Vestea morţii legendarului disident anticomunist Vaclav Havel m-a întristat profund. Pentru generaţiile mai tinere numele Havel nu le spune multe. Pentru mine, care am trait anii comunismului negru, numele lui Havel a fost o lumină călăuzitoare şi o speranţă. Ascultam cu sufletul la gură seara de la ora 19.00 radio Europa Liberă şi eram la curent cu lupta pentru libertate a disidentului ceh. A doua zi la liceu povesteam cu colegii despre închisoriile şi scrisorile curajoase din puşcărie ale lui Havel. Regretam de atunci că intelectualii noştri laşi nu îl aveau model pe Havel, ci preferau să fie pe statele de plată ale DIE, cu paşaport de serviciu în Occident să-i toarne pe emigranţii ţărănişti, liberali sau legionari din Occident.
Povestea lui Vaclav Havel ne-a învăţat că adevărul, libertatea şi curajul înving minciuna, delaţiunea şi laşitatea comunistă. Cartea lui Havel – Puterea celor fără putere – am citit-o pe nerăsuflate. E o metaforă a proverbului: „buturuga mică răstoarnă carul mare.” Lipsa unui disident autentic la noi, ca Havel, ne-a dus la cea mai sângeroasă revoluţie din Europa de Est. Laşitatea de la noi şi complicitatea intelectualilor cu puterea a dus la o revoluţie cu morţi, nu la o schimbare de catifea ca în Cehia. De aceea, Cehia e una dintre ţările cele mai prospere, moderne şi dezvoltate din Europa, iar România compromisului iliesciano-băsescian de sorginte peceristo-securistă e ultima ţară din Europa unită. Havel a luptat pentru ca formaţia de rock Plastic People of the Universe să cânte liber la Praga şi a ajuns în puşcăria comunistă, iar la noi „disidentul” Iliescu era ministru UTC şi prim-secretar la Iaşi şi făcea pe canapele de pluş opine separată de Ceauşescu, trăgând, în acelaşi timp, cu ochiul Moscovei şi agenţilor KGB.
Moartea lui Vaclav Havel reaminteşte încă o dată românilor că intelectualii noştri au fost în comunism numai nişte ipocriţi dedulciţi la privilegiile securităţii de stat şi de partid, iar rezultatele se văd azi când Pleşu, Liiceanu, Patapievici şi alţi culturnici de salon sunt nişte bieţi sinecurişti fără operă scrisă de valoare şi fără curajul de a spune adevărul despre clasa politică coruptă şi tiranică. La ei, Havel scria curajos din puşcărie împotriva regimului comunist, la noi „marele” Pleşu îi scria din biroul călduţ de la institutul de arte scrisori de recunoştinţă şi strigăte de ajutor marelui „cârmaci” Ceauşescu (azi puteţi citi în loc de Ceauşescu numele Băsescu…). La români decontul cu regimul comunist încă nu s-a încheiat ca în Cehia. Lupta continuă!
Lasă un răspuns