Semne şi mărturii la Roman

Avea tata undeva, într-un cotlon de magazie, o ladă de trei ori sigilată aşa cum sărăcia s-ar cuveni să stea sub sigilii. Şi am deschis-o din curiozitate, fructul oprit având forma acelei lăzi: calapoade, instrumente de legătorie, altele de lucru asupra încălţărilor. Sigur, aşa ceva nu era întâmplător. Şi am aflat că toate astea au fost şi în lucrare. Acolo, în locurile din jurul Ismailului unde au vieţuit un timp ai mei, orice altă pricepere putând compensa cât de cât salariile care nu se dădeau cu jumătăţile de an. Găsisem şi un centiron şi diagonala în piele, cu bumbi de alamă şi iarăşi am aflat de la mama că împreună cu însemnul acela de sublocotenent tata fusese îngropat în pământ şi, iarăşi, cu tot cu ea, revenise în viaţă, însemnat pe mişcarea scârţâită a mandibulei rupte pentru totdeauna.  Şi iarăşi mă întorc în timp la Mitriţă Găzarul căruia i-am dedicat şi o poemă pentru ciudata aşezare a culcuşului său în culcuş de cal. Abia târziu aveam să aflu şi să înţeleg că acela, om vrednic şi cu stare din Corod, se nenorocise din prea multă dragoste având două duhuri spulberate cum fiinţele spulberate din cuţit şi din nebunia tinereţii. Nu te uita la nimeni a-toate-ştiutor, zicea moş Iorgu numărând chişcarii scoşi din haldanele de cânepă udă şi să nu crezi că ştii mai mult decât ce ai de aflat. Rămâi cum uşa, mereu deschis la ce are să intre. Iar acel ceva poate fi la doi metri, la două zile sau undeva, la ani şi ani de depărtare.

Ciudat ori nu prietenia cu proto-popul de Roman, bogăţie de trăire duhovnicească şi cărturărie aşezată şi-ntr-un doctorat, avea să ne lege umbra de pasăre neliniştită încă a Mitropolitului Visarion Puiu. Cineva îmi adusese din Italia un ceas cu efigia lui Mussolini, de parcă turis-mul pe acolo nu se putea face şi fără aşa ceva iar dincoace, la noi, un mare ierarh al bisericii se afla încă sigilat sub condamnarea parşivă de criminal de război fiindcă fusese Mitropolit al Transnistriei în perioada lui Ion Antonescu. Cine l-a judecat? Cine l-a expulzat din istorie? Cine continuă să stea şi să ţină închisă lespedea memoriei,  sub care adevărurile sunt cu totul altele decât cele clamate şi acum de urmaşii politrucilor de atunci, un fel de completare tâmpă şi interesată a completului de judecată de atunci, aşa-zisul Tribunal al Poporului din 1946, al oamenilor fără judecată dreaptă de acum.

Şi-l ascult pe acest prieten câştigat: « Frate Aurel, în fiecare an, în februarie, a devenit o tradiţie ca iubitorii lui Visarion Puiu,  atât de aici cât şi din străinătate să se adune pentru a aduce noi mărturii despre acest mare mitropolit al Bucovinei, singurul mare ierarh român condamnat în contumacie  la moarte în februarie 1946. Deja numărăm a 15-a ediţie a mani-festării Zilele Mitropolit Visarion Puiu. Istorici, clerici, oa-meni ai cărţii şi do-cumentului, de la CNSAS şi de la Arhivele Naţionale, cer-cetători iluştri, nu încetează să aducă noi mărturii despre viaţa şi activitatea marelui ierarh, fapt ce dovedeşte în sine, locul şi rolul cuvenit aces-tui Mitropolit în calendarul de existenţă a românilor. Sunt aceste sesiuni asemănătoare rejudecării unui proces, apărarea peste timp demontând absurdul unei decizii luate în genunchi, dar nu pentru rugăciune, ci sub opresiunea celor care, în ′46, opinteau  să dea un curs artificial istoriei acestui popor. Sunt mărturii despre curajul şi bărbăţia prin care şi-a apărat ortodoxia şi ţara într-o perioadă tulbure, cum tulbure este încă şi timpul pe care îl trăim. Vin Mărturisitori din S.U.A., Polonia, din Italia, a crescut numărul membrilor Asociaţiei Mitropolit Visarion Puiu la peste 100 de nume importante, scoatem albume, reviste dar cei care trebuie să  confirme reintrarea Mitropolitului în lumina martirilor patrioţi, tocmai aceştia continuă să nu vadă, să nu audă, lista aceea din ′46 având o tabuitate a laşităţii. De cine să ne fie frică? Canonic prelatul a fost confirmat în darurile sale, i s-a ridicat caterisirea imediat după 1989, mai urmează recunoaşterea juridică a adevărului unei existenţe tragice dar cu mare folos pentru credincioşi şi biserică în timpuri de război. Sunt doi termeni de apă şi foc, total incompatibili oricărei judecăţi normale: patriot – criminal,  martir – criminal ».

Şi mă întorc la lada aceea a amintirilor, a semnelor.  Părintele protopop, abia se  întorsese din Italia, de la mănăstirea Maguzzano, aproape de Verona, mănăstire dedicată Sfântului Ioan de Calabria, prieten al lui Visarion Puiu, cel care doi ani i-a îndulcit exodul şi, tâmplă lângă tâmplă făceau zidire a trupului dintâi al Bisericii. «Vezi, frate Aurel, acolo este păstrată ca o relicvă camera în care a locuit Mitropolitul de Bucovina şi mai apoi  de Transnistria, Visarion Puiu. A fost hram la mănăstire şi ne-am bucurat de întâlnirea unor oameni care l-au cunoscut pe Visarion Puiu, care mi-au arătat şi am pipăit scaunul pe care stătea ierarhul în rugăciune acolo, în biserica aceea catolică, dar nu diferenţele erau căutate. Stareţul, abatele de acum al mănăstirii, Ginno Sacchetti, a dăruit o bucurie imensă prin aşezarea unui spaţiu, o sală mare, sub numele lui Visarion Puiu. Acolo am aşezat, cu binecuvântarea Patriarhului nostru, cu cea a episcopului Veronei, a arhiepiscopului Romanului şi Bacăului, lucruri, imagini, tricolorul şi tot ce am crezut că poate bucura duhul mitropolitului trecut demult la cele veşnice dar încă neliniştit de reaua aşezare a adevărurilor în mintea unor oameni cu răspunderi juridice. Iar deasupra la totul, într-una din săli, parcă repetând gestul de îmbrăţişare a episcopului din 1945, prelaţii au vădit catapeteasmă, altar şi şi tot ce se cuvine liturghiei ortodoxe, credincioşilor noştri aflaţi acolo, acestei capele dându-i noi răspunsul însemnului de pe catapeteasmă, Buna Vestire, parcă binecuvântaţi din timp de chiar Visarion Puiu».

Uite, frate Aurel, izvorăşte în propria uimire părintele Ţuscanu, dimineaţă, când ne odihneam în imaginile din Italia aici la Protopopiat, a deschis uşa cu semerenie un preot din Basarabia. Mă căuta venit de undeva, din judeţul Soroca. Şi a dezvelit dintr-un veştmânt preoţesc antimisul Episcopului de Hotin, Visarion Puiu, din 21 noiembrie 1923, cu semnătura lui Visarion Puiu. Antimisul fusese confecţionat în tipografia franceză din Chişinău. „ Părinte Aurel din timp aleg unul dintre mesajele de mare actualitate transmise de Mitroplitul Visarion: fă-ţi viaţa vatră muncită pentru a te bucura de odihna cea veşnică după cuviinţă şi în iubirea celor care culeg fructele osârdiei tale. Ni se vrea prelatul călăuză?” ”Astăzi mai mult ca oricând avem nevoie de modele. Şi, iată, în biserică, Hristos ieri, astăzi şi mâine este acelaşi, spune Sf. Apostol Pavel. Succesiunea este în oamenii vieţuitori şi atât.  Iar Înveşnicitul Hristos dintotdeauna lucrează prin oameni aleşi. Frumos spunea un preot că Dumnezeu nu are alte braţe decât braţele noastre. Or, Visarion Puiu ca vrednic truditor în ogorul bisericii, în nedesţelenitul pământ al Basarabiei, pe care el l-a lucrat în oameni din 1923, ca Episcop de Hotin, până în 1935, într-o eparhie nou înfiinţată, a reuşit să aducă această zonă la glorie, primind în drept merit ridicarea în scaunul de mitropolit al Bucovinei, cea mai falnică eparhie a ţării. Aici şi astfel a trudit pentru întărirea credinţei, pentru promovarea valorilor culturale şi spirituale româneşti. Mai mult de atât, Visarion Puiu a avut vocaţia ecumenică a unităţii, legăturile şi prieteniile sale cu mari ierarhi ai bisericii catolice fiind pilduitoare şi acum: Ca toţi să fie una! Această misiune, şi orice misiune frumoasă implică şi jertfă, dar sunt fericit să contribui la impunerea unui model de care avem atâta nevoie şi care trebuie să se aşeze lângă ceilalţi înaintaşi ai noştri demni de tot respectul”.

 

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*