In memoriam: Ioan Zubașcu

Am ajuns, în fine, la vârsta la care cred că “ceea ce știu cu certitudine e că nu  știu nimic”. Cea a deprimării. Știu că în curând  nu mai am neam, nu mai am limbă, nu mai am credință. Am răms, totuși, doar cu frica de Dumnezeu. Ceea ce mă deprimă, ceea ce e în aer, e o  frică preelectorală a neamului.

Ce se mai alege de  noi?! Încotro alunecăm!? Se spune că șobolanii simt totul, au în instinct simțul catastrofei. Am curajul să afirm că poeții sunt  un fel de  șobolani ai societății, ei simt  înaintea celorlalți cum și când vine catastrofa. Nu o pot explica, explicita, dar ea se vede, se “citește” în depresiile lor, în nevroza lor, în irascibilitatea lor. Învățați să nu mai citiți în cafea, în  palmă, în stele, ci doar  în sufletul Poeților. Iar dacă nu ai un Poet prin preajmă, cumpără-l! Merită măcar pentru a intui viitorul.

Ba, unii Poeți chiar  mor din asta. Din hipersensibilitate socială. Poetul Ion Zubașcu e un exemplu, prin moartea lui recentă. Ea ne prevestește multe rele. Ion a făcut  în ultimii ani un apostolat incredibil. Incredibil pentru valoarea lui de ziarist, confirmată și răscomfirmată la Flacăra, EvZ sau , mai pregnant, la  România Liberă. A suportat un șomaj sau un fel de semi-șomaj pentru convingerile lui.Pentru fanatismul unor  idei în care a crezut. Pentru că efectiv a fost dat afară, aruncat în stradă. De aici, cred eu că Ion Zubașcu a  început să moară câte puțin. Chiar dacă, atunci când  îl întâlneam, brava cu timpul lui liber pe care îl avea la dispoziție. Mințea vizibil. Un jurnalist de cotidian e ca un biciclist de cursă lungă: și în somn dă din picioare, pedalaează.

Eu, apropo, cu multe din pozițiile și bătăliile duse de Ion  la RL,  nu am fost de acord. Dar asta e democația adevărată, asta e  prietenia: să te-nțelegi cu adversarul de idei, să îl iubești, sau să îl respecți. Mereu ne certam, ne contraziceam, dar nu ne uram.

Prietenia  mea cu el a fost mai  întâi una omenească, aș spune clasică, apoi una de idei. Aici ne certam ca orbii. Vechea noastră prietenie, datând din 1973, are la activ două conflicte. Violente. Lăsate cu sângele tinereții noastre nesăbuite și aburi de horincă de creangă. La el acasă, odată în Bogdan-Vodă, la “blocul  intelectualilor” și alta la Borșa,  în zi de Sântă Mărie. Nu ne puneam de acord cu ceva, de pildă, dacă Beniuc e mai mare  poet decât Miron Radu Paraschivescu; ne contraziceam violent și apoi ne băteam rău. Așa de rău că dimineața ne trezeam strâns îmbrățișați de ura de aseară, înmuiată  brusc de somn, plini de sângele închegat al „disputei literare”. Apoi, treji, ne  întrebam candizi din ce ne-am sfădit. Și începeam  disputa iar. Dar cu vorbele, nu cu pumnii.

Revoluția  ne-a cam despărțit într-un fel. La unele convingeri. Culmea, nu dintre cele politice. El era fiul unui “partizan”, Ilie, care acționa contra comuniștilor pe Valea Calmineasa. Așa a  și debutat la Flacăra ca poet, semnând Ilie Calmineasa. El. Eu, revoluționar de 21, cu Inter, Jilava, carnet de rănit și arestat. Adevărat, nu cumpărat…Gândeam la fel. Îl condamnam că era prea radical, prea pătimș. De pildă, eu am avut puterea să-l iert pe Adrian Păunescu. El, nu ! Nu știu nici azi cine are dreptate. Asta, și altele de natură spirituală, au dus la o răceală, o rărire a discuțiilor, dar nu la ruperea prieteniei. L-am văzut  ultima  oară la  mine acasă, în Giulești-Sârbi, la dorința lui. Murise Adrian Păunescu, despre care, la  un post tv, el vorbise surprinzător pentru mine: extrem de  ponderat și împăciuitor. Suspect, chiar. Atunci mi-a trăznit  ideea că nu cumva… Nu a jucat corect, Ion, atunci cu mine. El știa că o să plece. Eu nu. Poate că el hotărâse să fie ultima  noastră întrevedere. Dar, nu m-a anunțat. Mi-a spus tranșant: “pune-mi orice  întrebare vrei și îți răspund!” Ne-am lămurit cu toate. Din punctul lui de vedere, putea să plece. Eram  lămuriți. Împăcați. Doar eu nu știam ce știa el. L-am mai căutat la telefon, dar nu mi-a mai răspuns niciodată. Maria, soția lui, îmi spunea că e la plimbare. Cred că nu mai putea vorbi. Și, a avut demnitatea să nu mi-o spună. Nu cumva să-l compătimesc. A vrut să plece discret. Și, i-a ieșit tertipul!

Când am aflat vestea, plecării lui definitive, n-am fost surprins. Dar nu mă pot resemna cu ideea. Zubașcu. Puiu, Nelu, Zubi, Ion, Ioan nu mai este !

Cel care m-a fermecat într-o iarnă hieratică, buimacă, mirifică pentru bucureștenul năuc care eram; cu gerul umed; cu  colinde și legende despre Dragoș, despre uriașii din Maramureș; cu satele mustind a istorie și eresuri. Dragomirești, Cuhea, Ieud, Șieu, Rozavlea, Botiza; cu dealul Bocicoiel pe care-l treceam  mergând după fete; cu apele Mara și Iza care au dat nume fetelor lui Zubașcu ; cel care m-a făcut să afirm  în scris că “orice român înainte de a se naște a fost  mai întâi maramureșan”; cel care mi-a dat să citesc prima  oară un compendiu alcătuit de el, din ”Dacia preistorică” a lui Nic Densușianu; cel care  prin anii ‘70 devenise  obiectiv turistic de vizitat odată cu Maramureșul istoric; dacă erai intelectual și nu treceai pe la el, nu erai intelectual!…

Era un spirit viu, scormonitor, incomod, adesea acuzator, agresiv, violent! Voia totul deodată: să scrie  poezie, haiku, poeme ample, balade, poeme epice de  mare respirație, proză, romane, critică, istorie, știință, eseistică, jurnale, SF..

Pe atunci Zubașcu stătea acolo, ”în  podul  țării” și ne  judeca. Mi-au rămas  în memorie  poemele lui “Împotriva lui…” Ion Alexandru, Păunescu,  contemporanii lui. Poeme de care, nu știu de ce cred că s-a dezis. El îi judeca de acolo, de sus, din “podul țării” cu insolența și  impertinența vârstei și cu încrederea în viitorul său literar. Era o voce temătoare. Cu un simț fabulos al istoriei. Îmi atrăgea mereu atenția  la ce fac, la ce spun: “fii atent, domnule Stanca, istoria te va  judeca! (Când era marțial sau sentențios, nu mă  tutuia!). Eu cred că trebuia să rămână acolo. În “pod”. În Maramureșul său. Sigur, e o părere in absoluto. Nu trebuia să vină într-un Crângași de metropolă balcanică pestriță, aducând cu el acea puritate ridicolă, inoperantă, alienată în jungla urbană, pe care sufletul său o conținea ca pe o  comoară. Ce legătură avea maramureșeanul liber, fiul Țibleșului și al Izei și al Marei cu cutiile vivante ale Crângașilor ? Poate doar una literară, de cartier, statuată cu trei ardeleni ot Crângași: Țeposu – Radu Călin Cristea – Zubașcu. Toți la bloc. Când, tot dintr-un bolc, dar din Borșa, Zubașcu auzea  noaptea cântul bocitoarelor din cimitirul orașului, cânt plin de eresuri; sau urmărea cu Maria  lui cum luna mângâia conturul Țibleșului, făcându-și parcă traseul  nocturn după el. De la a avea Țibleșul deasupra capului ca apoi să ajungi la  piciorul Podului Grant, e o distanță. Mai ales spirituală.

Dar, viața te duce cu sania ei unde vrei-unde nu vrei. La  București, sania s-a  oprit. Și acum ea zace cu stăpânul ei  într-un cimitir. Din Bragadiru!, nici măcar  în Bellul scriitorilor români.

Îi port o  adâncă recunoștință lui Zubașcu pentru mai multe: el e cel care mi-a adus la urechi și la suflet cele mai frumoase colinde maramureșene. Și asta,  înainte de Hrușcă învățătorul din Ieud, pe  care Ion l-a scos la suprafață, ni l-a făcut cunoscut; înainte de Ducu Bertzi, și el având în repertoriu multe cântece din Maramureș,  colinde, azi aproape imnuri, atunci semipermise; înainte de  Grigore Leșe, acest genial exponent la Maramureșului, fabulos interpret, enciclopedist, el  însuși o enciclopedie a toposului, eposului și melosului din Nord.

Pentru mine, de azi, Maramureșul a trecut în amintire. A murit  odată cu Ion. Căci, eu am cunoscut doar Maramureșul lui Zubașcu. Cel care, pe  lângă colinda tradițională – aia pe care azi orice român o știe cânta, interzisă de comuniști – mi-a relevat două cântece de un tragism unic, românesc și universal : “Fata bătrână” și „La săvârșitu’ lumii”.

Aste două,  mi le-a cântat Ion – la insistențele mele –  cu o voce stinsă, fără vlaga-i, fără forță, în decembrie anul trecut. La despărțirea noastră totală. Când a refuzat să ne fotografiem împreună, să îl înregistrăm, filmăm. Avea taina  lui. Știa ce eu nu știam: că va pleca în curând.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*