Este nevoie de un nou pact de stabilitate?

Potrivit ziarului german Welt am Sonntag, în condiţiile crizei din zona euro, preşedintele Nicolas Sarkozy şi cancelara Angela Merkel au pus la cale realizarea unui pact exclusiv de stabilitate de care să beneficieze câteva state care au rezistat mai bine crizei. Logica iniţiativei ar putea fi cea a proverbului ,,până la urmă se salvează cine poate” dar, după unii, se pare că nu prea mai poate multă lume să iasă ne-şifonată din criza pentru care nu prea se găsesc leacuri. Actualul pact de stabilitate gândit pentru cele 17 state membre ale zonei euro limitează deficitul bugetar la trei procente din PIB şi datoriile la 60 la sută din PIB. Noul pact, fie şi exclusiv, ce ar mai putea stabili sub aceste praguri? Este clar că  nici un stat membru al Uniunii Europene nu se înscrie comod în actualele restricţii.

Mai toate iniţiativele franco-germane, care par să nu mai aibă sfârşit,  construiesc cu tenacitate o Europă cu două sau mai multe viteze. Poate că aşa se vrea până la urmă să arate Uniunea Europeană. Dar nu asta s-a spus în timpul negocierii Tratatului de la Lisabona, adică a Constituţiei Europei. Nu există doi şefi de stat din lumea de azi care să se vadă, să se consulte şi să lase impresia că vor să vorbească pe o singură voce precum sunt cei doi lideri europeni. Şi, din câte ne dăm seama, o înţelegere pe măsura strădaniilor lor nu pare apropiată. Poate că din cauza intereselor divergente, cine ştie! Diferenţele de abordare, dar mai ales de scopuri urmărite, sunt de luat în seamă. Sarkozy şi Merkel au suferinţele lor. S-a văzut la ultima reuniune a G-20 ca şi în tratarea intervenţiei pentru evitarea prăbuşirii Greciei şi Italiei. S-a văzut din tentativele de a pune sub control evoluţiile financiare din aceste ţări. Curtoazia a fost înlocuită cu asprimea. Partenerii nu au mai fost menajaţi, susceptibilităţile nu au contat, presiunile au mers până la determinarea sacrificării ,,vinovaţilor”. Sans merci, cum spun francezii. Papandreu în Grecia şi Berlusconi în Italia au simţit-o pe pielea lor. La mai puţin de o săptămână de la investitură, Mario Monti, noul premier italian, a fost invitat de Merkel şi Sarkozy la Strasburg mai degrabă pentru a fi testată capacitatea lui de respecta planul impus Romei şi abia apoi pentru a fi ascultat. După care, Italia lui Monti s-a bucurat de ceva atenţie. La mijloc nu este trecerea nădufului pentru gafele lui Berlusconi ci puterea economiei Italiei. Mai clar: Franţa şi Germania, Europa însăşi nu pot să facă abstracţie de forţa acestei economii. Italienii au demonstrat-o după război, timp de patruzeci de ani. Decenii de-a rândul crizele guvernamentale în Italia aveau o frecvenţă de 6-12 luni şi, cu toate acestea, economia Italiei era constant aşezată pe temelii solide. Ceea ce înseamnă că puterea Italiei nu ţinea de politicile guvernamentale ci de capacitatea inventivă, de tenacitatea italienilor. Acest adevăr este cunoscut de multă vreme dar Berlusconi a reuşit să-l compromită politic. Monti are şansa de a-l readuce în atenţie. El  are şi avantajul de a se bucura de încredere pe plan extern. Ca şi Papademos în Grecia, şi Mario Draghi, noul şef al Băncii Europene Centrale, el vine din ceea ce unii numesc ,,guvernul Sachs”. Adică oameni fabricaţi oarecum cu concursul Băncii Goldman Sachs, falimentară cu doi-trei ani în urmă şi reînviată prin intervenţia Washingtonului.

Un nou pact de stabilitate la ce ar fi de folos? La salvarea zonei euro, spun francezii şi, ipso facto, la salvarea Uniunii Europene. Şi Germania şi Franţa  au acest obiectiv dar îl urmăresc în maniere diferite. Berlinul cere disciplină bugetară. Acum, în timp de criză, a apărut o nouă expresie, cea de ortodoxie bugetară, ceea ce presupune rămânerea în regulile vechi. Tentativa lui Sarkozy de a impune Băncii Centrale Europene instituirea unui sistem de ,,eurobonduri” a fost refuzată de Berlin. Germanii acceptă o modificare a regulilor dar – deşi nu o spun direct – cu condiţia să le permite un control sporit în privinţa fondurilor de intervenţie. Ministrul german de finanţe a respins orice idee de instituire a emisiunilor obligatorii comune chiar şi în statele din zona euro aflate cu notaţia maximă de triplu A de către agenţiile specializate. Precizările lui ţineau să dezmintă o speculaţie apărută chiar în Die Welt pe marginea pactului exclusiv de stabilitate. Un comunicat al Ministerului german de Finanţe precizează că Berlinul preferă ca orice măsură de soluţionare a crizei datoriilor suverane să treacă prin modificarea Tratatului de la Lisabona. Abia de aici începe balul! Dacă Berlinul acceptă modificarea iar aceasta se va produce, Tratatul nou nu poate arăta decât… nemţeşte. Summit-ul din 9 decembrie va aduce clarificări pentru că toată lumea este de acord că ceva trebuie făcut.

Sarkozy este interesat în evitarea modificării Tratatului şi a intrat deja  într-o bătălie pe care unii o suspectează în primul rând de interes electoral. El ar pregăti o victorie personală înainte de alegerile din primăvară la care aşteaptă să-şi reînnoiască mandatul. Preşedintele francez este socotit un personaj paradoxal, care are calitatea de negociator abil şi tenace. Poate că va reusi să impună un plan de stabilitate pe măsura intereselor Franţei. El a mai avut unele iniţiative şi a obţinut unele victorii. S-a implicat în calmarea războiului ruso-georgian din august 2008 şi s-a arătat destul de agresiv în schimbările din lumea arabă unde a readus în actualitate puterea militară a Franţei. Nu totul este şi pe gustul marelui vecin. Salvarea zonei euro a căzut sau va cădea mai mult pe umerii germanilor. De aceea Angela Merkel a avut atât de multe reticenţe şi nu a acceptat să sprijine multe dintre demersurile Parisului. Vom vedea care va fi soarta noului pact de stabilitate. Temperamentul lui Sarkozy, un marinar care preferă furtuna nu apele calme, cum au spus chiar francezii, este cu totul nepotrivit calculului politic şi pragmatismului german. Metamorfozat după două războaie mondiale pierdute, spiritul german are cu totul alte  opţiuni pentru atingerea scopurilor istorice. Cine a urmărit atitudinea Berlinului în timpul revoltelor arabe şi, mai ales, în cazul războiului din Libia, şi-a dat seama că între Paris şi Berlin există diferenţe de abordare a crizelor cu implicaţii militare. Curios este faptul că Franţa în mandatul lui Sarkozy, este mai războinică decât Franţa care pierdea atât de mult în urma decolonizării. Adică cea de la începutul celei de a V-a Republici. Atunci, ieşirea Franţei coloniale din chingile istoriei beneficia de gândirea generalului de Gaulle. Nici el nu ceda cu seninătatea puterea imperială dar a înţeles că trebuie să o piardă. Astăzi pare că asistăm la o nouă poftă de putere la Elysée. ,,Dosarul iranian” indică intenţia Parisului de a introduce în politica sa externă o dimensiune militară. Iniţiativele Franţei nu sunt bine văzute întotdeauna nici măcar de către prietenii de peste ocean. Sarkozy a trimis la sfârşitul lui noiembrie 2011 o scrisoare şefilor de stat europeni şi celor ai Statelor Unite, Canadei şi Japoniei prin care le cere să iniţieze sancţiuni ,,de o amploare fără precedent” împotriva Iranului. Motive ar exista. Dar dreptul internaţional pretinde ca mai întâi să se facă proba că Teheranul ascunde sub proiectul nuclear propriu, pe care îl socoteşte civil, fabricarea bombei nucleare. Verificarea se impune pentru a nu fi repetată ,,eroarea”  lui George Bush jr. şi Tony Blair făcută în cazul războiului din Irak. Propunerile Parisului vizează blocarea conturilor Iranului din băncile străine şi întreruperea cumpărării petrolului iranian. Departamentul de Stat consideră că sancţiunile drastice propuse de Paris ar putea avea consecinţe catastrofale asupra preţului petrolului pe piaţa mondială. Şi că, oricum, un embargo asupra petrolului iranian nu ar fi eficient atâta timp cât China, unul dintre marii cumpărători de petrol iranian, va refuza (nu există motive de îndoială) să-l respecte. De aici o speculaţie care merită să fie luată în seamă. Anume că între Casa Albă şi Elysée au apărut  neînţelegeri. Francezii suspectează Statele Unite de joc dublu, scria un ziarist francez avizat, şi nu acceptă să meargă până la capăt cu sancţiunile pentru a putea să-şi protejeze negocierile secrete cu Teheranul. O acuzaţie gravă.

Să se îndepărteze (mai mult) Sarkozy de pro-americanismul lui, acum înainte de atacarea celui de al doilea mandat? Fie, dacă interesele o cer, vorba lui Conu’ Iancu! Dar dacă pactul de stabilitate va declanşa revizuirea Tratatului de la Lisabona – se va vedea la 9 decembrie – iar aceasta va fi făcută, altcineva va fi câştigătorul. Nu neapărat Franţa!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*