Despre neam creştin, popor român şi demnitate naţională în gândirea, discursul şi viziunea Maestrului Dan Puric… (1)

Motto “Să plătim datoria noastră veşnic neplătită:
demnitatea martirică a poprului român!” (Dan Puric)

Vorbind în câteva cuvinte sărace dar sincere, despre cel care s-a născut la 12 februarie 1959 în ţinuturile Buzăului, vom susţine că actorul şi regizorul creştin Dan Puric stabileşte de la bun început identitatea sa cu lumea şi cu el însuşi printr-o cunoaştere absolută, autentică şi nefăţarnică. Aş spune că anticipează esenţialitatea sensibilităţii şi a sensibilizării, prin propria-i sensibilitate, surprinzând, totodată, prin structura raţională a ideilor, create chiar de substanţa artistică şi creştină pură, esenţă rară şi consistentă, din care este alcătuit. După cum spunea, la un moment dat, şi scriitorul creştin Dan Ciachir: pe vremuri, mulţi se temeau să intre în biserică pentru nu a fi daţi afară din partid. Nu era “politic” să fii perceput şi catalogat drept credincios. Iar astăzi nu este “european” să baţi mătănii şi să te închini la icoane. Şi atunci, cu excepţiile de rigoare, intelectualul român recurge la jumătăţile de măsură: toarnă sifon în vinul mărturisirii şi obţine un spriţ (ori un spirit) ridicol, penibil şi mizerabil. Face hermeneutică, istorie şi sociologie a religiilor, denunţă lungimea slujbelor ortodoxe şi a parastaselor, îi declină babei Floarea frecventarea bisericii şi asumarea Tainelor, ba îi mai şi sminteşte pe unii clerici, cu înclinaţia şi predispoziţia lui pentru “dezbateri sincere”… Dar teologie nu ştie. Fiindcă teologia nu se deprinde numai în bibliotecă, tot aşa cum excursiile nu se fac doar pe hartă. Intelectualul nostru nu mai are priza la popor fiindcă nu-i cunoaşte (şi mai ales nu-i împlineşte) credinţa. N-o are de o sutăcincizeci de ani şi de aceea n-a avut niciodată dialog cu masele. Din acelasi motiv n-a putut să existe la noi un sindicat numit generic “Solidaritatea”. Pentru că între popor şi persoanele oficiale sau oficializate nu avem, mai nou, decât dialogul surzilor. În schimb, Apologetul Dan Puric apără şi mărturiseşte, prin toate formele şi cu toate mijloacele mass-media. O face firesc şi integral. Şi s-ar putea să facă şi şcoală, atrăgând prin sinceritatea, autenticitatea şi prin inteligenţa sa, luminată de Duhul scripturistic, patristic şi istoric. Este un apologet şi un propovăduitor strălucit. Unul de care comunitatea de credinţă şi iubire a Bisericii noastre poate avea realmente, nevoie. Cu alte cuvinte, Maestrul Dan Puric, tonifică destinzând şi (re)consolidând, descoperindu-ne şi arătându-ne, în acest chip spontan, credinţă, luciditate, creativitate, forţă şi atitudine de structura stâncii, ce ne cheamă şi ne îndeamnă pe fiecare să alegem, să fim: ce altceva dacă nu Omul demn şi frumos!… Dan Puric, ca om, ca persoană, este captivant şi fermecător, ca vorbitor în public este fascinant, ca actor sau regizor este original şi inspirat, ca pedagog este un model elastic şi flexibil, spiritual dar sobru şi ferm ori categoric, chiar cât se poate de tranşant, însă nu radical dus la extrem. El însuşi este un model şi un exemplu pentru ceea ce aspiră şi năzuieşte să devenim toţi, adică să ne primenim, revenindu-ne din zăpăceala şi din dezorientarea care ne stăpâneşte şi ne caracterizează în aceste vremuri şi răstimpuri. Pe de altă parte, el este o conştiinţă vie şi asumată, ori aceasta înseamnă dedicare voluntară în spaţiul acesta fără limite, însă fertil şi fecund, al neliniştii, îngrijorării şi preocupării. Prin ce face pe scenă şi prin ceea ce afirmă în faţa miilor de oameni şi tineri ce îl aclamă entuziasmaţi, şi prin aceste două cărţi deja, el nu face altceva decât să destindă spiritul românesc, adică să îl însenineze cu umorul său profund, neaoş şi tandru, însă în acelaşi timp, îl cheamă la renaştere, revenire, reînviere şi regenerare, la a fi, cu alte cuvinte, ceea ce este prin şi în esenţă, trimiţând la demnitatea şi la sfidarea istoriei nefaste; practic vorbind, din punct de vedere duhovnicesc, el a ajuns să curăţe poteca spre Biserică. Toate acţiunile şi demersurile sale, mai cu seamă în şi din ultimii ani, cuprind subiecte şi probleme de o actualitate dureroasă şi, totodată, foarte prioritară, aşa încât ea poate fi considerată o strădanie arheologică şi istorică încercată şi reuşită a etnicului românesc. Problema şi ideea de identitate este abordată de către el în mod analitic şi din mai multe puncte de vedere, insistând asupra tensiunii: mutilare, deteriorare, degradare versus dăinuire şi eternizare ori permanentizare şi înveşnicire, apoi exterminare şi excludere versus tăria şi icluziunea credinţei creştine. Naţiunea şi neamul ori poporul în cuprinsul acestui discurs sunt una şi împreună, sinergetice, fac o valoare supremă pentru noi, dar care poate fi, cum sugerează el, fără orgoliu, o pildă pentru alţii, demnă de luat în seamă. Trecând într-un alt registru, vom susţine că în toate cele trei cărţi ale sale: “Cine suntem”(2008), “Omul frumos”(2009) şi “Fii demn!”(2011) iese la suprafaţă şi în evidenţă, ca un fir roşu, problema demnităţii neamului şi a poporului român în faţa istoriei, a culturii civilizaţiei, precum şi a societăţii noastre româneşti, contemporane… Din toate aceste „întâlniri” cu Dan Puric, reiese un adevăt crunt: asistăm la adormirea unei societăţi ce-şi pierde, din nefericire, valorile neamului şi ale creştinismului. Precum spunea și Părintele Stareţ al Mănăstirii Petru Vodă: “au reuşit duşmanii ortodoxiei să se ajungă la această stare de uitare. Ei bine, faptul că acest actor reuşeşte să trezească în rândul tineretului de azi calităţi nobile, ceea ce pierduseră altădată, dovedeşte că acest tineret este încă însetat după adevăr, însetat de cunoaşterea adevărului. Dan Puric te ajută să te cunoşti pe tine însuţi, mai bine decât credeai tu că o poţi face (realitate ce reise foarte limpede şi din această carte). El scoate la lumină acest adevăr, prezentat prin filonul lui artistic, prin care ştie să prezinte teoria şi viaţa creştină…”. Dan Puric este, la urma urmei, o conştiinţă înaltă a vremii sale. Incoruptibil şi răsunător, glasul lui se aude din ce în ce mai mult şi mai tare, iar simpatia şi preţuirea publică pentru el cresc, aşa încât se prezintă ca un punct de reper şi ca o referinţă bine aşezată ori corect amplasată… Teoretic şi artistic, în mod consecvent şi cu argumentaţie convingătoare, el pledează pentru păstrarea ierarhiei valorilor şi caută să o legitimize implicit şi inclusiv, dar şi pronunţându-se explicit şi exclusiv împotriva proiectării ei în derizoriu şi penibil de către instinctual gregar împresurător şi mediocritatea zeflemitoare, arogantă şi ironică. Vocea lui este şi un semnal de alarmă referitor la disoluţia şi diluarea aplatizantă, realativistă şi nivelatoare ce ne terorizează modul de viaţă şi vieţuire, strigăt din care străbate atitidinea morală exemplară şi spirituală de fineţe pascaliană, puse cu inspiraţie seducătoare în slujba culturii româneşti. Compararea şi comparaţia între omul răsăritean şi omul globalizat al postmodernităţii, de asemenea, este o problemă analizată asiduu de Dan Puric. Avem în faţă noastră o cinstelaţie de reflecţii şi meditaţii antropologice, politice, morale, sociologice şi religioase de tip creştin ortodox, ca tot atâtea aspecte şi probleme ale întregului şi rotundului ce  poartă auspiciile şi numele acestei ţări, cu toate fazele şi etapele pe care le implică. Corolarul la care ne referim este convingător prin argumente şi atrăgător prin stil. Ne-ar deranja, cel puţin pe mine, dacă cei care-l preţuiesc şi iubesc pe Dan Puric şi-i admiră demersul apologetic, deci opera, l-ar considera vedetă. Nu, acest epitet ori adjectiv l-ar degrada şi înjosi, mai cu seamă acum când acest cuvânt este banalizat prin toate căile şi mijloacele mass-media. El este, va deveni şi deci va fi mare şi celebru prin conţinutul ideilor şi prin substanţa faptelor, prin limbajul artistic-teatral pe care l-a creat, prin atitudinea curajoasă şi demnă şi prin arta de a genera şi produce fondul, forma şi învelişul acestora. Oricine îşi iubeşte ţara şi neamul, valorile sale identitare şi perene – şi asta în contextul multietnic, pluriconfesional şi universal – globalizant în care ne aflăm şi trăim – are, citind această carte, prilejul unei întâlniri folositoare şi efervescentă, pentru solidarizarea cu ele. O problemă reală a culturii noastre actuale, care răzbate în textele lui Dan Puric, este aceea privitoare la atitudinea noastră faţă de trecut, care există sculptat şi brodat în acţiuni, fapte şi obiecte simbolice. În ceasul acesta al istoriei trebuie să ne edificăm mental asupra optativelor şi imperativelor lui, având în vedere faptul că trecutul este realitatea de care mai mult noi avem nevoie decât are ea de noi. Revenind la Dan Puric, remarcăm că el face apel la memorie şi la multă şi autentică demnitate, ca să ştim cine suntem, pentru că identitatea, oricare identitate, şi a unui individ, şi a unui neam, şi a unei colectivităţi îşi are sursa (şi resursa) în trecutul ei…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*