Vorbind de cultură ne vedem nevoiţi să stăruim puţin asupra ideii de valoare fiindcă determinarea culturii societăţii umane se face folosindu-ne de unitatea de măsură a valorii, cultura fiind, în esenţă, un summum de valori. Nu este cazul să facem o clasificare a valorilor culturale dar trebuie să spunem că acestea se împart – într-un mod sumar – în valori mijloc, adică cele care ajută la realizarea altor valori cum sunt valorile economice şi valori scop cum sunt valorile estetice, morale şi religioase. Se naşte firesc întrebarea: care sunt valorile supreme? şi răspunsul diferă de la o societate la alta. În societatea antică greacă se considera că valorile filozofice (estetice, etice, politice) sunt valorile supreme. În creştinism însă apare o nouă ierarhizare: vorbim de valori absolute, eterne şi valori trecătoare, relative; valoarea absolută, eternă, cu existentă pur spirituală este Dumnezeu, El l-a creat pe om după chipul său şi prin aceasta i-a dăruit din atributele sale printre care şi acela de creator. Omul este creator de valori, el plăsmuieşte valori cultivând artele, filozofia, ştiinţele folosindu-se de valorile dăruite de Dumnezeu: harul, darurile Sf. Duh, iubirea, credinţa, răbdarea, cumpătarea, bărbăţia, înţelepciunea, etc. Urmându-şi destinul creator omul înfrumuseţează lumea, o înnobilează realizând astfel acte de cultură. Această concepţie creştină a stat la baza culturii europene care, întru începuturi, a fost o cultură religioasă. Pe acest fundament s-au consacrat valorile imuabile ale culturii: binele moral, adevărul sfânt şi frumosul artistic.
În vremea noastră însă, asistăm la o periculoasă răsturnare a valorilor, asistăm la o schimbare de locuri între valoarea mijloc şi valoarea scop iar rezultatele acestei schimbări sunt dintre cele mai înspăimântătoare. Este suficient să ieşim o singură zi pe stradă, să deschidem radioul, să ne uitam la televizor şi constatăm că non-valoarea este ridicată la rang de normă culturală şi dacă Biserica a fost cea care a contribuit decisiv la fixarea valorilor culturii moderne ea este chemată şi astăzi să-şi reia munca în sensul reinstaurării unor criterii reale ale valorilor. Marea majoritate a fenomenelor zise culturale se constituie în atacuri lipsite de discernământ la adresa sănătăţii mentale şi morale a societăţii contemporane şi cei mai loviţi membrii ai ei sunt tinerii şi din această cauză situaţia dată este extrem de îngrijorătoare.
Căci tinerii, de pildă, se află la vârsta la care învaţă să preţuiască munca, fie a lor (caz ideal) fie a altora, se află la vârsta la care îşi formează o imagine personală despre lume şi viaţă, îşi decantează pornirile spre un domeniu sau altul de activitate, în concluzie se află la o răscruce, deci sunt vulnerabili. Această vulnerabilitatea se constituie în hrana acţiunilor iresponsabile ale unor proprietari de mijloace massmedia şi ale unor factori de decizie din cadrul societăţii, factori care sunt chemaţi să vegheze la buna dezvoltare psiho-somatică şi afectivă a tinerilor.
Toate sferele culturale: muzica, literatura, cinematografia, sunt subjugate de fenomene pentru care termenul „subcultural” este încă mult prea blând. Genuri muzicale dintre cele mai lipsite de muzicalitate invadează societatea şi se insinuează în mintea tinerilor producându-le perturbări comportamentale; filme a căror terne principale sunt sexul şi violenţa lasă în memoria lor imagini care greu vor fi şterse, literatura prolifică de aberaţii comportamentale reprezentată cel mai adesea de autori de import creează în mintea tânărului imaginea unei societăţi în care tot ce contează este senzaţia. La toate acestea se adaugă televiziunea din care se revarsă în modul cel mai abject cu putinţă absurdul, inumanul, promiscuitatea morală, toate îmbrăcate în minunatele peisaje sud-americane şi nu numai; televiziunea pentru care senzaţionalul este pus pe treapta supremă; televiziunea pentru care imaginea manifestării a 20-30 de homosexuali în cadrul unui marş este mai importantă decât adunarea a peste 100. 000 de oameni la un hram mănăstiresc, şi exemplele ar putea continua.
Ar fi nedrept să reducem manifestările culturale doar la aceste acte, care nici măcar nu se integrează în conceptul de cultură, de vreme ce oameni cu un mare simt de răspundere îşi fac cu profundă dăruire datoria la templul culturii. Trebuie să amintim şi fenomenele cu adevărat culturale, de valoare incontestabilă care, chiar dacă se adresează unei categorii de oameni formată cel mai adesea din specialişti şi mari oameni de cultură, păstrează balanţa culturală într-un precar echilibru.
În această ordine de idei, Biserica este chemată să ia atitudine împotriva acelor manifestări care prejudiciază în modul cel mai grav sănătatea morală a societăţii care este incapabilă să ia, de la sine, atitudine împotriva lor. Discursul moral al Bisericii nu trebuie numai să înfiereze actele subculturale amintite ci şi să ofere alternative. Sunt vrednice de admiraţie, în acest sens, editurile care s-au orientat către literatura mare, care au ales să publice operele marilor teologi ortodocşi pentru a oferi pe această cale o alternativă cu adevărat viabilă pseudoculturii. Biserica, trecând şi ea prin durerile tranziţiei, se vede constrânsă de factorul financiar la scăderea cadenţei publicaţiilor sale care nu mai ajung la publicul larg. Dar chiar şi în această situaţie, prin pârghiile ce-i sunt puse totuşi la dispoziţie de societatea actuală, trebuie să intervină ferm în direcţia unei educaţii culturale bazată pe sănătoasele principii morale. Lărgirea accesului Bisericii la învăţământul preuniversitar de toate gradele oferă acesteia şansa de a interveni eficient în educaţia tinerilor contribuind la formarea unor criterii valorice capabile să ferească tineretul de mirajul roşcovelor uşor digerabile dar absolut nehrănitoare ale fenomenelor subculturale actuale.
Lasă un răspuns