Întreținerea clerului

Întreținerea clerului a fost întotdeauna o problemă foarte delicată, atât pentru Biserică, cât și pentru comunitate, iar apoi pentru stat. Ideal ar fi fost ca preotul să nu fie retribuit cu bani pentru serviciile oficiate, pentru activitatea lui. După exemplul Mântuitorului și Sfinților Apostoli, el ar fi trebuit să oficieze totul gratuit, să facă misiune voluntară, conștient că el nu slujește un om oarecare, ci pe Însuși Dumnezeu. El trebuie să slujească cu conștiința eternității și răsplății din partea lui Dumnezeu în viața de apoi. În realitate, preotul are și el familie, nevoi omenești și nu-și poate permite să spujească cele ale preoției sub formă de voluntariat. Lucrul acesta a generat multe reacții din partea unor credincioși, dar și multe abuzuri din partea unor preoți. Proverbele sesizează acest aspect și-l analizează în modul lor specific. ,,A da ortul popii”(VII, 113; X, 378)  este proverbul care ne duce cu gândul la decesul cuiva. Nu e numai atât. Cu prilejul decesului, serviciile religioase oficiate de preot trebuie plătite. În limba greacă, ,,ortos” înseamnă ,,corect”, ,,drept”, ,,adevărat”. În această expresie,  sensul este acesta: ,,a da ceea ce i se cuvine preotului pentru serviciile oficiate”. De aici și proverbul: ,,Preotul de unde cântă mănâncă”(VII, 121). De la  ceea ce este drept, de la ceea ce i se cuvine conform unor regulamente clare și unor cutume locale până la abuzuri de genul ,,A da pielea popii”(VII, 114) este cale lungă: ,,Nici o porunca așa de lesne ca a preotului te supune, să-i dai și cămașa de pe tine de bună voia ta”(IX, 131); ,,Popa pe tăcute și nimic cerând îți ia paraua din pungă de bună voia ta”(VIII, 457). Astfel de situații duceau la dezgustul multora și adoptarea unei atitudini specifice: ,,Nici popă nu-i mai trebuie”(VII, 102). Plata nu este egală la toți preoții pentru aceleași servicii. Ea diferă de la zonă la zonă, de la parohie la parohie, de la preot la preot: ,,Cum e popa și colacul”(VII, 101).Existau chiar și preoți, care, de dragul veniturilor obținute cu prilejul înmormântărilor, doreau în intimitatea lor să aibă cât mai multe astfel de servicii, fapt care nu scăpa neobservat de către creatorul anonim: ,,Nu precum vor popii nouă, ci precum ne vor lăutarii, așa să ne dea Domnul nouă”(VIII, 457). Lăcomia unor preoți a fost amendată cu asprime de creatorul anonim: ,,Burta popii – i sac fără fund”(VII, 100), ,,Burtă de popă”(VI, 99), ,,Popa are mână de luat, nu de dat”(VII, 95), ,,Popa mănâncă și de pe viu și de pe mort”(VII, 95), ,,Sacul popii-i fără fund”(VII, 99), ,,Popa până și-n pridvor/ Cată să aibă izvor”(VII, 92), ,,Popa nu are nimic isprăvit”(X, 376), adică este  nesătul de foloase, ,,Mănâncă cât un popă-n sărbători”(VII, 99). Poftirea preotului la masă cu prilejul unor servicii religioase denota ospitalitate, bună-cuviință, omenie, după cum, din contră, lipsa unei astfel de invitații denotă zgârcenie, sărăcie, egoism: ,,Nu i-a ieșit de multe ori popa din casă cu firimituri în barbă”(X, 377).Chiar preoții vrednici, care au căutat să practice anumite activități menite să le aducă venituri suplimentare, au fost contestați de comunitate: ,,Ce-i trebuie popii stupi, când încolo toate le are”(VII, 98). Veniturile foarte mici provenite din plata pentru serviciile religioase în unele zone, dar și comportamentul unor preoți, l-a făcut pe omul din popor să-l numească pe părintele său spiritual ,,Colivar”(VI, 525), adresându-i-se ironic: ,,Popa Stoian/Cu luleaua de cocean”(VII, 101). Au fost și din cei care au considerat că preotul săvârșește cele ale preoției numai pentru a-și satisface nevoile materiale: ,,Joacă preotul de nevoie”(VII, 122). S-au făcut uneori și comparații între veniturile preotului și ale altor categorii sociale: ,,Cu gramatica/Rămâi nimic, / Dar cu condacu/ Umpli sacu, /Iar cu troparu/ Umpli hambaru”(VI, 526). Nu toate veniturile reveneau în exclusivitate preotului. O parte din ele trebuiau date organelor ierarhic superioare: protopopul, episcopul etc.: ,,Da-te-aș protopopului de gloabă”(VII, 128).

Acei preoți care-și uitau de îndatoririle lor elementare privind statutul social și comportamentul corespunzător și amestecau cu cei ce frecventau cârciumele, puteau auzi expresii de genul: ,,Ia fă cinste, popo Brat,/C-ai luat banii pe tocat”(III, 523). Nu știm dacă popa Brat se grăbește să facă cinste, sau ,,Plătește ca popa”(VII, 112; X, 378), adică niciodată.

În unele zone exista obiceiul de a recompesa pe preot pentru serviciile oficiate în natură. Astfel, cu prilejul colindului de Crăciun, i se dădea preotului carne, de unde și proverbul: ,,Nici n-a avut popa porci, nici trebuie să aibă”(VII, 98). Cu prilejul sfințirii caselor de la  Bobotează, i se dădea un fuior de cânepă: ,,A umbla ca fuiorul popii”(VII, 106). Și, totuși, românii, deși au apreciat întotdeauna smerenia, modestia, n-au întârziat să spună că ,,Popa cu opinci încălțat/ De puțini e ascultat”(VII, 90), ceea ce denotă că statutul social al preotului necesită și o stare materială mai elevată față de a oamenilor de rând, acest fapt asigurând un spor de respect față de preot.(Continuare în numărul viitor).

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*