Măşti

O masca… Am s-o tachinnez….”,                        
 Catindatul
I. L. Caragiale D’ ale Carnavalului, Actul II, scena II

 Aşadar, Catindatul vede o mască – el însuşi poartă una şi un coş-tum ­„particuler” -şi, magnetizat fiind cu jamaică, vrea să o tachineze. Un vechi şi înrădăcinat obicei de familie – obicei naţional, aş zice eu -, pentru că­­­­: “Şi nenea Iancu (bogasierul din Ploieşti, deh!, n.n.) tachinează când are magnet, toţi ai noştri tachinează… da­­’nu ca mine”.Chestie care obligă, şi Catindatul tachinează, tachinează… ceva de speriat, parol! Scena pare simplă, firească, „naturelă”, doar că… Doar că există şi un plan secund. Să nu uităm că suntem în plin Carnaval – „un bal mascat de mahala”, ne linişteşte I.L C – adică un caleidoscop uman care petrece, dansează, se amuză, face farse, trăieşte dramolete sentimentale, ia în derâdere cutume, tabu-uri, bariere sociale şi morale, religii, mituri. O lume dezinhibată la adăpostul măştii, fără identitate şi restricţii, şi care techinează. Benign, în cel mai bun caz, prea adesea folosind mici sau mari porcărele, insulte, gesturi obscene, „vitrion”.              Dar undeva pe margine, centrifugaţi de caruselul grotesc sau neprinşi în el, stau spectatorii – „Lumea înteagă este o scenă”, ne tachinează o mască numită Shakespeare – privind amalganul hilar. Se uită, analizează, pun diagnostice. Printre ei, Vasile Olac. Atras de mirajul Carnavalului uman şi de Măştile ce se agită entropic, intră şi el în joc. Şi tachinează… ceva de speriat, parol!

Irecuperabil magnetizat cu o formulă însolită de jamaica în care intră observaţia acută, analiza lucidă, meditaţia, gestul pasional, dar şi o doză de înţeleaptă înţelegere, tachinează şi el măşti. Le concepe, le dă un caracter anume, le încarcă de iluzii, simboluri şi, mai ales, de metafore.Treptat, el construieşte o lume în acelaşi timp magică şi posibilă. Convoacă personaje din viaţa reală ce trec în lumea fantasticului exasperat – umbra unor Bosch,Ensor sau Rouault pare să se insinuieze în spiritul imageriei-, pentru ca apoi să alunece uşor în suprarealismul originar, necontaminat, reformulat de artist.

Este momentul în care  două paliere conceptuale se despart. Atrase fie de magnetul realităţii imanente, unde măştile se tachinează deşi ştiu că indentitatea lor este alta, fie de cel al oniricului, al fantasticului pur, unde domneşte metafora, personajele se supun unui scenariu preexistent şi implacabil.

Astfel, în spatele desenatorului ce pare să recupereze minuţii şi delicii de vechi miniaturist pentru a înnobila acuitatea privirii  moderne, intuim prezenţa discret tutelară a ilustrului.

Adică a unui Vasile Olac stăpânit de fascinaţia metamorfozelor ce trec fabulaţia livrescului în fabulosul imaginii. Desenul este suplu, alert, urmărind trasee mentale pentru a descrie conturul subtil al evadărilor în supranatural, uneori lăsând frâu liber expresionismului, pentru a tachina duplicitatea fiinţei. Dar peste tot ne lovim de măşti şi, printr-un transfer emoţional, începem să le semănăm. Vom exclama, alături de Rouault: „Am văzut limpede că paiaţa eram eu, eram noi… aproape noi toţi”, sau ne vom aminti de constatarea lui Joyce: „Nu sunt decât un mare bufon în Univers!”, resemnându-ne în faţa sentinţei lui Vasile Olac. Ne mai ridică moralul culoarea, menită să amplifice mesajul duetului şi să mărească temperatura receptării simbolice, pândită şi ea din umbră de iminenţa picturii.Grafica lui Vasile Olac pare a nu se putea dispensa de culoare – totuşi, răbdare şi timp având, aştept o expoziţie doar cu schiţe, eboşe, crochiuri, notaţii rapide şi lapidare care îi asediază atelierul -, dar fără ea ar fi păgubită imaginea ilustrului, a naratorului. Pentru că, potrivit lui Andre Breton „Poveşti pentru oameni mari, poveşti încă aproape fabuloase, aşteaptă să fie scrise”.

Până atunci, binişor magnetizaţi cu jamaica expoziţiei, să-l tachinăm pe Vasile Olac, mulţumindu-i pentru oglinda pusă în faţă.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*