– Memorie afectivă, respiraţii îndepărtate, Galaţiul anilor ´60. Lume amestecată între case vechi, lumpen, nobilimi uzurpate, greci, turci, armeni, evrei şi, sigur, pe atunci, uniformele de ocupaţie ale armatei foarte în roşu şi sovietice. Dincolo de tern, de atingerea de praf şi noroi, podurile caselor şi, ochean întors, micuţul Buj atingând din acel sud, Nordul unui vis, Steaua Polară a Armoniilor, zborul, înălţarea. Şi chiar mă întreb, stimate domnule Bujor Prelipcean, dacă nu a greşit cumva profesorul Constantin Ciopraga, Dumnezeu ţie-l în dreapta Sa, când spunea că Sudul nu a prea dat valori de primă linie. Poate nu ştia în clar despre dumneavoastră, poate nu ştiu eu prea multe?
– Da, se poate spune că Bujor Prelipcean a plecat dintr-un pod pentru a ajunge în altul. Poate etajul dintre etaje, Podul unde stăm în crucea mesei acesteia. Şi ne înconjoară aceleaşi cărţi din copilărie, cele cu ştime. Cât despre Sud, sudul fraţilor Prelipcean a fost Nordul de Bucovina iar asta o ştia minunatul om şi prieten Constantin Ciopraga. Eu sunt născut la Rădăuţi, tatăl este din Horodnicul de Jos şi, când merg la mormântul tatălui şi mă întreabă câte un bătrân, după ce aterizez din maşina aia mare, „al cui vei fi fiind dumneata?” iar eu răspund ca în faţa domnului Învăţător că sunt Bujor Prelipcean al lui Ioachim, al lui Gavril, al lui Nistor, parcă mi se şterge tot urbanismul din creier şi o iau de la capăt, de la capătul copilăriei dar nu oricum, ci după răzeşia locului; fiindcă Ioachim e tatăl, Gavril – bunicul şi Nistor – străbunicul şi aş putea să sfredelesc zeci şi zeci de alţi ani de trăire ai neamului. Şi uite cum ne-au împins rădăcinile acestea de Horodnic şi de Rădăuţi şi de Câmpulung Moldovenesc până-n podul unei case sordide din mahalaua gălăţeană zisă a Tecuciului, mahala absorbită acum de centrul oraşului portuar. Pe atunci ne bucurau caii, zecile de căruţe care spărgeau bariera pentru a atinge actuala Piaţă 1 Mai. Mahalaua…
-Născut la Galați… Și totuși, aţi ales Nordul. De ce?
– Fiindcă Bucureştiul m-a recuzat. Fostul şef de catedră la secţia de vioară din conservatorul de acolo a fost oponent. Un oponent rostogolit în propriul orgoliu, în propriile negaţii. Secretarul comisiei de admiotere de atunci, profesorul Valerică Pitulac, bun prieten şi acum, mi-a spus: Buj, mi-e ruşine să privesc în ochii tăi albaştri când eu ştiu că ţi-a fost luată din mână fişa de examen pe care scria 9 la prima probă şi 10 la a doua probă care s-au transformat subit în 6 şi 5! Iar respectiva persoană are tupeul să vină şi să-mi spună: Nu ai ce să cauţi la Bucureşti. Mi-ai dezavuat numele, ai refuzat să faci ore de pregătire cu mine, trebuie să pleci. Domnul profesor, chiar că nu contează numele, în roba procurorului-călău executant. Şi eram enorm de tânăr şi enorm de trist, domnule Brumă! Şi i-am profeţit că voi ajunge prin vioară foarte mare iar răzbunarea va fi imposibilitatea lui de a afla acest lucru în viaţă fiind. Şi aşa a şi fost fiindcă la doar o săptămână de la acest moment a murit de infarct pe sălile conservatorului. Dar n-a murit din blestemul meu. Eram prea tânăr, prea trist şi prea nefericit atunci.
– Să ne întoarcem în sala de concert. Ecumenismul actului artistic. Respiraţia dozată, tăcerile asumate din public, pntru a nu deranja artistul/artiştii care oficiază armoniile, psalmii. Iar cel de pe scenă, Artistul, îmbrăcat în odăjdiile de sunet se roagă, se mărturiseşte primind răspunsul celorlalţi mărturisitori, publicul. Şi ştii, dragă domnule Bujor Prelipcean, ştii dumneata ce nedumerire mă copleşeşte? Cea privind recompunerea creativă. Aceeaşi partitură, mereu o altă lectură, o altă comunicare, o altă stare, o adaugire de experienţă, o pierdere uneori. Dincolo, spectatorul, mai ales abonatul, nelipsitul, reascultă bucurându-se de surplus, de o altă lumină a sunetului, de un alt joc de umbre, de scintilaţii.
– Exact. Fiecare concert în repetarea aceluiaşi concert, mereu acelaşi şi mereu altceva. Şi vorbesc de concert, de spectacol, şi nu de participarea la concursuri, acolo unde eşti ascultat printre riduri, timpan supradimensionat, analizat, pus în eprubetă. Noi înşine suntem obligaţi la un excedent de acurateţe, de fixare pe partitură cu maximum de tehnic, că asta vor arbitrii, mai ales aceia care citesc muzică şi nu fac muzică, nu o exersează. Şi de asta am şi renunţat la concursuri, sigur, după ce am acumulat recunoaşterile impuse de acestea, de cele serioase la maximum, în spaţiile de istoricitate muzicală. Am înţeles că eşti deplin, în valoare, când treci dincolo de zid, de fix, de rigiditatea strict tehnică, când devii prin starea proprie co-autor sau, mai bine spus, când îţi asumi creativ, subiectiv, comunicarea prin sunet, ideea. Iar la aceasta m-a condus şi o discuţie fugitivă cu maestrul Celibidache care mi-a spus: „Dragule, încearcă să treci dincolo de notele muzicale. Muzica are un relief aparte în care tu, ca interpret, trebuie să faci semnele/simbolurile să trăiască, să se bucure, să se întristeze, să respire cum respiri tu însuţi”. Exact ca pe un drum. Semnele de circulaţie sunt aceleaşi pentru toţi cei care sunt pe acea şosea. Dar reacţia ta trebuie să fie alta decât a celorlalţi. Să treci dincolo de bariera exactului-exact. Dincolo.
– Profesorul universitar Bujor Prelipcean, duhul de la Voces, este chemat la Academia regală de cvartet din Amsterdam să predea ore de măiestrie! Cum să predai măiestria?
– Stai că nu asta este important. Importanţi sunt ceilalţi, colegii, membrii celor mai importante cvartete ale lumii care îşi dau întâlnire la Amsterdam: membrii Cvartetului Juillard, cei ai cvartetului Tokio, Smetana, Janacek, Orlando şi, între ei, Bujor Prelipcean. Şi asta fiindcă Ansamblul de coarde Voces este enumerat şi acum între primele 10 sau cinci, sau câte vreţi dumneavoastră, dar cele mai importante ale lumii. Dar nu clasamentele contează ci standardul de performanţă al formaţiei şi nu numărul de turnee, calitatea zâmbetului la public sau coafura, frizura. Tocmai acesta este şi motivul pentru care Cvartetul Voces a fost şi este chemat în cele mai importante săli de concerte ale lumii.
– Există o sansă a Sudului?
– Şi reconsiderăm Sudul, o anume încăpăţânare benefică artei. Nu ştiu ce inspector general era la învăţământ dar acela, la înfiinţarea Liceului de muzică din Galaţi a adus, om cu om, corpul de elită profesoral. Managementul valorilor pentru a produce valori prin copii. Profesor de vioară era atunci Nahmanovici, cel care l-a creat pe Ştefan Gheorghiu, pe Avi Abramovici (care este concert-maestru al Orchestrei din Tel-Aviv, cea care cântă cu Zubin Mehta), apoi Eugen Sârbu, Popescu Elena (care este concert prim-maestro la Orchestra din Palermo), Liviu Câşleanu (care este concert-maestro la Orchestra Beethoven Halle din Bonn), şi, alături de ceilalţi, cu modestie, subsemnatul. Ăsta a fost Galaţiul iar peste numele lui Nahmanovici nu se poate trece. Eram într-un juriu alături de şeful de catedră al marelui conservator din Moskova, Eduard Graci, care spune: Păi, eu am fost coleg cu Nahmanovici la şcoala lui Iankelevici şi Iampolsky. Şi probam o vioară iar acela spune, domnule, dar asta este şcoala rusească adevărată! Şi uite cu cine m-am nimerit în podul acela: cu un reprezentant al celei mai importante şcoli de vioară din lume! Şi, iarăşi, estul ăsta muzical dă valori fiindcă muzicienii de acolo sunt sclavii muzicii şi robii care fac continuu, obsedant, rugăciunea mâinilor dar neapărat pe instrument. Aşa cum olarul se roagă pe roată, sculptorul căutându-se cu dalta în piatră. Dar eu vorbesc aici de valori, de cei atinşi de har.
–Mă întorc spre orele acelea de măiestrie, de excelenţă a maturităţii şi valorii inrterpretative acumulate. Şi notez aici: Bujor Prelipcean – excelenţă clarificat definită, trăitor la Iaşi pentru a da pulsaţie europeană Iaşului. Şi vin alţii şi alţii, cei care sprijină ruinarea clădirii Filarmonicii cu o nepăsare criminală, cei care se ascund ascuzându-şi propria non-valoare în spatele lui Bujor Prelipcean atunci când înalte demnităţi doresc să se bucure de strângerea de mână a artistului. De învecinarea cu arta ridicată la maximum de măiestrie. Capătul la ce este posibil.
– Nu există capăt. Există mereu o prelungire la ce crezi că e gata, că nu se mai poate. Eu am pregătit mulţi copii, mulţi tineri, studenţi care, primind darurile ştiinţei mele muzicale au avut succes la concursuri internaţionale, preluând valoric traseul, propriul meu traseu. Ei încă sunt în mişcare, în mers, în acumulări. Şi de aici ar trebui să las loc volumelor de memoriale. Nu avem timp, loc suficient. Dacă v-aş spune doar de Cvartetul Ad libitum. Are trei premii internaţionale desăvârşite. Sunt copiii mei pe care i-am crescut din primii ani de studenţie şi până la ireparabila dispariţie a viorii întâi! Apoi este Cvartetul Gaudeamus din Braşov. Şi trec spre alţii şi alţii, cei care încarcă an de an panoplia de merit artistic a Conservatorului ieşean George Enescu: Andrei Stanciu, Tudorache Alina, Stoica Teodora şi lista este deschisă, adăugitoare, incompletă la zi.
– Unde e bucuria, unde e sacrificiul?
– Ştii, cvartetul aplaudat, laureat, zâmbetul învingător al studenţilor, aplauzele se împart mereu la cinci, mereu este un 4+1. Un profesor, un pedagog în suferinţă egocentrică nu poate crea valoare. Trebuie să dărui, să te bucure propriul sacrificiu: de timp, de orgoliu. Să te împlineşti prin celălalt, prin ceilalţi. Enorma, socratica bucurie a artei împărtăşite!
– A existat un al cincelea pentru Voces?
– Obligatoriu da. Şi este acum în cer. Cerul de deasupra Londrei. Şi nu este unul singur ci tot Cvartetul Amadeus. Profesori, mentori spirituali de-o viaţă. Ei au luat argila aceea fragilă a teribiliştilor din Voces, premianţii. Dar nu luaserăm contact încă, pe atunci, cu marea muzică, cu marea interpretare. Eram virtuozi, sigur că eram, tehnic vorbind, dar nu aveam habar de stil, de Beethoven, de Mozart, de Brahms, de lectura vie, asumată a acestora. Şi am ajuns în Olimpul celor 4 zei de la Londra, aşa cum am ajuns, deloc întâmplător, lângă prietenia colosalului Wilhelm Georg Berger! Ne primea ca un părinte. Că ajungeam la 6 dimineaţa în Bucureşti, cu ochii cârpiţi de oboseala călătorului, şi amărăştenii ăştia de Iaşi găseau în casa lui căldura şi iubirea şi atenta vibraţie a mersului ideii, a adevărului artistic, apoi mişcarea de alabastru a doamnei sale, tanti Lucica, surâsul. La 10 făceam o pauză, că acolo lucram, ne polizam, paşi mici dar siguri. Iar la 10 era lecţia de teorie, de filozofie prin muzică. Desecretizarea tainelor cântatului împreună. Ne-am mişcat spre gloria Vocesului odată cu el şi cu un alt împătimit al cvartetului, George Hamza. Deci nu eram 4 ci eram plus patru şi plus unu şi iarăşi plus unul. Dar când am intrat în Marea Conferinţă a Interpeţilor de Cvartet l-am cunoscut pe Vilmos Tatrai, pe Friedrich von Haussegger, pe Uzi Wiessel, pe Amedeo Baldovinno, pe Wiaceslaw Horzowski. Am cântat cu Wiaceslaw Horzowski când acesta avea 93 de ani şi păstra cu sfinţenie memoria triou-lui în care cântase cu Enescu şi Casals! Am cântat cu vestitul clarinetist Jost Michels, artistul adulat de germani şi care, numai amintit ca atingere, trezeşte bucuria atingerii lui Hristos! Dar pianiştii. Şi-l amintesc doar pe Menahem Presler din Trio Beaux Arts. La Orlando Festival, Menahem Presler a dorit să cânte cu Cvartetul Voces Quintetul de Brahms. Iar cei din jur ne panicau: Presler este peste putinţă de pretenţios, dur, necomunicativ, ciudat. Iar tensiunea era amplificată de la oră la oră. Ni se propusese, se pare, să atingem experienţa imposibilului: lupul şi mieii. Şi a fost şi momentul întâlnirii. Presler, un tip micuţ, de 1,58 – 1,60m. Ne-am dat mâna, el la pian şi hai, partea întâia. Şi zice apoi, hai, partea a doua. Am cântat partea a treia, finalul. S-a sculat de pe scaun, ne-a sărutat pe fiecare în parte, şi ne-a spus: Cântaţi fantastic, cântaţi mai bine decât studenţii de la Jaillard School, Cvartetul Emer Sou, fiindcă este prima oară când trec de Quintetul de Brahms cu o formaţie care nu-mi pune nici o problemă tehnică, muzicală, de ordin dinamic, sau al vocii. Este prima oară în viaţa mea. Martorul încremenit al scenei era celebrul organizator de festivaluri, Stefan Metz, fost violoncelist al Cvartetului Orlando.
– Mă adresez acum Directorului General al Filarmonicii ieşene, managerului Bujor Prelipcean: eu aş crea două primării la Iaşi. Una pentru traxe, impozite, apă caldă, găuri şi o alta, de management cultural. Iar a doua primărie să impună priorităţile necesare unei capitale culturale europene. Ba şi soluţii de reducere a parcursului.
– Bujor Prelipcean a fost destul de inteligent pentru a nu se băga în politică. Şi mă felicit chiar dacă am fost curtat, tentat. Politica mea a fost şi trebuie să rămână muzica şi numai muzica! Conform poruncilor enesciene: apără, defineşte ţara cu posibilităţile tale: arcuşul, vioara (şi, în surplus, posibilităţile manageriale de care dispui). Şi, uite, dacă am să mă enervez, poate că am să mă apuc şi de dirijat. O să vedem. Servesc ţara cu armele mele, spunea Enescu. Cu arcuşul, vioara şi bagheta! Îi respect pe toţi politicienii dar în măsura faptelor lor consacrate urbei! Şi asta o spune fanaticul, împătimitul ieşean Bujor Prelipcean. Sub Ceauşescu am primit în jur de 150 de invitaţii pentru a rămâne în străinătate la diverse instituţii artistic: şcoli, universităţi de muzică, academii şi aşa mai departe. Am rămas în Iaşi. Şi mă supără, mă agasează faptul că anumiţi politicieni se luptă pentru zona lor de provenienţă dincolo de orice comparaţie cu ieşenii. Uite-l pe bucovineanul ăsta de Flutur! Ce-a putut să facă asta acest Flutur pentru Suceava, pentru Nord, că-l are şi pe văru-său, primar de Botoşani, este o dedicare totală spaţiului, urbei. Nu mă interesează ce câştigă el ca politician, afaceri, trocuri, mă interesează câştigul comunitar prin el. Şi uite aici, o jumătate de birou recent încărcat cu proiecte în derulare! Că m-a umplut cu pliante la aeroport, unde ne-am întâlnit. Şi mi-a zis, ia-le, astea nu fac bla-bla-bla! Şi nici nu aveam nevoie de pliante că ştiu ce face Ghiţă pentru Bucovina. Dar de ce nu fac acelaşi lucru şi ai noştri, cei de aici?! Că au adus funcţii şi demnităţi la Iaşi de credeai că se vor mişca polii lumii. Aşi! Nimic pentru Iaşi! Singurele lucruri concrete, duse spre capăt acum, sunt cele care au fost începute în perioada peneleului şi asumate, finalizate, în parte, sub pedelişti. Aici este coerenţă strategică, coerenţă a punerii în operă. De ce nu se face acelaşi lucru şi în alte varii domenii? Pentru mine, dincolo de simpatiile politice, este obligativitatea celor care deţin puterea de a face, de a înfăptui! Şi, uite, ce s-a făcut la Casa Balş, va fi pomenit în veci. Acum, când intră la concert, spectatorii ating zona asta superbă, marcată cu marmură, pentru a intra în groapa asta sordidă a Filarmonicii, la Sala „Ion Baciu” care ar binemerita după cuviinţă ce se cere. Vreţi să fim capitală culturală europeană? De aici trebuie început. De la Sala Ion Baciu, de la Teatru, Operă…. Că mai vin pe la mine tot soiul de priculici care mă invită să mă mut, adică Filarmonica, fiindcă, vezi Doamne, dacă ieşiţi în parc, în aiurea, ăştia or să desfacă de urgenţă buzunarele financiare! Haida-de! Banii trebuie să fie în visteria Filarmonicii, nu în alta! Eu sunt acela care ştiu cum şi în ce fel să gestionez banii! Eu, în şase luni, termin ce este de făcut că am şi cu cine, firmă aşa de serioasă că mi-i şi teamă să-i dau numele.
– Şi încheiem pe parabola cvartetului: foarte mulţi admiră, laudă, se entuziasmează, se simt proprietarii unei valori de primă pagină în viaţa culturală internaţională: VOCES. Totuşi, spun unii, mai ales din cei atinşi de funcţii, nu s-ar putea reduce ceva şi la cvartetul ăsta? Spre exemplu , de ce nu, un cvartet din 1+1 sau, în cel mai nefericit caz, un cvartet din 1+2! Şi mă uit pe peretele de răsărit, da, icoanele lui Bujor Prelipcean sunt încă foarte triste.
Lasă un răspuns