Arhiva zilnică: 9 noiembrie 2011

Parodie cu strungari…

Filmele lui Dan Pița au cea mai încărcată marjă de crazy. Și mă gândesc la Concurs (1982), filmul la care am fost producător delegat, unde l-am urmărit îndeaproape pe regizor și am reținut ideea lui că orice poveste trebuie să aibă ceva din afara ei, o ciudățenie, care să nu aibă legătură cu ea, decât poate la o analiză profundă. Iată, într-un concurs de orientare turistică, el plasează două secvențe șocante, descoperirea unui cadavru, al unei femei violate, și o peșteră a unui profet, o secvență ca de pe altă lume, care avea legătură cu secta transcendentală, foarte la modă pe atunci, în care erau implicați și filosofi, precum Dan Pleșu. Secvența avea să fie cenzurată și filmul a avut premiera fără ea. După revoluție, regizorul a pus-o la locul ei. Nu mai vorbesc de filmele inspirate de proza lui Mircea Eliade, precum Eu sunt Adam (1996), în care structura crazy e la ea acasă. Eroul, jucat de Ștefan Iordache, e într-un delir constant, ajunge să nu mai aibă legătură nici cu realitatea, nici cu proza lui Eliade. Dan Pița este singurul regizor român care a fost obsedat de proza fantastică a lui Mircea Eliade, fiindcă a găsit-o foarte cinematografică, dar nu i-a înțeles filosofia, așa cum a înțeles-o Coppola în ecranizarea sa Tinerețe fără tinerețe (2007).

Dar el a mers în toate filmele cu această regulă, orice film trebuie să aibă ceva crazy. Păi să luăm Pas în doi (1985). Povestea unor iubiri ratate ale unui grup de tineri strungari de la o fabrică socialistă. Nu prea vedem cum muncesc ei, vedem doar absurdul vieții în care trăiesc și goana lor după femei. Parodia merge până acolo încât ei cântă la diferite instrumente de suflat într-un bazin cu apă, dirijați fiind de maestrul strungar, care cântă la clarinet. Ei stau până la gât în apă și cântă la trompetă. Cineva se străduiește să iasă cât mai la suprafață, să bată la tobe. Dar nu se poate. Condiția să cânți este să stai până la gât în apă. Și nu rămân decât suflătorii. Unul ține o vioară deasupra capetelor. Nebunia este totală. E secvența crazy, unică, fiindcă nicăieri pe lume, o orchestră sau o fanfară nu cântă așa, îngropați în apă. E un experiment, zici, un exercițiu de dexteritate, un joc. Jocul de-a cântatul. Ce legătură are strungăria, socialismul și experimentul cu orchestra simfonică? Dar ironia maximă apare când eroul, Mihai, cântă la flaut și are și o sabie alături, fiind un sportiv spadasin, îi place lui să facă scrimă, dovadă că este considerat rebelul grupului. Iată condiții de viață sportivă și muzicală pentru strungarii socialismului în floare!

Și viața acestor tineri este la fel, un joc de-a scrima erotică. În prim plan sunt patru tineri în căutarea fericirii, a iubirii. Eroul, Mihai (Claudiu Bleonț), este un rebel, cum am spus, care iubește două fete și e iubit de ele. Oscilează. Nu se decide între o dragoste cuminte, liniștită, și una mai fierbinte, pasională. Pe una dintre ele însă o iubește un prieten de-al lui, Ghiță (Petre Nicolae). Mihai însă se joacă cu focul iubirii. Iubirea adevărată este o călătorie în doi, dar aici el face un passo doble, ca la balet și ca la scrimă, fiindcă, în final, îl descoperim ca pe un scrimer redutabil.

Așadar, el avansează puternic în relația cu cele două fete, jucate de Ecaterina Nazare și Anda Onesa, le cunoaște părinții, avansează propuneri de căsătorie. Și totul crește, dar când lucrurile depășesc logica, ajung la limita disperării (de altfel, Mihai e tot timpul supărat, crispat, nemulțumit, ilogic), când Mihai ajunge la marginea deciziei, vine finalul, care este filmat de Marian Stanciu într-un limbaj antologic, fiindcă cele patru personaje, ca patru pârâiașe, se întâlnesc, ca într-o cascadă, față în față, pe scările clubului unde se întâlneau de obicei, și ce se petece? Credeți cumva că apare vreo avalnșă de iertări, regrete, fugă de la locul întâlnirii? Nimic. Dimpotrivă, se declanșează o bătaie în toată regula. O adevărată explozie crazy. Personajele se încaieră pur și simplu cu o furie oarbă și se lovesc cu toată energia unei uri adunate de ani de zile. Așteptarea se revarsă într-un potop de furie soră cu moartea. Mihai, surprins în costum de spadasin, cu o sabie în mână, pe când făcea exerciții la ora de scrimă, ajuns un neverosimil strungar scrimer, este lovit de Ghiță cu capul de ciment, cu o ură nemărginită, că așa-i prietenia adevărată vrând să-i zdrobească țeasta. Și i-o zdrobea, dacă nu săreau fetele să-l apere și să-l lovească pe el cu aceeași bestialitate.

Și loviturile date de Ghiță lui Mihai sunt atât de puternice încât pesonajul, când ajunge la un etaj al clădirii, se prăbușește. El vede numai stele verzi. Dar aceste stele nu sunt verzi, ci roșii. Sucombă, moare? El este înecat în aceste mii de stele roșii, iar aparatul se retrage și ne dezvăluie un hol nesfârșit, plin cu stele roșii. Așa arată un tunel al morțtii.

Și tot acest spectacol tragic-comic este însoțit în banda sonoră de oratoriul Creațiunea lui Haydn. Aici este greșeala lui Dan Pița, fiindcă filmul nu are nimic sacru. Nici o atingere cu Dumnezeu și cu creația omului. El ar fi trebuit să pună o arie de operă, care ar fi dat dimensiunea clovnească, reală, a bufonadei, care este una de circ. Nu Creațiunea trebuie parodiată, ci efectele ei. Așa cum a făcut Hertzog în Fitzcaraldo. Dar Pița nu e Hertzog. E român. Mă așteptam să-i văd pe strungari cum ies din apă și mărșăluiesc, cântând la instrumentele la care au exersat. La concurență cu Fanfara 11 prăjini. Dar muzicienii au rămas acolo, numai în secvența crazy. Acolo e șablonul. A ieșit din el numai flautistul scrimer, care într-un fel sui-generis s-a sinucis.

În socialism, un regizor ca Dan Pița se chinuia, fiindcă era constrâns de schematismul unor povești realiste. Realismul socialist îl împingea să accepte și subiecte de compromis. Dar după revoluție și-a împlinit căutările, toate filme care au urmat au fost crazy, precum Hotel de lux (1992), Pepe și Fifi (1994), Femeia visurilor (2005). În ele, nu mai există doar secvența crazy, ciudată, fiindcă totul este ciudat. Starea crazy ajunge la dimensiuni parabolice. Le-am analizat la timpul lor, găsindu-le multe neîmpliniri. Până și Kira Kiralina (2011), un vis vechi, nu mi-a cucerit inima. L-a tratat minimalist.

Nu le-am revăzut, să fac o analiză a condiției crazy a lor. Dar nu e timpul pierdut. Am abia 80 de ani. Aici nu am să spun decât că un actor ca Ștefan Iordache a fost salvat de șablonism, prin roluri de șef, șef de partid în Omul zilei (1997), șef de clan mafiot în filmul din trilogia cu ardeleni. A făcut-o stea inconfundabilă pe Carmen Galin, o actriță a purității cum rar există. Mă așteptam ca libertatea să-l descătușeze pe Dan Pița, să ne uimească cu mari ecranizări, să-i concureze pe regizorii importanți ai lumii, ca Joe Wright, cu care se cam aseamănă, dar revelația nu a mai sosit. De ani de zile nu mai face nici un film. Se pare că cenzura îl stimula, îl provoca să facă ceea ce nu se poate. Dar când barajul ideologic a dispărut, a apărut cel economic, care a dus de râpă toată cinematografia națională.


„23 August 1944 aşa cum a fost” – o carte de patrimoniu național

„Încet, dar sigur, adevărul iese la iveală ca uleiul la suprafaţa apei, iar Dumnezeu nu bate cu parul!”, ne spune istoricul Ion Măldărescu în deschiderea comunicării, „23 August 1944 – Aşa cum a fost”, o carte de patrimoniu naţional, cu privire la Marea Trădare Naţională de la 23 August 1944, o pată tragică şi ruşinoasa în Istoria României, săvîrşită de un rege, cunoscut cu probleme psihice. Vorbim despre o prezentare mărturisitoare a adevărului inexpugnabil, aşa cum s-a petrecut, etalat în cuprinsul unor documente ale vremii. Istoricii prezentului, pe care viiturile vremii îi ţin pe fotolii, în loc să-i măture, au săvîrşit un adevărat asasinat asupra Istoriei Românilor, adevărul istoric fiind atîrnat de tiparele unei istorii fals-speculative, impusă de către rollerii moderni, astfel că, întreg corpul expunerii, ca arie de noutate, circumscrie transcrierii unei înregistrări pe placă a ceea ce s-a petrecut la 23 August 1944, în Salonul Galben al Palatului Regal, şi mai multor documente originale, aflate în Arhivă, Fond C.C. al P.C.R., Secţia Cancelarie, dosar 215/1944, căreia i se adaugă comentariile după surse oficiale: Ioan Mocsony Stircea, Pamfil Şeicaru, General Platon Chirnoagă. Asupra documentării s-a lucrat cu rezultate de necontestat, descoperite în Arhivă, date publicităţii de cercetătorul arhivelor Mircea Vâlcu-Mehedinţi, pentru prima dată în „Revista ART EMIS”, la 23 august 2018 şi, apoi, „Ziariştii online”. „Mai târziu, abjecţia de proces înscenat Mareşalului în 1946 de către aşa numitul Tribunal al Poporului, în așa numitul „Proces al marii trădări naţionale”, derulat sub regie străină, în stilul execuţiilor sumare […] a desăvârșit fără-de-legea”. (Ion Măldărescu).

Cu decenii în urmă, Nikolai Berdiaev consemna că, în epoca modernă, istoria va fi falimentară, pentru că „istoria a fost duşmanul omului pe care l-a strivit după bunul ei plac”. Să ne amintim şi de Herder, care nu dă vina pe istorie, el aşează eşecurile istorice în sarcina raţiunii umane, pe care o întrevede ca un „har”, dar şi ca pe „o povară” – pentru că prin raţiune omenirea a făptuit „opere grandioas”, dar şi „mizerii execrabile”, cum de pildă acest 23 August 1944. Mizeria morală, după cum se vede, a devenit axioma lumii moderne. Urmare a unor falsuri istorice, astăzi, urmaşii trădătorului Mihai, o aşa-zisă Casă Regală a României, de fapt, un cuib de trîntori străini, falşi prinţi şi prinţese, care au obţinut averi fabuloase cu documente îndoielnice, au profitat de slugărnicia autorităţilor faţă de tot ce este străin şi huzuresc pe banii poporului român. Aşadar, vorbim despre o prezentare veridică a unui episod al evenimentelor de la 23 august 1944, care întăreşte încrederea stenică în adevărul faptelor istorice, o tenacitate a rezistenţei poporului român prin adevăr şi pentru adevăr. Autorul subliniază că orice român este dator să cunoască adevărul despre istoria Patriei şi să facă din acest adevăr, incomod pentru unii, prilejul unei noi biruinţe, comunicarea de faşă indicînd de fapt, un punct de plecare solid şi obligatoriu spre cunoaşterea adevărului cu privire la fatidicul 23 August 1944. Istoricul Ion Măldărescu convinge prin cele prezentate că datoria de memorie a adevărului şi de rezistenţă a acestuia prin vreme este temelia pe care trebuie să stea România însăşi.

„O ciudată dar elocventă dovadă că „Pactul Ribbentrop-Molotov” este încă valabil îl constituie și faptul că urmașii alogenilor „veniți pe tancurile sovietice” în 1944, sub oblăduirea slugilor autohtone – dintre care nu lipsesc prim-miniștri și șefii de stat postdecembriști ai României – nu contenesc să re-condamne valorile noastre naționale prin „instituția” bastardă, rezultat al incestului a două organizații criminale: „Наро́дный комиссариа́т вну́тренних дел” (Н.К.В.Д. – Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne – Ministerul de Interne al Uniunii Sovietice) și „Geheime Staatspolizei, (poliția oficială secretă de stat a Germaniei celui de-al treilea Reich). (Ion Măldărescu)

Paginile comunicării avansează ideea că există, potrivit documentelor de arhivă, un adevăr istoric pur şi simplu, care prin sensul lui trebuie să fie scutit de manipulările şi ambiguităţile prezentului, un adevăr ascuns, care trebuie înţeles de oricine, orişiunde, în istoria universală. Doar cunoscînd adevărul Is­toria noastră poate dobîndi un profil puternic şi o semnificaţie dreaptă. De notat modul cum autorul trezeşte la viaţă istoria adevărată ca dimensiune a unui eveniment de cotitură pentru România. „Vă reamintim că – excluzând longeviva relicvă regală păstrată „la rece” până la finele amenajărilor de la Mânăstirea Curtea de Argeș și înmormântată cu surle și trâmbițe -, toți ceilalţi participanţi şi/sau implicaţi în complotul de la 23 august 1944 au trecut în altă lume în împrejurări tragice, neclare, ori şi-au găsit sfârşitul în temniţele unde au fost trimişi şi schingiuiţi de către slugile alogene ale bolșevicilor sovietici”. (Ion Măldărescu)

În ordinea aceasta de documentare avem prilejul de a găsi adevărul istoric în lumina lui reală, pătruns de semnificaţiile desprinse din paginile de arhivă ale vremii. Ion Măldărescu, cel care străluminează mersul Revistei Artemis, unul din diplomaţii culturii româneşti prin excelenţă, istoric, patriot, intelectual de valoare incontestabilă, apărător al istoriei şi tradiţiilor spirituale româneşti, a cărui biografie este partea cea mai valoroasă a conştiinţei sale, trăieşte cu responsabilitatea omului superior, fiind descendent al unei obîrşii de notabilă nobleţe istorică – Cula Măldărești – urmaş al boierilor Măldăreşti: al lui Nan Paharnicul, al căpitanului din oastea lui Mihai Viteazul – Tudor Maldăr, al colonelului-luptător în Războiul de Independenţă de la 1877, Gheorghe Măldărescu şi al celor de după ei, ctitori de lăcaşe bisericeşti şi locuri de preumblare culturală publică, dar şi al neobositului jurnalist Dumitru Măldărescu, tatăl său – martor la încrucişarea şi derularea unor importante contexte ale vremurilor trecute.

Notorietatea de care se bucură autorul este dată şi de influenţa binefăcătoare a operelor sale, nu puţine la număr, studii, cercetare de istorică şi religioasă, sesiunile anuale de comunicare ştiinţifice organizate sub egida ART EMIS şi Filiala Cavalerilor de Clio – Maia-Ialomița, alături de redutabilul istoric, comandor (r) Prof. univ. dr. Jipa Rotaru şi sub egida Academia Oamenilor de Ştiinţă, la Maia-Ialomița, zeci de filme istorice, documentare şi artistice, sute de editoriale, articole, eseuri şi comentarii în diverse publicaţii din ţară şi din străinătate, grafică şi coperţi de carte – numeroşi scriitori contemporani îi poartă semnătura pe cărţile lor – recunoaşterea şi aprecierea operei aducîndu-i numeroase distincţii şi medalii, semn că prestigiul domniei sale se dovedeşte extrem de fructuos. Acestora, li se adaugă lucrarea de faţă, utilă istoriei şi generaţiilor viitoare în cercetarea adevărului istoric, mai ales în această cotitură a vremii, cînd Ministerul Educaţiei a distrus şi continuă uzurparea sistemul românesc de învățămînt, construit de Spiru Haret, cînd în şcoli nu se mai predă „Istoria Românilor”, ci istoria falsificată a altei naţii. Jupînii externi au considerat că poporul român este needucat şi trebuie civilizat cu forţa. „Civilizatorii” au pătruns pînă şi în şcoli, iar „lecţiile” de istorie oferite tinerilor ţin de falsificarea identităţii româneşti. De aici, strădania autorului Ion Măldărescu, de a ţine mintea trează, în acest secol al degradării, un secol al neputinţei în a susţine marile adevăruri. La fel ca Mircea Eliade, care în lucrarea „Destinuri româneşti” (1936) îşi exprimă încrederea în capacitatea poporului de a traversa cu bine momentele spinoase ale istoriei, prin „evitarea maimuţărelilor europeniste”, Ion Măldărescu crede cu tărie în poporul român care a traversat întreg la trup şi la spirit vicisitudinile istoriei, ştiut fiind din vremuri străvechi că românul nu a fost nici milog, nici laş, dar a fost mereu traumatizat…, iar istoria i-a fost de cele mai multe ori ostilă.


Se ridică Muzeul „Gheorghe Şincai” la Râciu (jud. Mureș)…

Avem câteva mii de călugări care se roagă pentru această țară și poporul său și mai există aceste „bisericuțe” umane (grupuri, clustere) în jurul oamenilor de talent. De aceea mai avem elevi olimpici, pomi fructiferi și izvoare cristaline (fântâni unde să se adape sufletul însetat)… Lucrurile acestea nu se fac pentru bani, se fac din suflet. Lucrul din inimă sau voluntariatul ține lumea legată ca o plasă de salvare. Claca de la țară, ajutorul frățesc, unitatea, ține strânsă comunitatea. Chiar dacă am mai greșit pașii în afirmarea culturii și istoriei noastre naționale, iată că atunci când se dorește repunerea valorilor pe adevăratul lor postament, se poate face orice. Astfel, ca exemplu avem Muzeul Judeţean Mureş care a anunţat de curând începerea construcţiei „Casei „in memoriam” Gheorghe Şincai” în comuna Râciu (jud. Mureș), localitate în care cărturarul s-a născut în urmă cu 270 de ani, mai exact în 28 februarie 1754, acesta fiind unul dintre reprezentanţii de bază ai Şcolii Ardelene. „În prezenţa autorităţilor locale, reprezentanţilor Muzeului Judeţean Mureş şi a constructorului, astăzi, 23 mai 2024, a avut loc şedinţa de lucru privind începerea execuţiei lucrărilor la Casa in memoriam Gheorghe Şincai din comuna Râciu. Un proiect finanţat de Consiliul Judeţean Mureş (…). În crearea naţiunii moderne la români, majoritatea istoricilor recunosc importanta învăţaţilor Şcolii Ardelene, din rândul cărora a făcut parte şi Gheorghe Şincai.

Prin opera sa, de lingvist, filolog, teolog şi istoric, Gheorghe Şincai s-a numărat printre părinţii naţiunii române moderne. Cartea „Hronica românilor şi a mai multor neamuri” reprezintă prima sinteză de istorie a românilor. Împreună cu Samuil Micu, Gheorghe Şincai a tipărit prima gramatică a limbii române, „Elementa linguae daco romanae sive valachice”, apărută la Viena în anul 1780. Ca inspector al „şcolilor naţionale unite” din toată Transilvania, Gheorghe Şincai a organizat peste 300 de şcoli, pentru care a tipărit numeroase manuale didactice”, a arătat Muzeul Judeţean Mureş, pe Facebook. Primarul comunei Râciu, Ciprian Belean, declara recent jurnaliştilor că ideea construirii unui muzeu sau a unei case în memoria cărturarului Gheorghe Şincai s-a născut în timpul unei expediţii la Svinica, în Slovacia, locul unde este îngropat cărturarul. „La Svinica am amenajat o piatră funerară în memoria marelui nostru cărturar, născut la Râciu. Atunci mi-am pus problema că noi îl avem pe Şincai, care este între întemeietorii Şcolii Ardelene, cu peste 300 de şcoli înfiinţate, şi nu avem în comuna lui natală o casă memorială sau un muzeu. Am avut discuţii cu cei de la Consiliul Judeţean Mureş şi Muzeul Judeţean, care au fost foarte deschişi”, a declarat primarul Ciprian Belean. Casa in memoriam Gheorghe Şincai va fi construită de Muzeul Judeţean Mureş în comuna Râciu, în urma unei investiţii de peste două milioane de lei, aprobată de Consiliul Judeţean Mureş, în curtea Casei de Cultură, pe un teren cu o suprafaţă de 568 metri pătraţi.

„Va fi o construcţie de la zero. Noi ne-am documentat cum a arătat casa lui Gheorghe Şincai, pentru că nu mai există casa şi atunci nici n-am putut să facem o casă memorială. Sperăm de anul acesta să ne apucăm de lucru şi, dacă Dumnezeu ne ajută, anul viitor se va finaliza. Dorim ca acest muzeu memorial să fie inclus în circuitul turistic şi în circuitul turistic şcolar. Când eram elev, mergeam la Coşbuc sau la Rebreanu în judeţul Bistriţa-Năsăud sau în alte zone, aşa ne dorim ca acest muzeu să intre în circuitul şcolar, iar elevii vor putea veni şi la Râciu, la Gheorghe Şincai”, a precizat primarul. El spune că muzeul va găzdui o expoziţie care să reflecte aspecte reprezentative din viaţa şi opera cărturarului Gheorghe Şincai. Gheorghe Şincai s-a născut la Râciu în 28 februarie 1754 şi a decedat în 2 noiembrie 1816, în localitatea Svinica din Slovacia, însă locul în care a fost îngropat nu mai există, întrucât vechiul cimitir unde se afla mormântul cărturarului român a fost bombardat în 1944 şi multe dintre morminte au fost distruse sau strămutate. „Sunt documente vechi la Cluj, sunt şi la Blaj, chiar domnul profesor Cornel Sigmirean, care conduce Institutul „Gheorghe Şincai”, ne va ajuta. Fiind un om foarte dedicat în ceea ce priveşte opera şi viaţa lui Gheorghe Şincai, a fost un liant foarte important, pentru că a putut să ne furnizeze foarte multe informaţii. De altfel, pe domnul profesor Cornel Sigmirean l-am făcut anul trecut cetăţean de onoare al comunei Râciu, pentru că de la început a fost alături de noi în tot ceea ce ţine de Gheorghe Şincai. A agreat şi acest proiect cu Muzeul Memorial „Gheorghe Şincai”, chiar împreună am fost şi la discuţiile pe care le-am avut cu Consiliul Judeţean şi cu Muzeul Judeţean Mureş şi pot să spun că şi aici ni s-au aliniat astrele şi lucrurile sunt pe un făgaş bun (…). Suntem mândri, pentru că Şincai este al nostru, iar noi suntem ai lui Şincai”, a subliniat Ciprian Belean. 1,5 milioane de lei vor fi investiți în construirea Muzeului „Gheorghe Șincai”, chiar în satul natal al marelui cărturar ardelean, care este considerat drept unul dintre părinții istoriografiei românești. Banii provin din bugetul Consiliului Județean Mureș. Muzeul din Râciu va funcționa sub îngrijirea Muzeului Județean Mureș și va deveni unul dintre punctele principale de atracție ale Câmpiei Transilvaniei. Lucrările pentru construcția acestui muzeu au început deja. „Acest muzeu este necesar pentru că, din păcate, personalitatea lui Gheorghe Șincai nu a fost onorată suficient în cultura românească. Există încă manuscrise ale marelui nostru cărturar care nu au fost încă tipărite!

De asemenea, din păcate, nu mai există casa în care s-a născut Gheorghe Șincai, de aceea nu putem avea o casă memorială. Însă am transformat acest fapt regretabil într-un avantaj pentru comunitatea noastră. Am decis să amenajăm un muzeu demn de secolul XXI, care să ofere o perspectivă modernă și corectă asupra vieții și activității acestei personalități imense a culturii române. Datoria de a iniția acest proiect ne-a revenit nouă, locuitorilor comunei Râciu, urmașii acestui corifeu al Școlii Ardelene, pentru că Gheorghe Șincai este al nostru și noi suntem ai lui”, a declarat primarul Ciprian Belean. Muzeul „Gheorghe Șincai” din Râciu va avea deopotrivă obiecte din epoca Iluminismului, artefacte cu caracter etnografic tipice pentru această zonă a Câmpiei Transilvaniei, cărți, obiecte de cult, dar și instalații multimedia. Muzeul va oferi condiții ideale și pentru cercetătorii care vor dori să realizeze studii legate de Gheorghe Șincai, de Școala Ardeleană, de comuna Râciu sau de această parte a României.

Aceasta nu este prima inițiativă legată de cinstirea memoriei lui Gheorghe Șincai. O delegație condusă de primarul Ciprian Belean, care a inclus fii ai comunei Râciu, precum și intelectuali din județele Mureș, Cluj, Alba și Bihor a participat la ridicarea și inaugurarea unui monument dedicat lui Gheorghe Șincai în satul slovac Svinica, locul în care a încetat din viață marele cărturar iluminist. De asemenea, o altă delegație, din care a făcut parte Ciprian Belean, alături de autorități publice, clerici greco-catolici și ortodocși, cadre didactice ale universităților din Târgu-Mureș, Cluj-Napoca, Alba Iulia și Oradea, precum și jurnaliști, a adus rămășițele simbolice ale lui Gheorghe Șincai din Svinica la Râciu. Pentru că cimitirul în care a fost îngropat marele cărturar a fost bombardat de mai multe ori în cursul războaielor care au însângerat Slovacia, rămășițele pământești ale acestuia sunt imposibil de identificat. De aceea, într-o urnă funerară a fost depusă o brazdă de pământ din cimitirul din Svinica. Delegația din Râciu a intrat, în premieră, în posesia actului de deces al lui Gheorghe Șincai, un document de prim-rang pentru cultura română. Actul de deces era păstrat în arhivele slovace din Kosice. Gheorghe Șincai s-a născut în 28 februarie 1754 la Râciu.

El provenea dintr-o ilustră familie nobiliară, cu rădăcini în localitatea Șinca Veche din Țara Făgărașului. Gheorghe Șincai a studiat în satul natal, precum și la școli din Târgu-Mureș, Cluj, Bistrița  Blaj și Viena. Apoi a devenit student al uneia dintre cele mai bune universități din lume. Este vorba de Colegiul Urban „De Propaganda Fide” din Roma, Acolo, el a fost coleg cu un alt exponent de prim-rang al Școlii Ardelene, Samuil Micu, nepotul marelui episcop unit Ioan Inochentie Micu-Klein al Blajului. Gheorghe Șincai a fost un adevărat spirit enciclopedic. El cunoștea limbile română, latină, maghiară, germană, greacă veche, italiană și franceză. Marele cărturar a elaborat prima gramatică tipărită a limbii române, „Elementa linguae daco-romaniae sive valahicae.” (Viena, 1780). A devenit bibliotecar al Colegiului „De Propaganda Fide”. A studiat toate informațiile legate de istoria românilor pe care a reușit să le descopere în bibliotecile din Statele Papale, Regatul Ungariei sau Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană. Întors în Transilvania, a fost numit de către episcopul de la Blaj, Grigore Maior, în funcția de inspector general al școlilor greco-catolice românești din Transilvania. În această calitate, el a întemeiat peste 300 de școli confesionale românești. Nici un alt cărturar român din istorie nu a egalat o asemenea performanță. Gheorghe Șincai, care a devenit preot și călugăr în Ordinul Sfântului Vasile cel Mare, a tradus și elaborat manuale fundamentale, precum Abecedarul, Gramatica, Aritmetica sau Catehismul. Gheorghe Șincai era considerat de mulți membri ai elitei românești din Transilvania drept cel mai potrivit candidat pentru scaunul episcopal de Alba Iulia și Făgăraș, cu reședința în Blaj. A fost, însă, preferată o altă mare personalitate a românilor ardeleni, Ioan Bob. Din nefericire, între Gheorghe Șincai și Ioan Bob a izbucnit un conflict deschis. În 1794, Gheorghe Șincai a fost arestat pentru scurtă vreme de autoritățile habsburgice și destituit din funcția de inspector școlar. A decis să părăsească Blajul și s-a mutat alături de unii dintre discipolii săi, din familia conților Wass de Țaga. În 1811 a publicat lucrarea istorică, scrisă sub forma analelor, intitulată amplu: Hronica românilor și a mai multor neamuri în cât au fost ele amestecate cu românii, cât lucrurile, întâmplările și faptele unora față de ale altora nu se pot scrie pre înțeles, din mai multe mii de autori, în cursul a treizeci și patru de ani culese.” Astfel, Gheorghe Șincai a ajuns, ca profesor și îndrumător spiritual, pe domeniul acestor discipoli ai săi, din satul Kosice din Slovacia. El s-a stins acolo din viață în 2 noiembrie 1816. El rupsese demult relațiile cu vechii săi prieteni, iar românii nu au aflat cu certitudine despre dispariția sa din această lume decât în 1866.

În memoria lui Gheorghe Șincai avem astăzi: Colegiul Național „Gheorghe Șincai” din București, care îi poartă numele;  Școala din satul Șinca Veche, din județul Brașov, îi poartă numele: Școala Gimnazială „Gheorghe Șincai”; În noiembrie 2013, în fața școlii din Șinca Veche, a fost dezvelit un bust de bronz al lui Gheorghe Șincai; Mai multe colegii și licee din România îi poartă numele; Satului Șamșond i-a fost atribuit în perioada interbelică numele Șincai; Școala din localitatea Râciu, județul Mureș, locul unde s-a născut, îi poartă numele. În 1966, la 150 de ani de la moartea lui Gheorghe Șincai, seviciile poștale au pus în circulație o marcă poștală cu valoarea nominală de 10 bani, care reprezintă portretul acestuia, în seria Aniversări culturale. La data de 26 februarie 2024, Banca Națională a României a pus în circulație, în atenția numismaților, o monedă de argint, cu titlul de 999‰, cu valoarea nominală de 10 lei, cu ocazia sărbătoririi a 170 de ani de la nașterea lui Gheorghe Șincai. Moneda este rotundă, are diametrul de 37 de milimetri, cântărește 31,103 g, cantul este zimțat, întregul tiraj de 5.000 de exemplare fiind de calitate proof. Pe avers a fost gravată o imagine care reprezintă Catedrala Sfânta Treime din Blaj precum și o parte din Școala de obște, denumirea statului emitent, ROMANIA, în arc de cerc, stema României, valoarea nominală a monedei, 10 LEI și milesimul 2024. Pe reversul monedei au fost gravate efigia și numele lui GHEORGHE ȘINCAI și anii între care a trăit persoana comemorată: 1754 și 1816. Pe lângă alte statui ce ne reamintesc de acest mare om de cultură și educație, avem un bust al lui Gheorghe Șincai și la București,  pe Calea Șerban Vodă, la Nr. 167, în Sectorul 4. Bustul lui Gheorghe Șincai este situat în fața intrării liceului teoretic, ce îi poarta numele, vis-a-vis de intrarea în Parcul Tineretului. Avem încă din anul 1957 Institutul de cercetări socio-umane „Gheorghe Șincai”, care este un institut de cercetare în științele sociale din Târgu Mureș care își derulează activitatea sub egida Academiei Române. Cercetătorii activează în următoarele domenii: Istorie, Istoria literaturii și literatură comparată. Unii dintre aceștia sunt profesori universitari la Universitatea Petru Maior. Construindu-se astăzi chiar de la zero, acest muzeu memorial „Gheorghe Șincai” de la Râciu (jud. Mureș) va deveni destul de repede un punct fierbinte al istoriei noastre pe aceste meleaguri, amintind de o personalitate ce a dăruit din suflet către alte suflete. Cele 300 de școli înființate de acesta au contribuit la ridicarea nivelului intelectual al românimii, lucru de care ar trebui să fim mândrii și pe care să-l respectăm cu sfințenie.


Pelerinaj la guvern…

Renumită pentru sărbătorile sale sfinte (începând cu data de 1: „Acoperământul Maicii Domnului”), luna octombrie înregistrează pelerinaje de proporții: aducerea moaștelor Sfântului Andrei la Iași (în data de 13), expunerea moaștelor Sfintei Parascheva (cinstită în data de 14), în curtea Mitropoliei din același oraș, a moaștelor Sfântului Dimitrie la Patriarhia din București (în data de 26 sărbătoare Sfântului Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, iar și 27, sărbătoarea Sfântului Dimitrie Basarabov), precum și a altor sfinți (Sfântul Nectarie, Sfinții împărați Constantin și Elena, Sfântul Lazăr din Cipru). Mai nou, a avut loc și un altfel de pelerinaj, unul la sediul guvernului din Piața Victoria acolo unde, moaștele, ca și sfinții, numai se presupun. Iar, dacă la sfintele lăcașuri, moaștele mai fac minuni, la guvern nici pomeneală, deși oamenii vin cu aceeași mare încredere. Guvernele, care ne-au falimentat țara și care au aservit-o străinătății – iar acolo unde a mai rămas câte ceva nu s-au lăsat până n-au prăduit totul (desigur, ar fi nedrept să punem totul în seama guvernului Ciolacu, care înregistrează și reușite) – nu au niciun dram de considerație pentru populația, pe care o amăgesc și o manipulează cum apreciază că le este mai avantajos. Iar, când datoria publică a României a ajuns la peste 840 de miliarde de lei (177 miliarde de euro), reprezentând 52, 5% din PIB (sursa: A. Pora, Datoria României crește: pentru fiecare euro în plus la PIB, guvernul împrumută 0,5 euro, în Europa Liberă România din 11 mai 2024), este explicabil de ce se întâmplă așa ceva. Pentru că în sacul bunăstării nu mai este niciun sfanț.

În asemenea circumstanțe, în chiar Ziua Armatei României, una dintre cele mai importante sărbătoriri pentru brațul înarmat al poporului, alături de alte categorii sociale, militari în rezervă și în retragere au venit să-și revendice drepturile, de care sunt privați de peste 20 de ani. Drepturi contractuale, în baza cărora și-au onorat toate obligațiile și angajamentele față de statul român, stat care astăzi, din nefericire, se dovedește un partener de neîncredere.

Motivele sunt complexe și, repetăm, a le atribui doar guvernului condus de prim-ministrul Marcel Ciolacu, nu ar fi tocmai corect. După cum, nici coaliției PSD-PNL, care se chinuie să se sustragă unor îndatoriri moștenite și față de care nu întrevede nicio posibilitate concretă de soluționare. Așa că, prin aceleași tertipuri, preluate de la înaintași, aruncă pisica în plenul parlamentului, cu fel de fel de obiecții, prin care se desistează categoric de propriile asigurări. Iar, mulțimea aceea, demnă și încrezătoare încă așteaptă să fie repusă în drepturile-i firești și speră că angajamentele sus-pușilor se vor materializa curând, uitând că – vorba lui Octavian Paler: „politica nu are principii, are numai interese”. Oamenii însă, cu deosebire militarii și cei asemenea lor, refuză să fie martori ai vreun asemenea scenariu și, prin onoarea lor, dau credit unor promisiuni, pe care încă așteaptă să le fie onorate. Dar, poate că exagerăm noi și, în curând, actualii aleși ai poporului, de la cel mai înalt nivel de reprezentare, le vor veni în întâmpinare, se vor detașa categoric de metehnele predecesorilor lor și vor ignora, pentru întâia oară, recomandările păpușarilor. Da, asta ar fi de dorit în situația în care pericolul unui război umbrește liniștea acestei țării atât de minunată, grabnic dispusă să-și sacrifice fiii în numele unor idealuri, care-i sunt atât de străine. Și, cum este de notorietate, primii care vor interveni, în caz de necesitate, vor fi militarii în rezervă; respectiv, oastea cea care trebuie să asigure intrarea treptată și organizată în dispozitiv a forțelor active. Cu ce preț? Lesne de înțeles. Și-atunci, de ce atâta îndârjire față de componenții acestei armate tăcute – deocamdată, cea mai numeroasă – cărora li se refuză, nu cine știe ce drepturi suplimentare, speciale (precum ale altora, ce niciodată nu vor lupta) ci propriile drepturi ignorate, de-a lungul timpului, de niște parveniți, ce habar nu au ce reprezintă brațul înarmat al poporului. Iar, ca batjocura să fie amplificată, prin acea parte a mass-mediei aservită (nu toată, ce-i drept), se proliferează haotic în spațiul virtual neadevăruri menite să discrediteze militarii în fața celorlalte categorii sociale, mai ales în ceea ce privește salariile și acele pensii, pe care le-au gratulat cu invective dintre cele mai nerușinate. Și, extrem de curios, când rezerva noastră militară a fost nevoită să iasă în stradă (fapt fără de precedent în vreunul dintre statele N.A.T.O.), pe prompterul unei televiziuni s-a consemnat acid, ca să nu spunem „animalic”, că pensionarii militari își „urlă” revendicările. Un cuvânt cu iz depreciativ, al cărui substrat, ori nu l-au înțeles pe deplin ori anume l-au vrut ca să se întipărească în mintea telespectatorilor.

Poate că și acesta, deloc elegant, este un punct de vedere, sub aceleași influențe denigratorii și ale necunoașterii exacte a ceea ce presupune profesia de militar, dar vă asigurăm că nu este cel corect, pentru că, și astfel, se induce în masă ideea nedreaptă, promovată de un anume fost premier, Mihai Tudose. Ori, asemenea procedee fac un deserviciu nu numai militarilor, despre a căror soartă nu mulți sunt avizați (îndeosebi, tinerii), dar și țării, țării pe care aceștia au jurat să o servească, inclusiv cu jertfa supremă. Un angajament grav, care nu mai este de mult la îndemâna oricăruia.

Probabil, privit de la distanță, militarul (și, când afirm asta îi am în vedere și pe polițiști, pe jandarmi, pe pompieri, ca și pe toți aceia care, în raport de specificul profesiei, activează sau au activat în sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională) le apare multora într-o postură complet diferită de realitate. În virtutea uniformei, a ținutei, în general (inclusiv civilă) și a modului specific de exteriorizare, de exprimare chiar, care îi distanțează față de cei din jur și, adesea, stârnesc o nejustificată invidie. Respectiv, declanșează multora (nu tuturor, ce-i drept) acel sentiment de egoism, care le induce gânduri oarecum potrivnice față de această categorie, pe care, cu o ușurință de neadmis, o etichetează ca fiind arogantă, îmbuibată și favorizată de soartă. Că lucrurile nu stau tocmai așa, totul rezidă în specificul unei misiuni extrem dură, cu privațiuni externe oricărei alte meserii și care excede oricărei imaginații. Cum nu este în intenția noastră de a ne lamenta, cumva, ori a exagera în detalii, ne limităm la a destăinui (în perfectă cunoștință de cauză), că militarul de carieră (cel care a străbătut toate treptele carierei, începând cu instruirea și educația; pentru a-l individualiza în raport cu cel din „sursă externă”) este antrenat continuu și timp îndelungat pentru a face față unor situații dintre cele mai dificile. În vederea asigurării, și astfel, a capabilităților și aptitudinilor necesare pentru a lupta corespunzător împotriva oricărui potențial inamic, al țării și al poporului său. Că, de urmare, se va manifesta sau nu într-un eventual teatru de operații, asta este o altă problemă, căci militarul român nu se antrenează pentru a fi introdus în vreun război (cum, din nefericire, există tendința actuală), ci pentru a-și apăra patria în caz de agresiune și pentru menținerea păcii. O paradigmă complet diferită față de doctrina acelor care, înadins, urmăresc doar scopuri agresive și de cotropire, chiar dacă își ascund interesele sub paravanul apărării nu știu căror drepturi fundamentale. (…) Să pătrundem însă, discret, în interiorul unei mulțimi, care a constituit nucleul mitingului organizat de Ziua Armatei Române, în plin centru, în Piața Victoriei, în fața sediului de unde o parte dintre guvernați urmăreau cu îngrijorare ori, poate, cu indiferență, frământarea unor categorii sociale (alături de militari și pensionari din alte sectoare de activitate, la fel de solidari în nedreptatea, la care sunt supuși). O masă pestriță, cu sau fără însemne, cu sau fără placarde, dar la fel de hotărâtă în revendicarea unor drepturi, pe care mai toate guvernele din perioada, așa-zisă, postdecembristă, le-au neglijat, nepermis de mult.

Cum s-a ajuns la o asemenea situație deplorabilă, greu de anticipat; căci, atitudinea celor parveniți de după ’89 a depășit orice înțelegere. Și, cum este la îndemâna majorității să constate, în ceea ce ne privește ne axăm pe ce cunoaștem (pentru că de „stăpânit” nu mai este cazul) cel mai bine: degradarea intervenită în domeniul sistemului militar, care a culminat cu scoaterea militarilor în stradă (fapt de excepție, nemaiînregistrat vreodată de istoria poporului român). În fapt, militarii în rezervă și în retragere, ca și toți cei asemenea lor, nu doresc avantaje în plus, ci actualizarea – așa cum prevedere legea – a soldei de grad și de funcție, corespunzător cu creșterile aplicate militarilor activi, în scopul eliminării acelor discrepanțe între cei care ies la pensii. Nimic în plus și nimic în dauna plafonului, de care beneficiază pensionarii civili.

Nu ură față de guvernanți ori politicieni resimțim noi, pentru că nouă, militarilor, acest sentiment ne este complet străin, atunci când este vorba de conaționali; ci, acea stranie senzație de mâhnire, pe care o resimți adânc în suflet, când ești înjosit în demnitatea personală, când așteptările îți sunt terfelite de niște indivizi, care habar n-au ce presupune o privațiune și tocmai de aceea se grăbesc să ne binecuvânteze cu nemeritate etichetări.

Să sperăm, că starea normală se va instala odată pentru totdeauna, nu neapărat pentru că militarii noștri merită, ci pentru că țara noastră, țara aceasta – cooptată în atâtea alianțe – merită să i se aducă un prinos de recunoștință. Să sperăm că, măcar acum, guvernanții și politicienii de la toate partidele, se vor dovedi prietenoși cu cei pe care se vor baza în caz de pericol la adresa integrității teritoriale a României, a păcii și a liniștii generale. În ce ne privește însă, avem serioase rețineri, pentru că, așa cum ne încredința unul dintre cei mai mari diplomați ai lumii, Nicolae Titulescu: „Nu există prieteni în politică, există numai prieteni politici”. Iar, realitatea românească i-a confirmat, în repetate rânduri, afirmațiile.

Doamne ocrotește-i pe români și binecuvântează armata țării!


Înființarea și extinderea NATO: Parteneriatul pentru Pace

În lumina documentelor declasificate între 2008 și 2024 ale perioadei Clinton – Elțîn, Parteneriatul pentru Pace apare ca o ingenioasă soluție a diplomației americane de a ocupa treptat, cât mai non-conflictual cu putință, vidul de putere creat în Europa de Est prin implozia URSS. Parteneriatul pentru Pace nu a existat în Strategia de Expansiune și Transformare a NATO elaborată în cadrul Departamentului de Stat al SUA la începutul lui septembrie 1993. El a apărut ca un răspuns și o soluție ad-hoc la Scrisoarea din 15 septembrie a președintelui Elțîn către președintele Clinton, în care Elțîn își exprima dezacordul față de proiectul de securitate american în Europa prin expansiune NATO și insista asupra unei soluții de securitate pan-europeană, bazată pe OSCE.

1. Parteneriatul pentru Pace (septembrie – octombrie 1993, Washington)

Urmare a Scrisorii lui Elțîn, președintele Clinton a convocat oficialii Consiliului Național de Securitate. S-a elaborat un plan de acțiune care lăsa impresia unui compromis, dar care, din perspectiva prezentă, se dovedește a fi fost excluderea Rusiei din sistemul de securitate european. S-a hotărât, folosind chiar termeni avansați de către Elțîn în Scrisoare, înființarea unui parteneriat deschis tuturor și instituirea unor relații speciale NATO-Rusia, fără a renunța cu nimic la Strategia de Expansiune NATO, inclusiv la calendarul expansiunii. Așa a apărut, conjunctural, celebrul Parteneriat pentru Pace.

Parteneriatul pentru Pace a fost și un compromis intern, între diversele componente (și diferitele personalități) ale Administrației, compromis pentru care Scrisoarea lui Elțîn a avut un rol catalizator. Consilierul pentru Securitate Națională al președintelui, Anthony Lake, inițiatorul ideii expansiunii, a presat tot timpul pentru a o impune imediat. Strobe Talbott, consilierul cu rang de ambasador al președintelui pentru problemele Rusiei și Ucrainei, o considera inoportună în perspectiva relațiilor SUA cu noua Rusie. Generalul John Shalikashvili, șeful Statului Major al Armelor Reunite, considera expansiunea ca diluând capacitatea militară și slăbind coeziunea NATO. Lui îi este atribuită ideea Parteneriatului pentru Pace ̶ pe care generalul o privea ca pe o soluție pur tehnică: „Consultări și exerciții militare comune, la care se poate alătura și Rusia” ̶ dar care, odată adoptată, a devenit și un instrument politic major în mâna Statelor Unite. Ideea a fost salutară pentru impasul în privința modului de comunicare a deciziei extinderii NATO spre Est, în care Casa Albă se afla între insistențele Grupului Vișegrad și opoziția Federației Ruse. Tot stafful lui Clinton s-a raliat și, în primele zile ale lui octombrie, președintele a decis compromisul: la summitul NATO din ianuarie 1994 va prezenta ideea Parteneriatului pentru Pace la pachet cu o deliberat vagă exprimare a intenției extinderii NATO, într-un viitor nespecificat

2. „O idee strălucită. O lovitură de geniu.” (22 octombrie 1993, Moscova)

La 22 octombrie 1993 secretarul de Stat Warren Christopher și, pe atunci consilierul lui special pentru Rusia și Ucraina, cu grad de ambasador, Strobe Talbott, au fost primiți de către președintele Elțîn. După amabilitățile protocolare de rigoare, președintele Elțîn a ținut un lung monolog autolaudativ asupra perspectivelor democrației după reducerea la tăcere a „fasciștilor” (în esență, cât de democratică va deveni Rusia după ce a tras cu tunul în Parlament): „Nu va mai fi nicio problemă de dualitate a autorității. Rusia va avea o democrație ca în Statele Unite și va avea o Constituție la nivelul standardelor celor mai bune democrații vestice…Tot ce ne mai rămâne este să-l îngropăm pe Lenin.” [Spre deosebire de Stalin, scos și îngropat în 1953, Lenin a rămas în mausoleu până în zilele noastre. După criza constituțională din 1993, Garda de Onoare de la mausoleu a fost desființată, dar Elțîn nu a reușit să înfăptuiască înhumarea lui Lenin].

Din cauza lungului monolog al președintelui Elțîn, Warren Christopher a trebuit să-și prezinte succint misiunea, printre care și răspunsul Washingtonului la Scrisoare președintelui Elțîn către președintele Clinton, ceea ce a făcut, într-adevăr rapid și eliptic:

„După un studiu extrem de atent, președintele Clinton a hotărât ce recomandări să facă la summitul NATO din ianuarie. În această privință scrisoarea dumneavoastră a ajuns exact la timp…Nu poate fi vorba de o recomandare de excludere sau ignorare a Rusiei în privința participării la viitoarea securitate europeană. Ca rezultat al studiului nostru, un Parteneriat pentru Pace va fi recomandat la summitul NATO. Nu va exista nici un pas, pentru moment, în a-i împinge pe unii înaintea altora («no step taken at this time to push anyone ahead of others»).”

Reacția lui Elțîn la cuvântul magic „parteneriat” ̶ descrie documentul ̶ a fost o explozie de entuziasm: „toate țările CEE și NIS vor fi, deci, pe picior de egalitate, va fi un parteneriat nu o apartenență («a partnership, not a membership»)?!” „Da, a confirmat Christopher, nu va exista nici măcar un statut de asociat («there would not even be an associate status»)”. În acest moment entuziasmul lui Elțîn a devenit de nestăvilit: „Este o idee strălucită, o lovitură de geniu («a genius stroke»)… Este o contribuție importantă a Statelor Unite. Președintele Statelor Unite va fi conducător pentru europeni… Este important că e un parteneriat pentru toți, nu o apartenență pentru unii. Este o idee mare, o mare idee. Spuneți-i lui Bill că sunt emoționat de această strălucitoare lovitură («Tell Bill I am thrilled by this brilliant stroke»).” În entuziasmul său, Elțîn fie nu a auzit, fie nu a vrut să audă, sau să ia în considerare, adaosul lui Christopher: „Vom avea în vedere, la momentul cuvenit («in due course») problema apartenenței, ca o eventualitate pe termen lung.”

În memoriile sale, Warren Christopher atribuie neînțelegerea mesajului complet, nu surdinei voite în care a fost transmisă problema expansiunii NATO, ci stării lui Elțîn: „rigid, aproape robotic, cu un damf de alcool («emanating heavy alcohol fumes»), descriere care, fără îndoială corespunde realității, mai ales că întâlnirea a avut loc după-amiaza, la Zavidovo, reședința președintelui din afara Moscovei. Oricum, printr-un cumul de factori, misiunea secretarului de Stat Christopher la Moscova și-a atins scopul prevăzut în Strategia de Expansiune NATO: „Să căutăm a obține și OK-ul Rusiei”. Convins că Parteneriatul pentru Pace era un înlocuitor al expansiunii NATO (și nu o cale silențioasă și treptată a expansiunii, cum fusese conceput în laboratorul politic al Washingtonului), Elțîn și-a dat, entuziast, OK-ul.

Trebuie accentuat ̶ pentru cei care înțeleg mai greu, sau nu înțeleg deloc, sau se fac că nu înțeleg toată această istorie ̶ că în Strategia de Expansiune (prin) NATO în Europa, a Washingtonului nu a existat nici o urmă de idee a unui Parteneriat [pentru Pace], larg și instantaneu deschis tuturor. Strategia viza numai consolidarea leadershipului american în Europa, prin absorbția treptată a NIS (Noile State Independente, provenite din disoluția URSS) în instrumentul militar al acestui leadership ̶ NATO. Ideea PfP a apărut după Scrisoarea lui Elțîn (din 15 septembrie 1993), ca răspuns la reacția rusă. Acest răspuns, îndelung și profesionist elaborat la Washington de către experții Departamentului de Stat, Pentagonului și Casei Albe, a constituit o spectaculoasă rafinare a Strategiei de Expansiune, construind o anticameră (cu o denumire atractivă, generoasă) în care statele doritoare puteau fi controlate total sub tensiunea așteptării, iar Federației Ruse i s-a menținut, pentru o vreme, impresia (iluzia) că nu este exclusă. Strategia pur americană, astfel amendată, a fost adoptată „in toto” la summitul NATO din 10-11 ianuarie 1994, de la Bruxelles.

3. „Nu dacă, ci când și cum” (11 ianuarie 1994, Praga)

De la Bruxelles președintele Clinton a plecat la Praga, unde, la 11 ianuarie 1994, a avut discuții cu președintele Havel și alte oficialități cehe, în cursul cărora a afirmat că „Parteneriatul pentru Pace este un traseu («track») către apartenența la NATO” și că „Statele Unite nu doresc să tragă o nouă linie de divizare a Europei, cu câteva. sute de mile mai la est”, afirmații despre care s-a spus că reflectă o „sinceră dorință a lui Clinton de a rezolva problema cuadraturii cercului”. Cele două strategii ̶ admiterea membrilor NIS în NATO și construirea unui parteneriat cu Rusia ̶ nu-i păreau lui Clinton atât de incompatibile pe cât s-au dovedit a fi în timpul administrației Bush- junior.

A doua zi a avut loc un dineu oficial cu șefii de state și guverne ai Grupului Vișegrad, care și-au exprimat insatisfacția față de moderația formulei adoptate la Bruxelles. Ca de obicei, Walęsa a avut o intervenție frustă și radicală: „trebuie folosit cu promptitudine acest moment în care Rusia e slabă” (ceea ce americanii făceau, de fapt, din plin, dar cu diplomația pașilor mărunți), adăugând și bine-cunoscuta teză Vișegrad că țările lor „au o cultură Vestică ̶ Rusia nu”. Havel, tot ca de obicei, realist și conciliant: „Nu este posibil sau dezirabil a izola Rusia”. Liderii celor patru state și-au exprimat consensul în a semna Parteneriatul, „dacă acesta constituie calea spre aderare”, lucru care a fost confirmat de către președintele Clinton:

„Parteneriatul pentru Pace nu este o cameră de așteptare permanentă. El schimbă întreg dialogul NATO, astfel încât acum problema nu mai este dacă NATO va prelua noi membri, ci când și cum” («now the question is no longer whether NATO will take on new members, but when and how»). (Această frază, devenită celebră, a fost formulată ad-hoc de către redactorul discursurilor prezidențiale, Robert Boortsin, la insistența lui Antony Lake pe lângă președinte ca formularea deschiderii NATO să fie mai apăsată decât cea de la summitul de la Bruxelles. Clinton a acceptat să o rostească.)

După cum se știe, România a fost prima țară care a semnat, fără condiționări, Parteneriatul, la 26 ianuarie 1994, urmată de țările Vișegrad în februarie-martie, dar calendarul absorbției în NATO, fixat la Washington, avea alte priorități (și altă logică).

4. Parteneriatul pentru Pace ̶ 1994, Parteneriatul pentru Război ̶ 2024

Prin absorbția treptată a țărilor Europei Centrale și de Est în cadrul NATO și excluderea tot mai pronunțată a Federației Ruse din procesele decizionale ale securității europene (ex. războaiele din fosta Iugoslavie), Parteneriatul pentru Pace s-a transformat treptat în acest veritabil Parteneriat pentru Război pe care Statele Unite și l-au consolidat în timp. Convorbirile și scrisorile Clinton-Elțîn declasificate nu arată nicio intenție inițială în acest sens mai mult decât instituirea „leadershipului american” în Europa. Parteneriatul pentru Război pe care îl constituie actuala strategie NATO decurge dintr-un alt document, anterior, al Departamentului Apărării, Doctrina Wolfowitz, de a cărui punere în practică sunt responsabile alte două administrații americane ̶ una republicană, Bush junior (2001-2009), alta democrată, Jo Biden (2021-2024) ̶ și, bineînțeles, linia dură a esthablishmentului american, care dă continuitate acestei politici, dincolo de culorile de partid.


Numărul 697

Descarcă PDF


Summitul B.R.I.C.S. de la Kazan

La Kazan (1.143.535 de locuitori, republica Tatarstan din Federația Rusă), în 21 octombrie 2024 a început cea de-a 16 reuniune a șefilor de stat ai B.R.I.C.S. (Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud). Lipsește președintele Braziliei, din motive de sănătate. Numărul total de invitați din străinătate este estimat la 20 000 de persoane, evenimentul va fi acoperit de 2000 de ziariști din 59 de țări iar organizatorii furnizează traduceri în 16 limbi (Ksenia, Muratshina, New Easten Outlook, 22.10.2024). Adjunctul președintelui rus, Yuri Ushakov, a anunțat jurnaliștilor prezența conducătorilor din 32 de țări, 24 de țări sunt reprezentate la vârf. Numeroși lideri ai organizațiilor internaționale sunt prezenți, între care Antonio Guterres, secretarul general al O.N.U. Anul tecut în Africa de Sud s-au adăugat grupului fondator B.R.I.C.S. Iranul, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Egiptul și Etiopia. În 22 și 23 octombrie grupul de țări Brics va fi ocupat cu proprii membri. Începând din 23 octombrie întâlnirile, evenimentele se vor extinde în formatul B.R.I.C.S.-plus. Tema principală va fi „B.R.I.C.S. și Sudul Global – să construim împreună o lume mai bună”. În tot timpul summitului, între 21 și 24 octombrie sunt prevăzute reuniuni bilaterale între conducătorii B.R.I.C.S. și B.R.I.C.S. -plus (Ksenia Muratshina, op. Cit.).

Pentru prima dată în cadrul reuniunilor B.R.I.C.S. s-au format grupuri de lucru care se ocupă de medicina nucleară, de gestiunea, de formarea centrelor de urgență în țările B.R.I.C.S. și schimbul de informații operaționale în caz de urgență pentru securitatea informației; un grup de lucru se ocupă de climat în BRICS; un alt grup lucrează pe problema locurilor de muncă; de turism și încă altele. Dar poate proiectul în lucru cel mai important este B.R.I.C.S. Bridge, platforma de plăți digitală, garantată la nivel de 40 % în aur, în materii prime și devizele țărilor participante, totul susținut de puternicele bănci ale Chinei, ale Rusiei, ale Arabiei Saudite și Emiratelor Arabe Unite. Se estimează că într-o lună B.R.I.C.S. Bridge va fi funcțional.

B.R.I.C.S. Bridge va fi „imun la presiunile politice, abuzul și interferența sancțiunilor externe”. „Ministerul de Finanțe și Banca Centrală a Rusiei împreună cu partenerii B.R.I.C.S. lucrează la un raport pentru liderii B.R.I.C.S. pentru actualizarea (upgrade) sistemului financiar internațional și al tranzacțiilor în valută (forex). Adoptarea acestui raport va duce la creerea unei platforme digitale pentru plățile B.R.I.C.S. și tranzacțiilor membrilor B.R.I.C.S.” (Valentina Matvienko, purtător de cuvânt al Consiliului Federației Ruse, 12.07.2024).

Orașul Kazan nu a fost ales întâmplător. Kazan este, pe lângă un centru comercial major, și cel mai important centru al culturii musulmane din Rusia. Ce nu a reușit Uniunea Sovietică din cauza ateismului și a persecuțiilor la care au fost supuși credincioșii de diverse culte, inclusiv musulmană, reușește azi Rusia conservatoare. Lumea musulmană înseamnă aproape două miliarde de oameni. Prin susținerea necondiționată a Israelului împotriva palestinienilor din Gaza și Cisiordania, împotriva Libanului, a Iranului, Yemenului, S.U.A. și Occidentul și-au înstrăinat la extrem lumea musulmană.

La Kazan, organizațiile summitului au prevăzut și un extins program cultural: expoziția „Mozaicul etnografic”, dedicat diversității culturale din țările B.R.I.C.S.; un spectacol de lumini la scară mare; în Parlamentul local o mare expoziție „Făcut în Tatarstan”, consacrat realizărilor industriale și tehnologice din această regiune rusă; multiple producții teatrale, inclusiv spectacolele oferite de „Golden Mask”; proiecții ale ultimelor filme locale în cinematograful „Mir”; circul din Kazan a pregătit un mini-festival „Ecourile Asiei” etc. „Anul președenției ruse a arătat lumii o față complementară nouă a B.R.I.C.S.: această structură și-a atins deplina maturitate și înflorește. Ea reprezintă pe drept cuvânt interesele lumii non-occidentale, ale majorității globale, ale Estului Global și ale Sudului Global […] Un format nou, mai deschis, flexibil, în mișcare constantă, dinamică și poate mai promițătoare decât orice altă structură de diplomație multilaterală” (Ksenia Muratshima, op.cit.).


De la (ne)educația lecturii de consum la implozia civilizației occidentale…

Coruperea și corupția au fost primul semn al începerii procesului de autodistruge al unei civilizații. De-a lungul timpului am observat că extrem de mulți oameni (care încă mai au obiceiul lecturii regulate) citesc în mod special autorii „la modă” în detrimentul clasicilor. Ei înghit, își însușesc și propagă la rândul lor, pe nemestecate și negândite, idei nesăbuite, periculoase, ba care uneori frizează patologicul. Nu doar că aceste persoane iau de bună și validă orice informație obținută prin lectura personală en-gros, însă de foarte multe ori nici nu înțeleg exact ceea ce au citit. Acest tip de cititor nu filtrează nimic, nu cântărește nimic, nu pune nimic la îndoială. Litera tipărită capătă valoare de lege absolută pentru ei în asemenea măsură, încât literatura (ficțiunea pură) este percepută ca adevăr axiomatic. Linia între imaginație și realitate dispare, iar cititorul asimilează totul, mot-a-mot, în formă brută, necizelată, nedigerată – și dă mai departe întregul set de idei neînțelese corect exact în morfismul tributar (ne)priceput de el. Astfel a apărut în societatea contemporană o categorie nouă, o „elită” ridicată din grupul analfabeților funcțional. Ei sunt pseudo-erudiții care nu sunt capabili să extrapoleze o idee, să emită un silogism, să gândească „out of the box”. Din nenorocire, acest gen de indivizi, „deștepți la inteligență”, au o mare priză la un public numeros, la fel de lipsit de educație, iar aceasta este explicația simplă a nașterii majorității „influencerilor” de platformă socială. Nivelul de semidoctism a trecut de cota de avarie din simplul motiv că faptul de a fi vocal este echivalentul competenței indubitabile. Și am ajuns să vedem cum oameni care au gândirea critică a unui castravete murat dau „lumina cunoașterii” unui conglomerat de susținători fervenți ai unor prostii monumentale.

Fenomenul nu este însă nou, pentru că dintotdeauna chiorul a fost împărat în țara orbilor, cum bine spune o zicală. Însă până acum niciodată în istorie nu a atins o asemenea anvergură. Colac peste pupăză, spre deosebire de trecut, când omul fără școală era conștient de lipsa lui de cunoștințe și avea bunul-simț să nu își aroge merite inexistente, în prezent lucrurile stau fix pe dos. Disfuncționalitatea cognitivă punerea propriului eu într-un raport incorect și incoerent cu cei din jur a fătat un nou tip de tupeu, care depășește orice imaginație. Prostul cuminte și liniștit de altădată a dispărut și a fost înlocuit de prostul hiperactiv și hipertensiv, cu ifose de intelectual rasat. Coruperea pecuniară a sistemului de învățământ superior a născut adevărați monștri de incultură, care au pătruns în societate erodând și desființând ierarhiile bazate pe meritocrația reală, nu închipuită. Răul făcut astfel a cangrenat exact sistemul care l-a creat, incompetenții ajungând să devină dascăli, vajnici formatori ai unor noi generații de tâmpiți, cu și fără diplome, patalamale și titluri pompoase. Asistăm în prezent la o creștere exponențială, de la an la an, a numărului „specialiștilor autodidacți”, educați la rândul lor prin Google, Wikipedia, Facebook, Instagram sau TikTok. Mă tem că în prezent nu există în viața reală atâtea genii recunoscute în mediul universitar de top la nivel mondial câte „genii” există și se manifestă liber în realitatea virtuală. Practic, în decurs de nici două decenii, omenirea a reușit să își anihileze singură, fără probleme și fără impedimente, toată evoluția înregistrată în câteva milenii de cercetare, gândire filosofică, creație și inventivitate. Iar ce devine de-a dreptul înspăimântător este catalogarea și promovarea acestei involuții drept „progres”, în aplauzele generale ale turmelor adulatoare ale unui nou sistem de valori.

Tragismul situației curente în care a ajuns civilizația occidentală este dat de lipsa conștientizării faptului că ea se află în aceeași situație în care se aflau, cu zeci de secole în urmă, civilizații înfloritoare care acum sunt dispărute. Atunci, ca și acum, hedonism ul promovat drept țel suprem al individului, eliminarea tuturor principiilor morale și etice nu au dus la nimic altceva decât la cădere, decădere și, în final extincție. Atunci, ca și acum, omul a eliminat orice barieră impusă de preceptele moralei care îi aminteau de natura lui imperfectă, muritoare. Atunci, ca și acum, liderii și-au negat într-atât mortalitatea, încât au ajuns chiar să se creadă infailibili, nemuritori, zei cărora nimic nu le este interzis. Iar supușii lor i-au urmat în drumul spre marele NIMIC. La nivel ideologic și practic ar trebui să fim orbi sau inconștienți să nu înțelegem că, aflați la buza hăului, nici nu mai avem nevoie să ni se dea vreun brânci. Societatea progresistă este atât de absorbită de adularea propriei măreții, încât se aruncă pe sine, îmbătată fiind de prostie, în neant.


„Stejarul de 1000 de ani de la Gheboieni”, Dâmbovița…

Arborele imens cu umbra sa deasă îi atrage ca un magnet și astăzi pe cei care îşi doresc un colţ de linişte deplină. Legendele locale spun că domnitori ai Țării Românești, precum Neagoe Basarab n. 1482 – d. 15 septembrie 1521) sau Mihai Viteazul (n. 1558 – d. 1601), s-ar fi odihnit la umbra stejarului de la Gheboieni (jud. Dâmbovița), declarat monument al naturii. Exista o legătură tainică a omului cu acești copaci uriași, de aceea domnitorii căutau apropierea de aceștia. De aceea și marele Domnitor al Moldovei, Ștefan cel Mare, avea locurile sale aflate în apropierea stejarilor seculari. Despre stejarul de la Gheboieni, unii spun că ar avea 500 de ani, iar alții spun că are 1000…Aici, în Pădurea Mărgineanca, peisajul este sublime în pădurea deasă de foioase şi este o linişte atotstăpânitoare. Ca să ajungi la stejar, porneşti din şoseaua naţională Târgovişte-Câmpulung (DN72) din zona satului Ungureni, cale de 3-5 kilometri pe un drum forestier, într-o zonă împânzită de sonde petroliere. Locul unde se găseşte arborele multisecular este căutat de iubitorii de natură, de cei dornici de meditaţie. De obicei, trag aici orăşenii, cei care vor să fugă de tumultumul civilizaţiei, dar, în zilele de sărbătoare, vin şi oamenii din comunele din jur. Cred ei că le merge mai bine dacă, după slujba bisericească ţinută de Paşte, de Înălţare sau de Rusalii, prăznuiesc la umbra falnicului arbore de pe Valea Tisei. Sunt destui cei care spun că se simt bine în preajma stejarului de sute de ani. Le crează o stare de echilibru, de linişte sufletească.

„Unii oameni stau minute în şir lipiţi de scoarţa stejarului. Zic ei că se încarcă de energie. Stejarul îşi are rădăcinile adânc înfipte în măruntaiele pământului. De acolo îşi trage seva vieţii”, ne spune un localnic. Locul a fost vizitat de sute de tineri care activează în diferite organizaţii de protecţia mediului. Din păcate, autorităţile nu s-au învrednicit să popularizeze un astfel de obiectiv turistic important. Nu există nicio plăcuţă indicatoare care să te îndrume către acest monument al naturii. De asemenea, la faţa locului, nu s-a amenajat nimic „oficial”. Nu găseşti un loc de campare sau un ghid local… Stejarul a devenit totuși un punct de atracție pentru cei care adoră ieșirile în natură, pentru că turiștii pot ajunge acum mult mai ușor la copacul din pădure, grație și unei hărți explicite postate de localnici pe rețelele de socializare.

„Este un loc foarte puţin cunoscut şi destul de greu de găsit, dar care merită descoperit. Deşi mai colindasem această pădure cu bicicletele, nu ştiam că aici se ascunde acest călător prin veacuri. Am avut norocul de a întâlni pe cineva care ştia de acest loc şi ni l-a recomandat”, spune Victor, un târgoviştean împătătimit de ciclism şi parapante. Pe stejar era şi o plăcuţă care le amintea turiştilor unde sunt, dar nimeni nu știe ce s-a întâmplat cu ea.

„Pe voi, cei care veţi veni, vă voi primi cu drag la umbra mea, vă voi ocroti de intemperii cu crengile mele îmbătrânite dar încă puternice, vă voi aduce o adiere uşoară cu ajutorul frunzelor mele şi vă voi încânta cu minunatele glăsuiri ale micilor mei oaspeţi înaripaţi ce zi de zi mă fac să mă simt încă tânăr. În schimb nu vă cer decât să mă acceptaţi ca pe un prieten şi să vă fie milă de mine. Am fost călător prin veacuri şi multe şi nenumărate sunt întâmplările ce s-au petrecut sub poalele mele”, este mesajul de pe respectiva plăcuță. Drumul prin pădure, până la stejar, se poate dovedi destul de nevoios și încâlcit, dar în parcul petrolier din apropiere se află mai mereu cineva care poate da detalii despre locul în care se află copacul.

Oamenii locuui povestesc faptul că în zona respectivă a existat, în trecut, o mlaștină din care acum au mai rămas doar câteva izvoare de apă dulce. Acesta este și unul dintre motivele pentru care copacul a putut ajunge la dimensiunile pe care le are în prezent. Cert este că nu există date oficiale referitoare la adevărata lui vârstă. Pădurarii spun că nu ar avea mai mult de 250-260 de ani. „Stejarul de 1000 de ani”, așa cum l-au numit cei care l-au vizitat, se află într-o pădure care a aparținut familiei boierești Ivănescu. Aflu că localnicii au marcat de curând traseul până la imensul și bătrânul copac și nu știu cum, dar de curând turiștii au la dispoziție în apropierea copacului, masă și bănci pentru popas și relaxare… Să fie încă o mie de ani!


Pe nimeni nu mai interesează drama satului românesc de azi…

E toamnă târzie, bădie Mihai, și iarna s-aude prin munte trosnind. Se-nvăluie norii pe boltă și-n zare și ploaia în picuri s-așează pe câmp. Vin cețuri prea dese și-acopăr poiene, și văi, și dealuri, și drumuri și poteci. Cad frunze-nspăimântate, când vântul rece curmă codițele pe ram. Iarba verde din câmpie e tot mai puțină și tot mai spăimântată de zilele ce vor veni. Urlă noaptea sălbăticiunile înfometate și urletul lor e rugă pentru hrană. Și oamenii se-ntreabă de-s lemne sub polată, de-i fân de-ajuns în claie, de-i porcul gras destul, de au copiii haine. Și tu, Bade, mai întrebai copilărește: „- Ce te legeni, codrule,/ Fără ploaie, fără vânt,/Cu crengile la pământ?”… Și bătrânul codru, înțelegându-ți vorba, îți răspundea cu-nțelepciune: „- De ce nu m-aş legăna,/ Dacă trece vremea mea!/Ziua scade, noaptea creşte/Şi frunzişul mi-l răreşte”. Vremea din primăvară, ori de astă-vară, vremea tinereții, se dusese pe neobservate, din toate rămăsese doar o amintire. Cântecul păsărilor tăcuse demult, cuiburile se goliseră, pe unele vântul le trântise fără milă, pe altele frunzele uscate le acoperiseră. „Bate vântul frunza-n dungă,/Cântăreţii mi-i alungă;/Bate vântul dintr-o parte,/Iarna-i ici, vara-i departe… Cârduri-cârduri de înaripate vin din nord, se-așez-o clipă să-și refacă forțele și pleacă mai departe, cu gândul „spre alte zări de farmec pline!”… Nu le mai trebuie nimic de pe la noi, nimic nu le mai încântă, nimic nu le mai atrage. Doresc cu tot dinadinsul să plece departe, să fugă de groaza iernii ce se apropie pas cu pas. „Şi de ce să nu mă plec,/Dacă păsările trec!/Peste vârf de rămurele/Trec în stoluri rândunele,/Ducând gândurile mele/Şi norocul meu cu ele./Şi se duc pe rând, pe rând,/Zarea lumii-ntunecând,/Şi se duc ca clipele,/Scuturând aripele,/Şi mă lasă pustiit,/Vestejit şi amorţit/Şi cu doru-mi singurel,/De mă-ngân numai cu el!”

Bădie, bădie Mihai, așa era altădată! Păsările plecau, oamenii rămâneau. Erau legați de glie, de fiecare bucată de pământ, de fiecare pom, de fiecare zi. Veneau peste ei iernile cumplite, hoardele sălbatice, bolile și sălbăticiunile. Ei rămâneau însă ai locului, ai vremii, ai pământului, ai Țării. Smulgeau bolile, și moartea, și dușmanii, și fiarele din casa lor bătrâni și tineri, vârstnici și copii. Cei rămași plângeau o vreme, apoi își reluau viața cu toate greutățile și hățișurile ei, cu toate poticnirile și speranțele ei. Nimeni nu se gândea să plece în altă parte, nimeni nu credea că undeva în lume este mai bine ca la ei acasă. Totul era după o rânduială din vechime stabilită, de moși și de strămoși sfințită și peste ea nu se putea trece. Era greu, era periculos, dar era și frumos. Oamenii erau ai locului și locurile erau ale oamenilor și fiecare palmă de pământ era muncită și răscolită. Îți râdea sufletul, când vedeai câmpurile încheiate de recolte, care mai de care mai îmbelșugate, care mai de care mai frumoase și mai promițătoare!

Fiecare bucată de pâine, fiecare colăcel de la colindeți concentra în el un an de speranțe, de muncă și de teamă. Munca se împletea cu rugăciunea, căci omul era conștient că numai cu ajutorul lui Dumnezeu poate să supraviețuiască și să învingă greutățile, lipsurile și obstacolele de tot felul. Erau rânduite sărbători și obiceiuri ale pământului și ale oamenilor, menite să convingă înălțimile cerului și adâncimile solului să producă. Erau zile și rânduieli, când oamenii vorbeau cu Dumnezeu și cu sfinții, cu duhurile adâncurilor, cu ploile și cu zăpezile, cu soarele și cu luna. Totul era după o înțeleaptă întocmire a văzduhului, a pământului, a oamenilor și a lui Dumnezeu.

Acestea toate au rămas o amintire, Bădie Mihai! Pământurile au rămas pustii. Ici-colo mai vezi câte o bucată de pământ lucrată, ici-colo vezi tarlale despre care afli că sunt ale unor străini, care le-au cumpărat. Nu mai vezi cârduri de lume la lucru, muncind și cântând, muncind și glumind. Mașinile au preluat munca, singurătatea a acoperit totul cu tentaculele ei. Holdele sunt duse aiurea, peste mări și țări; în magazinele noastre vine pâine plămădită de străini, doar coaptă la noi. Nu mai simțim mirosul pâinii proaspete scoase din cuptor, nu mai simțim gustul pâinii din țestul nostru de pe vatră. Mâncăm ca să nu murim, dar fără să ne bucurăm de pâinea caldă de la mama! Satele ne sunt tot mai goale de copii, Bădie Mihai! S-au înmulțit mașinile, s-au împuținat copiii. Au rămas școlile pustii prin sate. Microbuzele umblă dimineața și adună de prin sate cei câțiva copii și-i duc la școala din centru. De îndată ce se ridică își iau zborul spre alte zări, spre alte țări. Rămâi blocat, când afli că tineri cu înaltă pregătire, care ar fi putut să ocupe aici funcții de seamă, se duc afară și sunt fericiți, când sunt angajați acolo la muncile cele de mai jos. La noi se înmulțesc rândurile străinilor, care vin din cele mai depărtate colțuri ale Asiei. Parcă s-a mâniat Dumnezeu pe noi! S-au înmulțit avorturile, s-au împuținat copiii. Cu puțin timp în urmă făceam socoteala, după datele furnizate de oficialități, că, de la Revoluție încoace, s-au aruncat la tomberon atâția copii, că am mai fi avut încă o dată populația României. Cum să nu se mânie Dumnezeu?!

Ne este populația țării îmbătrânită, tot mai îmbătrânită! Altădată erau familii în satul nostru și-n alte multe sate, care aveau zece și chiar mai mulți copii. Funcționau în sat două școli primare și aveau copii destui. Azi, din tot satul, nu mai sunt zece copii de vârstă școlară! Tot mai multe sate își trăiesc ultimele zile, căci, o dată cu plecarea puținilor bătrâni, vor rămâne și ele pustii. Pe nimeni nu interesează drama satului românesc de azi, Bădie Mihai. Deschizi televizorul și nu vezi decât scandaluri, delapidări, corupție, fapte penale și multe altele asemenea! Ca o speranță de nepieire se întrevăd departe Sărbătorile Crăciunului, ale Anului Nou, ale Bobotezei și alte multe, care ne asigură, totuși, că nu-i totul pierdut! Cu bine, Bădie, și-ți voi scrie în curând!