Preşedintele Wilson şi cauza unionistă a românilor

Noţiune vehiculată în politica externă americană în vremea când preşedintele Thomas Woodrow Wilson dorea să scoată Statele Unite din izolaţionism, diplomaţia morală ar fi putut pune omenirea într-un echilibru temeinic şi, probabil, ar fi scos-o pentru mai multă vreme în afara patimilor războinice. Filozofia politică lansată de preşedintele american ar avea şi astăzi preţul ei, actualitatea ei, valoarea ei normativă dacă ar fi respectată.

Wilson este cel care a sprijinit la Conferinţa de Pace de la Paris, din 1919-1920, dreptul la eliberarea naţională a popoarelor europene din imperiile Ţarist, Otoman şi Austro-Ungar, primul întârziat în feudalismul primitiv şi şubrezit de revoluţia bolşevică, al doilea ilegitim din totdeauna şi vlăguit de putere, al treilea o  construcţie politică anacronică, de operetă, cu un exerciţiu al fastului fără glorie şi al ambiţiilor fără putere. Printre popoarele supuse acestor  imperii care trebuia să iasă din istorie se aflau şi românii transilvăneni, bănăţeni şi basarabeni. Wilson este cel care a contribuit esenţial la crearea statelor moderne europene România, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, Serbia şi Muntenegru.

La 8 ianuarie 1918, – data de reţinut pentru a fi înţeleasă precipitarea  evenimentelor din România de dinainte de 1 Decembrie – Wilson pronunţă în faţa camerelor reunite ale Congresului, Senatului şi Camerei Reprezentanţilor, cel mai important discurs politic al său. Atât de nou, atât de  neaşteptat încât a ţinut la confidenţialitatea lui până şi faţă de şeful Cabinetului, House, sfetnicul său cel mai bun pe probleme de politică externă. Momentul este cel al negocierilor dintre reprezentanţii Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria  şi Turcia) şi cei ai Rusie Sovietelor care vor conduce la  Tratatul de la Brest-Litovsk, din 3 martie 1918. Iată cum prezintă House atmosfera din timpul discursului. ,,Tonul pare conciliant. Aliaţii, interpelaţi de imperiile centrale, trebuie să-şi prezinte la rândul lor scopurile de război; la urma urmei şi le-au tot arătat…Apoi atacul se îndreaptă către regimurile duşmane, înfierate pentru natura lor “militaristă“. Wilson îşi reia argumentaţia, accentuând-o. Politica puterii, discursurile propagandistice ambigue, strategiile indirecte, “proiectele secrete“, “lipsa de onestitate“ sunt apanajul Germaniei şi al sateliţilor săi. Pe de altă parte, aduce un omagiu sincer poporului rus, al cărui suflet a rămas idealist deşi pare, de o vreme, copleşit şi fără apărare. Viziunea internaţională a Aliaţilor? Este în strânsă relaţie cu etica noii diplomaţii. Epoca cuceririlor a trecut. Lupta care se duce este pentru dreptate şi pace: pentru o nouă ordine internaţională şi un climat internaţional favorabil” . Mărturia am găsit-o într-o excelentă monografie pe care Charles Zorgbibe i-o consacră preşedintelui american şi care a apărut în româneşte sub egida Fundaţiei Europene Titulescu, în 2003, cu titlul ,,Wilson. Un cruciat la Casa Albă” (pag. 231-232). Wilson prezintă, apoi, planul lui de pace pe baza căruia urma să se aşeze omenirea după război, plan cunoscut sub numele de ,,Cele 14 puncte”. El cere ca tratatele de pace să nu mai fie secrete, pretinde libertatea absolută a navigaţiei în afara apelor teritoriale, solicită retragerea trupelor din Rusia şi rezolvarea tuturor problemelor ruse, retragerea trupelor din Belgia, România, Serbia şi Muntenegru, eliberarea totală a teritoriului francez, examinarea imparţială a tuturor revendicărilor coloniale, reducerea armamentelor până la nivelul minim necesar menţinerii securităţii interne. În ceea ce ne priveşte pe noi, românii, şi alte popoare din Europa Centrală şi de Est dau integral punctele 10 şi 11. ,,Dezvoltarea autonomă a popoarelor Austro-Ungariei, care au loc asigurat în concertul naţiunilor” (p.10),  şi ,,Retragerea din Roomânia, Serbia şi Muntenegru, acestea urmând să intre în posesia teritoriilor eliberate; stabilirea liberului acces la mare al Serbiei; respectarea independenţei politice şi economice, precum şi a integrităţii teritoriale a popoarelor balcanice, cu care trebuie să se dezvolte relaţii de prietenie, potrivit principiilor naţionalităţii stabilite de Istorie” (p. 11, ibid.232-233). Un alt punct se referă la ,,suveranitatea integrală a teritoriilor turceşti ale Imperiului Otoman”, altul la ,,reconstituirea unui stat polonez independent” şi, în fine, ultimul, p.14,  la ,,Constituirea unei societăţi a naţiunilor, întemeiată pe garantarea reciprocă a independenţei politice şi integrităţii teritoriale a membrilor săi, fie ei mari sau mici”. Este conceptul pe baza căruia a fost creată în 1920 Societatea Naţiunilor, forumul în care a strălucit Nicolae Titulescu.

Sistemul de guvernare democratică bazat pe  diplomaţie a fost un vis şi un scop al lui Wilson. L-a urmărit mai întâi pentru a repune relaţiile Statelor Unite cu republicile din America Latină pe alte baze decât cele observate în lunga perioadă a izolaţionismului. Apoi l-a transplantat în Europa folosindu-se de Conferinţa de pace de la Paris din 1919-1920, cu gândul la asigurarea  perspectivei de mare putere a Statelor Unite. Aliaţii, dar mai ales preşedintele Franţei Clemenceau au simţit pericolul pe care îl reprezenta iniţiativa lui Wilson. Tradus, acesta însemna să lase preşedintelui american rolul de arbitru suprem în negocierile de pace. Clemenceau si primul ministru britanic Lloyd George pretindeau compensaţii teritoriale pe care Wilson le socotea incompatibile cu dreptul popoarelor de a dispune singure  de propria soartă. Din această bătălie preşedintele american nu a câştigat pe cât îşi dorea dar o victorie tot a avut prin impunerea creării Societăţii Naţiunilor. Wilson va semna Tratatul de la Versailles dar opoziţia din propria lui ţară – a fost una violentă – va face ca acesta să nu fie ratificat în Congres. Obosit şi decepţionat, preşedintele se va îmbolnăvi şi va pierde alegerile din 1920.

Să spunem că în condiţiile de la încheierea primului război mondial filozofia politică a lui Wilson a avut succes şi a favorizat crearea unui sistem nou de garanţii internaţionale pentru prezervarea păcii. De asemenea, că a contribuie la crearea statelor naţionale în Europa Centrală şi de Est. Existentă încă din concept, doza lui de idealism a fost taxată de istorie. Uneori nemilos. Adesea pornind de la însăşi politica externă a Statelor Unite. Cu toate acestea,  sistemul gândit de Wilson a fost pozitiv şi va rămâne în continuare o alternativă la agresiunile de orice fel, întâmplate în orice timp, ideologice, militare şi politice, atât de frecvente în viaţa internaţională. Misionar, descendent dintr-o familie de prezbiterieni irlandezi, Wilson însuşi şi-a minat singur sistemul atunci când a susţinut că este gata ,,să folosească forţa pentru a pacifica şi democratiza republicile surori” (deocamdată era vorba de republicile latino-americane). O mărturie pe care o putem folosi la înţelegerea nu numai a atitudinii Statelor Unite ci şi a altor puteri în legătură cu schimbări produse prin căderea regimurilor comuniste din Europa de Est, prin bulversarea lumii arabe şi, încă şi mai punctual, în războaiele din Irak, Afganistan, Libia. Dar, încă odată, Wilson însuşi a dat cheia eşecului propriului proiect. Şi să nu ne facem iluzii că ar exista vreodată un proiect politic angelic. Chiar Wilson a urmărit în primul rând interesul Statelor Unite şi a pregătit, prin impunerea unei noi ordini internaţionale, crearea condiţiilor ca acestea să aibă un rol major de arbitru, dacă se poate încă şi mai mare, pe plan mondial. ,,Wilson presimte era nouă în care Statele Unite vor trebui să joace, din ce în ce mai mult, un rol mondial; dar cum citise Proiectul pentru o pace veşnică al lui Kant, el consideră că noua putere americană nu va fi neapărat imperialistă, ci va putea sta în serviciul unei noi organizaţii internaţionale. Politica externă a Statelor Unite trebuie să fie legată mai mult de drepturile omului decât de dreptul de proprietate; interesele materiale trebuie să se subordoneze principiilor morale superioare, iar ‘‘interesele speciale”  ale investitorilor americani – ‘‘interesului naţional al Statelor Unite” (ibid. pag.3).

Ideea prezervării păcii este veche dar Wilson o racordează la perspectiva de mare putere care se deschidea în istorie pentru Statele Unite. Principiile din ,,Cele paisprezece puncte” vizau o nouă ordine internaţională din care au ieşit câştigătoare statele naţionale din Centrul şi Estul Europei dar şi viitoarea mare putere mondială de peste Atlantic. Proiectul Societăţii Naţiunilor, în care Wilson îşi punea atâtea speranţe, urmărea impunerea Statelor Unite  în noua lume ce se năştea din război. Wilson l-a impus cu dificultate, dar l-a impus. A prevăzut ce îl aşteaptă pentru că încă din 1917, când se lupta pentru impunerea moralei în politică,  se mărturisea: ,,Dat fiind că unele dintre ofensele şi prejudiciile ce mi s-au pricinuit au devenit insuportabile, susţinem totuşi în continuare că nu am dorit nimic pentru noi înşine din ceea ce nu eram pregătiţi să cerem pentru întreaga omenire – cinste şi imparţialitate, dreptate, libertatea de a trăi şi de a ne simţi feriţi de orice rău organizat” (declaraţie  din 5 martie 1917).

Cât de mult a fost respectat principiul moralităţii în politica internaţională nu mai este cazul să ne întrebăm. Important este că principiul wilsonian a putut fi invocat, mai ales de statele mici, atunci când istoria le priva de drepturi. Din nou o declaraţie a lui Wilson din 1918: ,,Mesajul Pactului Societăţii Naţiunilor trebuie să fie reconstruirea societăţii internaţionale după modelul comunităţilor naţionale, prin introducerea unui sistem de legi şi principii de onoare. Aceasta este cheia de boltă a întregului edificiu. Nu putem vorbi de ordine internaţională şi de pace dacă guvernele nu vor ajunge să renunţe la practicile imorale ale trecutului”.

Istoria a demonstrat că moralitatea nu are prea mult loc în politică. Dar merită să salutăm strădaniile lui Wilson şi să-i venerăm memoria. Mai ales în aceste vremuri. Mai ales noi, europenii.

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*