Ne-a părăsit mâhnit. Ajunsese la convingerea pe care nimeni nu i-o putea întoarce din suflet că fibra noastră nu este făcută pentru a ne ridica la înălţimea unui ideal. Încercase să caute virtuţi în şcoală dar a constatat că numai Spiru Haret putuse face ceva bun pentru copiii unui popor năpăstuit. A încercat să regăsească puterea Bisericii din vremea în care tipărea cazaniile în teascuri de lemn şi a constatat că învăţătura a ieşit din lăcaşul Domnului. Politica? Ţara este dată pe mâna unor nătărăi. Caragiale le spunea Mitici. Everac le zice Popeşti. ,,În 1989 i se lasă acestui nătărău Popescu o ţară bine investită, cu industrie, cu irigaţii, cu oraşe întemeiate, cu rezerve mineraliere şi energetice şi cu aproape patru miliarde de dolari creanţe în cont…Dar Popescu n-are talent să conducă, să dezvolte, să administreze şi să cucerească. El e lălâu, pizmaş, chichiricos, şmecher, tâmpit, face pe politicul că nu ştie altceva, vrea pricopseală şi imagine, se lasă mituit, cumpărat, ca ultima jigodie, sau ia măsuri dubioase” .
După1989 scriitorul s-a manifestat cu vigoare în publicistică. Nu a abandonat dramaturgia. De altfel nici nu ar fi putut să o facă. Era născut dramaturg. Publicistică mai făcuse şi în tinereţe. Acum recursul la presă vine din năduful scriitorului provocat de o Românie constant în derivă. A continuat să scrie şi teatru. Nu pentru sertar ci pentru cunoscători gândindu-se că va (re)veni timpul şi pentru marea scenă. Suferea că teatrul românesc, ca instituţie, nu mai serveşte teatrul ca artă al românilor. În ultimii ani organiza spectacole-lectură pentru elitele scriitoriceşti, actoriceşti şi culturale interpretând uneori singur roluri din piesele pe care le scrisese în ultimii ani. Avea talent actoricesc. Când piesele beneficiau de lectura altora, nu-i scăpa din ochi pe actori. Le urmărea mimica, gestica, intonaţiile ajutându-i, ca un sufleur, în reuşita interpretării. Îşi cunoştea textele pe dinafară. Acest mod de ,,a continua să rămână pe scenă” nu vine din narcisism ci este o demonstraţie de vigoare. Şi de revanşă. De aproape două decenii teatrul ca instituţie a tras cortina peste dramaturgia românească. Paul Everac nu a vrut să depună armele.
În dramaturgie dar mai ales în publicistica lui Everac, politicianul român are o natură amestecată, de potlogar şi de jucător la ruletă. Nu se dă în lături de la nici o malversaţiune pentru a reuşi în aventura în care s-a lansat. Adică în politică. Cei mai ,,tari” reuşesc. Marea lor performanţă, pe care de altfel o urmăresc în paralel cu cariera, este de a altera mediul, de a-l vicia pentru a putea profita de diabolicele unelte ale şantajului şi corupţiei. Odată intraţi în politică ,,cei tari” devin automat oameni de afaceri. Tulburarea mediului social şi politic are un scop: crearea cercului vicios. Şi o ţintă: accesul la uriaşele resurse ale României. Şi o patimă: împărţirea prăzii. Partidul din care face parte românul? Nu are importanţă. Pe căi oculte sunt puse la cale înţelegeri care sedimentează interese, facilitează tranzacţii şi garantează împărţirea avantajelor. Până la un punct. Când se iveşte ocazia, adversarii sunt fragilizaţi şi sacrificaţi fără menajamente. Pe cât posibil printr-un spectacol. Unul cât mai grosier. Nu pentru terapie, nu asta îi apasă pe noii politicieni, ci ca să alimenteze ziarele şi canalele de televiziune pe care au pus între timp mâna şi le-au transformat tot în surse de afaceri. Televiziunea a devenit un instrument de şantaj al noilor ciocoi intraţi pe porţile larg deschise ale unei libertăţi oarbe. Uneori încrâncenarea este abandonată în favoarea un tip de scepticism. Este greu de desluşit natura acestui 
scepticism. Să se fi văzut în unele momente neputincios sau învins! Să fi fost şi aceasta o mască a ironiei elevate în reţeta căreia cei care îl cunoşteau de aproape ştiau că dramaturgul schimba registrul pentru a strecura altfel dispreţul, ocara, cinismul chiar. Adesea aveam impresia că scrie cu bisturiul, că taie în carne vie, fără anestezie. Şi nici nu se folosea de tot instrumentarul chirurgului. Tăia şi nu mai cosea în urmă. Rămânea ecorşeul. Odată jupuit, corpul bolnav era privit de scriitor cu dispreţ.
De la turnirurile oamenilor politici care au ocupat marea scenă a naţiunii după 1989 şi până la mizeria care ne invadează viaţa de toate zilele nimic nu a scăpat criticii lui Everac. Nu a ocolit oportunist forţa oarbă a haosului. O privea cu revoltă. Dacă nu o putea stăvili, ţinea măcar să îi arate hidoşenia, să o insulte şi să o înjure. Severitatea lui deborda. Everac a diagnosticat corect factorii de agresiune: atacul la fibra naţională, demolarea valorilor naţionale, trădarea intereselor naţionale. Dramaturgul nu a ieşit niciodată din scenă. I-a plăcut publicul şi, din respect, a ţinut să-l incite. Nu este un creator de limbă ci un creator de sintaxă riguroasă a graiului românesc. Ideea este exprimată cu minimum de cuvinte şi cu maximum de expresivitate şi limpezime. Despre politică scria fără delicateţe. Omul curtenitor, cozeurul educat în saloane, cel cu maniere franţuzeşti în viaţa de toate zilele devenise intolerant în scris. Ironia şi auto-ironia erau măşti. Le folosea la necaz pentru a mai salva un minim de eleganţă şi a-şi conserva aura de aristocrat atât de firesc aşezată pe chipul şi pe mişcările lui. Limpede şi logic, scrisul lui din ultimii ani demontează sistematic mecanismele şi sursa răului instalat în viaţa românilor. Personajele cu care ne obişnuise în dramaturgie reapar în publicistică descărnate nu în lumina rampei, ci a zilei. Intuitiv şi pătrunzător, ochiul lui iscodea totul şi punea lumină peste esenţial. Statul, politica, biserica, şcoala, educaţia, cultura sunt părţi ale anatomiei naţionale pe care Everac le diseca sistematic în dramaturgia în publicistica din ultima vreme. Fără anestezie. Într-atât era de revoltat că nu mai suntem capabili să avem un ideal.
Printre noi, Paul Everac a fost aristocratul revoltat.
Lasă un răspuns