilitate către un cerc restrâns de cititori, de obicei care iubesc literatura suavă, încărcată de sensibilitate, care poate trece de la un suflet la altul, fără poticnişuri. Pornind de la realitatea cruntă pe care a trăit-o prin pierderea celei mai dragi fiinţe, gândul ei se înseninează treptat şi orizontul se deschide spre alte subiecte delicate: natura, oamenii, iubirea.
Din punctul meu de vedere, Vera Crăciun este un soi de pasăre rănită, cu aripa frântă, silită să-şi ducă existenţa pe pământ. Cu privirea aţintită spre piscuri, ea încearcă Zborul prim, şi agăţarea de stâncă. Dar ceva o mai reţine aici, pe pământ: fie dragostea pentru ai săi, fie o lucrare neisprăvită. Când rana i se va vindeca, însă, pasărea va zbura cu tot cu aţă. Va zbura nestingherită, „Cu vie nostalgie, cu lacrimi şi cu teamă”, aşa cum spune în poezia „Ce linişte…” . Dar şi cu bucuria rostului împlinit, cu speranţă şi încredere. Orizontul este deschis, de la zenit la nadir şi aşteaptă doar semnalul zborului. E o chestiune de timp. Zborul ei va fi monitorizat şi nu va mai putea fi oprit de nici un fel de intemperie. Are toate datele pentru acest deziderat: sensibilitate, candoare, dinamism, îndrăzneală. Îi mai trebuie însă, de pus la punct, partea tehnică a zborului. Când toate vor fi gata, vom privi, dincolo de orizont, unde vom zări punctul acela mişcător care se va îndepărta de privirile noastre. Atunci, ea va fi foarte aproape de ţintă.
Autoarea a inserat în volum şi pasteluri şi descrieri ale naturii destul de reuşite, unele sub formă de rondel ori sonet. Sintagme proaspete: „umbre de petale”, „coroana cu frunze de iubire”, „umbra-n umbre dăltuită”; „frunze de timp stins”; „Trec umbre de aripi de păsări în zbor”; „fire de petale cristaline” ş.a. o singularizează printre confraţii de litere.
Vera Crăciun nu a fost scutită de aşteptare, de lacrimă, suspin, de remuşcare şi chiar de trădare, de umbrele toamnei şi de lacrima de frunză, în existenţa sa. Ea obişnuieşte, după propria mărturisire, să coase tristeţea în cuvinte, ca o Penelopă veritabilă, aşteptându-l pe Ulise. Gingăşia, delicateţea autoarei se manifestă în chemarea iubitului, atât de castă, şi tot în ritmuri poetice, plină de inefabil, încât ai senzaţia că se poate sfărâma la cea mai mică adiere: „Încerc să prind în palme / Sărutul dimineţii…/ Doresc să ţi-l ofer, / Iar de la roua / Ce răsfaţă lin petala / În picuri dulci, / Sclipirea să îi cer. / Să te răsfăţ cu rază caldă / Când soarele străpunge / Al nopţii negru voal, / Să intru-n spuma mării, / Cu ea să pot ajunge / Să te sărut pe tâmplă / Prin crestele de val…” (Sărut gingaş).
Cine mai cântă iubirea în acest fel în ziua de azi, când textele abundă de trivialităţi şi argouri? Prin această poezie, autoarea îşi păstrează puritatea spirituală şi candoarea sufletului. În această poezie, „Himere dulci încă valsează gătite-n strai de crinolină”. O poezie a himerelor, a misterului, a dorului prefăcut în cântec sublim.
Ceea ce e cu adevărat remarcabil, este că poezia acestei autoare induce o stare de linişte, de calm, de odihnă, e stenică, e ca o melodie care-ţi susură-n auz, fără să te stingherească, aşa, ca un fundal care nu-ţi reţine atenţia, dar nici nu te împiedică de la activităţile tale. Definirea singurătăţii – aproape sibilinic – doar în patru versuri este remarcabilă: „Noapte / Cer feeric…/ Lumini în jur / Şi totuşi întuneric…” (Singurătate). Poate e cea mai reuşită şi mai sugestivă descriere a singurătăţii”.
Dar iată şi o descendenţă eminesciană în poezia „Şi dacă…”:
„Şi dacă-n taină liniştea coboară / Şi-o simt în suflet ca pe o lumină, / E pentru că acum e-ntâia oară / Când inima mi-e caldă şi senină. // Şi dacă stelele cu strălucirea lor / Priviri mă-ndeamnă să le dăruiesc, / E pentru că au înţeles cuvântul dor / Şi din sclipirea lor fiorul îl primesc. // Şi dacă luna cea plină de mister / Transmite surâzând o mângâiere, / E pentru că în taină, nor şi cer / Oferă lumii iubirea în tăcere.// Şi dacă iarna cu haină-n alb de stea / În trecere natura-mpodobeşte, / E pentru că gingaşul fulg de nea / Se dăruie şi inima-mi topeşte.// Şi dacă flori pe ramuri strălucesc / În fire de petale cristaline, /E pentru că şi norii dăruiesc / Lucirea lor în treceri albe, line…”
Vera Crăciun şi-a formulat un Crez poetic, în poemul „Candoare”: „Să te înalţi la soare şi să priveşti la nor, / Să străluceşti ca floarea, să uiţi de rău, de dor, / Să simţi nemărginirea aproape, câteodată / S-atingi şi fericirea, poate demult uitată, // Să fii un fulg de nea ce liber în plutire, / Fiorul vrea să-l dea prin blânda lui topire. / Să numeri stropii de ploaie ce în palmă, / Îţi strălucesc zglobii în asfinţit de toamnă…// Şi în privirea ta frumosul să-ţi zâmbească, / Doar…soarele şi norul, au vrut să te primească! / Să încununeze fruntea-ţi curată şi senină, / Cu raze, cu căldură şi cu a lor Lumină…”
Autoarea de faţă, în poemele sale nu epitetizează în exces, nu adjectivează, ci mai curând foloseşte verbul. Principalele sale verbe sunt: „Să vrei, / Să ceri,/ Să speri…” din poemul „Să vrei”. Poezia e mai degrabă o sumă de verbe la modul conjunctiv, persoana a II-a singular.
Trecând discret prin viaţă, cu ochiul aţintit spre bucuriile şi frumuseţile ei, dar neputând ocoli tristeţea – apanajul poeţilor -, Vera Crăciun îşi cântă sufletul notă cu notă, rezultând o melodie caldă, suavă, lină, precum lumina strecurată prin perdea într-o dimineaţă de toamnă.
Nu numai despre doruri, frunze şi petale vorbeşte poeta, dar dispune de acea învăţătură creştină care îndeamnă la Iertare, ca principală condiţie a mânturirii, şi care merită împărtăşită şi aproapelui: „De sincer tu nu eşti, pleacă-ţi privirea, fruntea / Şi-nvaţă de la viaţă ce-i cinstea, ce-i virtutea, / Şi-aleargă spre câmpie, văzduhul să-l cuprinzi, / De floare şi de soare fiinţa-ţi să o prinzi. // Şi răcoreşte-ţi faţa cu apa cristalină, / Încredere-te în oameni şi-n pronia divină. / Greşeala ţi-o alină în rugă şi în lacrimi / Şi crede în iubire eliberat de patimi.” (Tu iartă).
Un anume suflu şi chiar un fior patriotic răzbate din poemul „Un gând” unde poeta spune: „Am fost un neam, un sfânt popor / Ce-n cutezanţă şi slăvire / Am apărat acest pământ al tuturor / Prin jertfă, luptă, sânge, dăruire…/ Şi moştenirea din vechime dată, / Ca neam, ca limbă şi ca glie, / Va trebui prin sânge apărată, / Mândria scut de ţară să ne fie.”
E cel puţin curios la o poetă să scrie asemenea versuri de iubire de neam şi de ţară! De obicei, bărbaţii au asemenea porniri, unele sincere, altele de convenienţă.
Şi iată ce mărturie superbă despre faptul că este, a fost şi va fi pe acest pământ, dovadă versurile de faţă, cu iz testamentar:
„Sunt nostalgia zâmbetului tău / Purtat în gând, în suflet şi în amintire. / Rămâi de-a pururi dorul meu, / Un dor de mamă, înger de iubire. // Sunt ziua care nimic nu a iertat, / Nici viscol aspru nici ninsori abunde / Când fulg de nea departe te-a chemat / Şi a lăsat doar lacrimi să inunde. // Sunt lacrima din fulgul alb de nea, / Când lin plutind coboară către tine, / Zâmbind, ai vrea în palmă să-ţi mai stea / Şi să-ţi aline dorul de iubire şi de bine.” (În amintire).
Critica de întâmpinare a fost foarte blândă cu Vera Crăciun şi sperăm că şi critica şi istoria literară specializată va fi, la următoarele volume, receptivă, pentru a nu-i baricada drumul spre afirmare.
Fixându-se mai mult spre centrul fiinţei sale, îmbogăţindu-se cu noi lecturi, absolut necesare unui demers poetic de anvergură, dar şi intrând în comuniune cu alţi creatori, prin operele lor, autoarea va înainta cu certitudine, pe tărâmul mirific al Poesiei adevărate. Scrisul este un demers singular, dar confruntarea cu ceea ce se publică, este imperios necesară.
Ceea ce îi dorim din toată inima.
Lasă un răspuns