Lecturile…

Școala primară a fost un fel de hăi-rup. Trebuia să parcurgem toate lecțiile din manuale, să facem toate exercițiile și mai mult decât atât. Materii de bază, precum aritmetica, citirea, gramatica și caligrafia ne luau cel mai mult timp, atît la școală, cât și acasă. Doamna Învățătoare voia de la noi perfecțiunea. Nu admitea rabatul sub nici o formă. ,,-Copii, noi săpăm acum șanțurile și facem fondația! Începând cu școala generală și liceul, veți face zidirea și când veți ajunge voi la facultate veți pune acoperișul la casă. Dacă fondația nu e bună, construcția voastră nu va rezista. O vor dărâma vânturile și apele! Haideți să învățăm bine fiecare lecție, fiecare rând al ei!”  Când vedea că am obosit, încerca să ne încurajeze: ,,-Învățătura, copii, este ca o nucă. Acum, în școala primară și în cea generală, ronțăiți pe coaja verde, amară; vine apoi liceul și facultatea și străbateți coaja tare a nucii; abia pe urmă veți ajunge să gustați dulceața sâmburilor!” O credeam pe Doamna și mulți am ronțăit la coji, fie că au fost amare, fie că au fost tari,  iar când a fost să ajung la sâmburi, mi i-au mâncat alții!

Timp pentru lecturi suplimentare nu ne rămânea. Nu-mi amintesc să fi citit vreodată povești în timpul orelor. Prima carte, în afara manualelor, am achiziționat-o în clasa a doua. A venit Doamna cu două cărți, pe care trebuia să ni le vândă. Una mi-a dat-o mie. Se numea Cineva scutură cuibul. Nu mai știu azi cine era autorul, dar cartea era un roman în stilul lui Mitrea Cocor al lui Sadoveanu. ,,- Tată-tău are un singur copil. Este în stare să-i cumpere o carte!” a zis Doamna și mi-a dat cartea. Costa 12 lei. M-am dus acasă și am arătat-o mamei mele. Era și muichița(bunică-mea de pe tată) de față. Au întors-o pe-o parte și pe alta și mămica a zis: ,, – Ce părere ai, mamă? Punem amândouă banii să i-o luăm?” Muichița a făcut ochii mari, a stat o clipă descumpănită, apoi a zis hotărâtă: ,,- Doișpe lei pentru o carte? Păi, doișpe lei iau pe-o cotăriță de struguri și o mai duc în spinare și din Bremăna până în oraș! Fugi,fetiță, de aici! Să i-o ducă înapoi! Ce să facă cu ea?!” Mama a tăcut. După ce a plecat muichița, mi-a spus: ,,- Lasă tu, că face mama rost de bani! Mă duc eu cu cobelca la oraș, cu lapte, mai ia și tătică-tău de la fermă și-i încherbăm noi!” Peste câteva zile am dus banii la școală și aceea a fost prima carte, care a făcut început bibliotecii mele. An buchisit-o în vacanțe, deși nu-mi plăcea. Poate că nu era pentru vârsta mea!

Școala avea bibliotecă. În cancelarie erau două dulapuri pline cu cărți colorate, cu cărți de povești. Și, totuși, nu-mi amintesc să fi împrumutat vreuna de acolo. Poate se temeau că le murdărim, că le rupem, nu știu. Îmi amintesc că, într-o iarnă, doi flăcăi din sat, Guțu și Stăncioi, au început o adevărată ofensivă asupra bibliotecii școlii. Veneau amândoi și împrumutau cărți. Luau câte 15-20 de cărți și cărticele și Domnul Învățător le înscria în registrul de cititori, iar ei semnau de primire. A doua zi, flăcăii mai sus numiți aduceau cărțile la școală, le scădeau din registru și luau altele. În felul acesta au ,,citit” amândoi toată biblioteca școlii în iarna aceea. Mai târziu am văzut că toate cărțile din biblioteca școlii aveau pe ultimele pagini ,,autografele” celor doi ,,cititori”. Ele aveau același conținut: ,,Această f.f.f.f.f.f.f.f. frumoasă carte a fost citită de mine, ….., azi, ……” Urma apoi, pe tot restul paginii, o semnătură îmbârligată, ca o pocnitură de bici.

În clasa a patra, toamna, am avut o zi cu un program neobișnuit. Venise pe la Doamna Învățătoare nepotul său, Marius, de la Cluj. Avea șase ani și era proprietarul unei biciclete cum nu-mi fusese dat să văd până atunci. Toată copilăria îmi dorisem o tricicletă cum avea Nelu lui Ion al lui Chiciu, dar nu putuseră părinții să mi-o cumpere. Costa 60 lei! Atunci, aveam prilejul să văd o bicicletă adevărată, s-o ating chiar cu vârfurile degetelor și să mă conving că e adevărată, ci nu e vis.  Avea o culoare de vișină putredă, cu aripi și coarne albe, inoxidabile, cu ghidon lucitor, cu înscrisuri frumos încadrate, cu șea de piele, cu sonerie, frâne, far și dinam. Așa ceva nici în vis nu văzusem. Părintele Ionică nu era acasă, așa că Doamna Învățătoare trebuia să aibă grijă și de nepot. Îl mai avusese în clasă și altădată, dar acum avea bicicletă și nu se despărțea de ea. Nu-l putea lăsa nici nesupravegheat, așa că a găsit o soluție de compromis. Ne-a scos pe toți din clasă, ne-a pus să ne așezăm pe iarbă, în umbra fostei primării. L-a chemat pe Marius lângă dânsa, ca nu cumva să o zbughească în drum cu bicicleta. Ne-a povestit chiar că nepotul său invitase o colegă de grădiniță la cinematograf, la cofetărie, a condus-o apoi acasă. L-a mângâiat și i-a zis: ,, – Bine, mă, păcătosule, te-ai uitat tu la pantalonii tăi, când ai invitat   fata la film, la cofetărie?!”  Pentru noi, copii de țară, era ceva de neconceput. De fapt, nu văzusem nici măcar un film până atunci, ca să știm ce e acela…

Doamna ne-a citit cam două ore dintr-o carte. Nu știu ce carte era, am reținut doar că era vorba de niște descrieri foarte detaliate. Doi vecini, ocupanți ai unor camere la un hotel, își duceau viața separat. Curiozitatea unuia din ei, l-a făcut să sfredelească un orificiu în zidul despărțitor al celor două camere, ca să-l poată spiona pe vecin. Nu mai știu dacă eroul nostru a reușit sau nu să străpungă zidul, fiindcă eu sorbeam fiecare centimetru patrat din bicicleta lui Marius… Vorba lui Eminescu: ,,Și, gândind la craiul Ramses, eu visam doi ochi albaștri!” Cam acestea sunt amintirile referitoare la lecturi din timpul primilor ani de școală…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*